Tribuna, noiembrie 1893 (Anul 10, nr. 243-266)

1893-11-25 / nr. 262

Anul X Sibiiu, Joi 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1893 Nr. Î£§2 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., V» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:1 an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librarii. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Icoana păcii. în fine în doi Decemvrie, în ziua loviturii de stat, guvernul unguresc a pus pe masa dietei ungureşti proiectele bisericeşti. Păcat ca nu se sărbează în anul acesta mileniul. Proiectul de lege despre căsătoria civilă şi botezarea copiilor ar fi demne de iubireul aniversării milenare, aşa după cum şoviniştii maghiari vreau să o sărbeze. Ziaristica maghiară, în cea mai mare parte, este veselă, saltă de bucurie, că geniul „naţiunii“ este în stare a produce astfel de proiecte aşteptate de naţiune, şi încă demult (?) aşteptate. Ea, adecă ziaristica maghiară, aşa presentează situaţiunea statului unguresc, ca şi când dela datul presentârii proiectelor acestora în dietă, are să se înceapă o regeneraţiune nouă a Ungariei. Ea crede, că Ungaria maghiară, care n’a fost, de aci încolo are să fie. Interesant este, că poftele acestea cresc tocmai atunci, când erau oarecare speranţe, că luptele naţionale dintre cetăţenii ţerilor ungureşti au să se sfîrşească şi icoana păcii are să se zugrăvească deasupra regatului unguresc. Insă aşa ceva e cu neputinţă cât va fi şovinism maghiar în Ungaria şi peste tot în ţerile ungureşti. Şovinismul maghiar nu-’şi mai poate închipui stat unguresc, fără de a fi maghiar, dar’ curat maghiar. ’Ţi s’ar pare, că şoviniştii maghiari mai au şi intervaluri lucide în care să fie în stare de a vede lucrurile din ţerile ungureşti cum sânt, însă intervalurile acestea de obiceiu nu sânt de durată lungă şi şovinismul maghiar car’ întunecă şi ochii cei mai ageri ai Maghiarilor. Românii, aşa credem, nici după unda aceasta nouă nu-şi vor perde cumpătul. Odată, pentru că de la proiect până la lege este o distanţă bunicică. De altă parte Românii au avut multe ocasiuni să vadă dându-se de ruşine multe întreprinderi de ale contrarilor lor cu scop să-i nimicească. Proiectele ar putea deveni legi, cum au devenit altele. S’ar putea întâmpla și cu acestea ce s’a mai întâmplat cu altele: au avut toate titlurile legale de legi, dar’ le-au lipsit vitalitatea. Legile atunci au fost torenți de apă, car’ aceia în detrimentul căror au fost croite, au fost petri, care au rămas nevătămate, acolo unde torenţii le aflară. Maghiarii însă au memorie scurtă pentru fapte şi pentru cum se petrec în realitate. Ei ţin minte numai imaginile fantastice, cum le imprimă creerilor lor fantasia purcezătoare din şovinismul, de care nu sunt în stare a se emancipa. Şi dacă li-a intrat în minte, că căsătoria civilă are să le naţionaliseze statul, o şi cred. Nu mai întreabă dacă în alte privinţe va fi bună sau rea. Ei altă fericire nu cunosc, decât sporirea elementului lor în statul unguresc. Uită foarte curând şi de veleităţile lor proprii de împăcare şi de a face din regatul unguresc icoana păcii. Ceea ce le scapă şoviniştilor din vedere în toate împrejurările şi la toate ocasiunile, este raportul proporţional dintre dînşii şi ceialalţi concetăţeni ai lor. Ei nu ţin cont de minoritatea lor şi de relativa lor sărăcie spirituală. Vorbesc, scriu, că sunt în preponderanţă numerică faţă cu toate naţiunile celelalte. Din causa aceasta falsifică şi statistica. Şi ei abia vor fi cât Românii şi Slovacii laolaltă, ca să tăcem de Germani, de Sârbi, de Croaţi, de Ruteni şi de alte fragmente naţionale risipite printre dînşii. Dar, e aproape comic când vorbesc şi scriu năcăjiţi, că Românii, că Slavii se folosesc de cultura germană şi nu de cea maghiară. Ca şi când ar începe asemănare între cultura germană, care s'a avântat la cultură universală şi între cea maghiară, care încă nu e în stare nici singură a merge în picioare. Maghiarii se ţin că sunt geniali în politică. Nu numai se ţin. O spun mai în fiecare discurs şi o scriu mai pe fiecare pagină în presa lor periodică. De câte ori nu te asurzesc cu frasa, eu sânt element alcătuitor de state. Ar fi o repeţire ostenitoare pentru cetitori să ne oprim şi de astă-datâ la argumentaţiunea indirectă, din care se resulte cum stă cestiunea şi cu genialitatea în politică. Ne ţărmurim simplu a indica la deplorabila întreprindere de tot nepolitică dela 1848 şi la nenimerita procedere de la 1867 încoace. Atunci ,şi-au sculat pe toţi concetăţenii, armata şi pe Monarch în capetele lor. Acum pun mereu pe probă pacienţa Monarchului şi a concetăţenilor şi în loc să producă armonie între toţi factorii, produc discordie şi vrajbă şi în cele din urmă nemulţumire, chiar şi în straturile inferioare ale poporului maghiar. Proiectele puse pe masa dietei vor jestifica cam neplăcut genialitatea alcătuitoare de state a Maghiarilor. „Vai Gheorghiţă, Gheorghiţă, tu nu ştii ce rău ai făcut!“ strigă Anuţa, dar’ nu ştia să spună pentru ce. Intr’aceea apropiindu-se iarna, Gheorghiţă a început şcoala. In ziua cea dintâiu s’a pus la uşa şcoalei şi a aşteptat acolo sosirea copiilor. Care veniau cu încălţămintele întinate, trebuiau să ’şi le radă şi să ’şi le şteargă ca să nu murdărească podilele şcoalei. Pe urmă fiecărui sosit îi întindea mâna. Ear’ dacă mânile nu erau curate, trebuiau să meargă la fântână să se spele. Dacă nu erau pieptenaţi îi trimitea acasă să se pieptene mai ântâiu. Ear’ pe cei ce veniau curaţi, îi lăuda şi îi săruta pe frunte. Copiii şi fetiţele se mirau grozav de toate acestea. Unii se ruşinau, alţii rîdeau şi alţii plângeau; aşa ceva nu mai păţiseră nici-odată. A doua şi a treia zi car’ s’a pus Gheorghiţă dinaintea uşii de a aşteptat copiii. Şi tot aşa a făcut până n’au venit cu toţii curaţi la şcoală, pe cum le poruncise. După aceea ’i-a aşteptat apoi în şcoală. Bar’ pe care şi după acestea a mai venit nespălat şi nepieptenat la şcoală îl punea lângă tablă, ca se-’l vadă şi să-’l rîdă toţi în decurs de o oară întreagă. Pe urmă îl trimetea acasă se se cureţe. Oamenilor din sat nu le plăcea acest lucru. Dar’ n’aveau se poruncească în şcoală, ci trebuiau se-l lase pe Gheorghiţă în voea lui. Destul că după câteva săptămâni toţi După cât cunoaştem şi până acum proiectele sunt de natură de a isbi în alte legi precedente. Cu deosebire în legile, prin care s’au garantat existenţa bisericilor şi a autonomiei, întrucât bisericile au autonomie. Dacă iubesc în legi precedente, întrebăm: unde este garanţia legilor şi a instituţiunilor garantate prin lege? Momentul acesta este foarte grav. El este o ilustraţiune tristă peste tot pentru întreg tabloul constituţional unguresc. Cu deosebire când oamenii politici maghiari îşi bat capul şi vor să producă icoana păcii în Ungaria. Proiectele de lege, puse pe masa dietei, sunt declaraţiuni noue de răsboiu contra naţionalităţilor nemaghiare. E cu neputinţă dar’, ca guvernul să contribue printr’însele la facerea unei icoane a păcii. Ba dacă apariţiunea nu înşeală, şi bisericile se înarmează şi se pregătesc toate la luptă, probabil că in loc de pace ne vom pomeni cu o luptă culturală dela un cap până la celalalt al patriei. Frumos cambiu va scumpta atunci guvernul unguresc, când în loc de regeneraţiune, patria se va afla încurcată într’un helium omnium contra omnes: o adevărată icoană a păcii în stil modern maghiar, O nouă proptea la cestiunea ardeleană. In raportul seu despre şedinţa camerei maghiare dela 23 Noemvrie a. c. „Pester Lloyd“ scrie: „Koloman Thăly reflectează la polemica Helffy-Márkus despre Transilvania. Helffy a zis: „Oricum ar fi raporturile naţionale în Transilvania, ea aparţine aici în puterea trecutului® (?!Red. „Tribunei“). La acestea a răspuns deputatul Márkus: „Această interpretare nu o ţin de exactă, căci dacă raporturile de limbă ale acelei ţeri dovedesc o astfel de decadenţă, încât ea va fi în mod preponderant românească, atunci în virtutea principiilor liberalismului am perdut dreptul a ţină Transilvania. Vorbitorul crede, că Márkus nuşi-a dat bine seama de cuvintele sale. Vorbitorul şi soţii sei de principii stau pe temeiul dreptului istoric, şi nu voesc ca să răsune în parlamentul maghiar un asemenea cuvânt fără a-’şi afla reprobarea (Aprobări vii). Dacă renunţăm la basa dreptului ungar istoric, se va sfirşi nu numai cu speranţa noastră naţională, dar’ şi cu existenţa noastră peste tot. Deşi elementul românesc e în Transilvania numeric mai tare, din această causă Insă Ungaria nu ’şi-a perdut şi nu-’şi va perde dreptul seu asupra Transilvaniei.“ (Aprobare vie.) „Marele istoric® maghiar s’a ferit însă cu multă înţelepciune a arăta pe ce anume se basesză dreptul acesta?! FOIŢA „TRIBUNEI“. Cum se face aurul. (O nostimă ţi adevărată poveste pentru şcoală ţi casă). După Enric Zschokke. Întocmită de Ungur. (Urmare.) 7. Cum ţine Gheorghiţă şcoală. „Anuţo dragă, nu mă mai năcăji şi tu şi nu mai fi atâta nemulţumită®, zise Gheorghiţă cătră întristata copilă a lui Ştefan moţ rarul. „Uită-te, cei bătrâni sânt răi şi stricaţi, pe ei nu-’i mai poate îndrepta nimenea. Dar’ poate voiu isbuti se ridic satul car’ la cinste şi omenie prin creşterea bună a copiilor. Altă cale nu mai găsesc. Adevărat că la noi dascălul puţină cinste are; dar’ Domnul şi Mântuitorul nostru cât de adânc s’a dejosit, ca să îndrepte pe oameni, să-’i înveţe şi să-’i ducă la mântuire. Dacă am avă şi noi o stăpânire înţeleaptă şi cu tragere de inimă, care să se gândească mai mult la binele poporului decât la binele seu, căci pentru popor ar fi să fie, ear’ nu poporul pentru ea, atunci dascălimea dela sate ar trebui să fie chiar mai cinstită decât profesorii dela oraşe. Dar’ astăzi trăim în lumea întoarsă. Toţi trag la deal şi habar n’au de cei de jos. De aceea cei de sus sânt prea grei, ear’ cei de jos prea uşori, şi astfel ţeara stă pe picioare slabe®, copiii de şcoală, mici şi mari, săraci şi avuţi, erau curaţi la trup şi la faţă, cel puţin câtă vreme se aflau sub ochii învăţătorului. Dar’ Gheorghiţă nu s’a mulţumit numai cu atât. După câteva luni, după ce ’i-a învăţat astfel la rîndueală, a început să-i obicinuească şi la curăţenia hainelor. Nu-’i suferea să umble murdari, sau plini de praf şi de noroiu pe îmbrăcăminte, chiar vechi şi rupte să fi fost acelea. Asta li-o ierta, căci nu era vina copiilor. Aceia care umblau toată săptămâna mai curaţi la haine, atât în şcoală cât şi prin sfit, pe uliţă la,biserică şi pe câmp, erau lăudaţi şi răsplătiţi cu câte ceva Unuia îi da câte o icoană frumoasă, câte o coală de hârtie sau fetelor câte o pandicuţă şi alte mărunţişuri de acestea, în semn că este mulţumit. Ear’ cel ce mai multe săptămâni căpăta laudă avea drept să vină Dumineca la dânsul, când apoi mergeau împreună la plimbare sau dacă era timpul urît rămâneau la el acasă şi se uitau la cărţi cu chipuri, din care Gheorghiţă ştia să spună fel şi fel de poveşti frumoase. Gheorghiţă era omul, care şi înaintea oamenilor celor mari ştia să se impună. El nu înjura, nu se jura, ci era totdeuna cumpătat la vorbă, dar’ nici nu se temea de nimenea. Nu e mirare deci, că copiii îl stimau foarte mult şi în cele din urmă îl iubiau chiar mai mult decum îşi iubiau părinţii. Era mai mare dragul să fi văzut, cum umblau să-i facă pe voe, cât de veseli alergau la dînsul când îi întâlnia pe stradă, cum să insuiau 8. Ce se mai întâmplă în şcoală. Intr’aceea oamenii din sat tot mai tare vorbiau, că Gheorghiţă învaţă pe copii lucruri Gestiunea română Şi politica culturală maghiară. (Răspuns la articolu dlui Jancsó Benedek). IV. Instrucţiunea publică. Şi în privinţa politicei culturale impută dl Jancsó guvernului maghiar nepăsare şi lipsă de interes şi înţelegere, deşi tot atât de precisă şi hotărîtă este ţinuta guvernului maghiar şipe acest teren. Ştie foarte bine guvernul maghiar ce factor important este factorul cultural şi politica inaugurată în privinţa aceasta faţă cu naţionalităţile a fost foarte consecventă. Problema guvernului maghiar a fost şi este nimicirea culturii naţionale a naţionalităţilor şi impunerea culturii maghiare cu forţa. A purces cât se poate de simplu şi radical. N’a avut lipsă de teorii literare şi istorice, ca să motiveze necesitatea culturii maghiare pentru naţionalităţi, cum o face dl Jancsó, ci a decretat fără multă bătaie de cap, că în ţeara aceasta este îndreptâţită o singură limbă şi o singură cultură: cea maghiară. Cultura română, sârbească etc. este cultură străină, car’ Românii, Serbii etc. sânt „idegen ajkúak“ (oameni de limbă străină.) Nu s’a mulţumit numai cu decretarea acestei voluiii, ci s’a apucat de muncă serioasă şi activitatea ministerului de instrucţie consistă în mare parte din o lungă serie de atentate asupra limbii şi culturii naţionalităţilor. Deşi popoarele nemaghiare constitue majoritatea numerică a ţerii şi poartă toate sarcinele şi greutăţile statului pe umerii lor, totuşi statul nu susţine nici o şcoală, care ar representa cultura naţională a vreunei din naţionalităţi. Statul susţine în şcoale exclusiv numai cultura maghiară. Dacă înfiinţează statul o şcoală elementară, gimnasiu sau alt institut de învăţământ într’o regiune locuită de nemaghiari, învăţământul e tocmai ca şi în cea din Kecskemét, fără de a lua în considerare, că acolo înfiinţează şcoală pentru nemaghiari şi aici pentru Maghiari. In comune curat româneşti a înfiinţat statul şcoale primare curat maghiare, unde băiatul de şese ani care nu ştie nici o vorbă legănată ungureşte, trebue să fie introdus în elementele să-şi cetească din ochi ce doreşte, cum ascultau de cel mai mic semn de la el. Asta nicidecum nu o puteau înţelege sătenii din Valea-aurului. Cu atât mai vîrtos, că învăţătorul acesta nu avea în şcoală nici nuia de alun, nici joarde de mesteacăn. Câte o muiere bătrână şopotia printre muieri, că ăsta nu e lucru curat şi că ar fi bine ca oamenii se nu-’şi mai lase copiii pe mâna învăţătorului. Dar’ la atâta n’a ajuns treaba. Bar’ Gheorghiţă le zicea oamenilor: „Curăţenia inimii este sănătatea sufletului; curăţenia trupului este sănătate trupească. Dobitoacele se pot tăvăli în noroiu, dar’ omul, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebue să-şi ridice faţa curată cătră cerul curat. Aceasta trebue să fie începutul creşterii copiilor, ca copiii să ştie, că sunt oameni şi mai buni ca dobitoacele. Atunci poţi face din ei ori-şi-ce, dar’ din dobitoace nu poţi face nimic“. Mai departe zise Gheorghiţă: „învăţătorul care nici atâta nu este în stare, să cârmuească copiii prin dragoste şi blândeţă ca să-’l asculte îiîru toate, un asemenea învăţător nu-’şi pricepe meşteşugul. Şi se cuvine să rupi pe spatele învăţătorului nuiaua cu care bate copiii, ca şi când ar fi maimuţe sau câni sau alte dobitoace, care nu au minte şi simţiri omeneşti, de cetire şi scriere numai în limba maghiară. Şi că învăţământul în şcoalele primare să nu fie împedecat cu desăvîrşire prin neştiinţa limbii maghiare s’a votat legea despre asilele de copii (Kisdedóvo), care nu urmăreşte alt scop decât ca deja copilului de 3 ani să l i se infiltreze limba maghiară. Şcoalele medii sânt apoi o vrednică continuare a şcoalelor poporale. Planul de învăţământ, materialul de propus este aşa arangiat, ca şi când în ţeara asta n’ar exista alte neamuri de când e lumea decât numai Maghiari. Se propune istoria patriei fără ca să se facă undeva amintire despre altă naţiune decât cea maghiară. Par’că Sârbi, Slovaci, Croaţi, Saşi şi Români nici n’au existat niciodată. Şi dacă se face undeva amintire despre vre-un nemaghiar ca nemaghiar, apoi desigur numai spre batjocorirea şi insultarea acelui neam se face. Universităţile din Cluj şi Budapesta încă sânt aranjate numai pentru Maghiari. O singură catedră de limba română există şi este mare întrebarea, că mâne sau poimâne nu ne pomenim şi cu aceasta sistată. Afară de şcoalele susţinute de stat mai sânt şcoalele confesionale. Şcoalele susţinute de confesiunile româneşti au caracter românesc. Este însă o instinţă veche să le încorporeze şi acestea în sinul maghiarismului şi să le răpească cu desăvîrşire puţinul spirit românesc ce mai vegetează în ele. In şcoalele poporale au introdus deja prin legea din 1879 limba maghiară ca studiu obligat şi bieţii învăţători sînt şicanaţi şi maltrataţi, fiindcă nu obţin resultatele dorite, adecă maghiarisarea băieţilor de şcoală. Prin legea cea mai nouă despre salarisarea învăţătorilor încă tinde guvernul ca să câştige o ingerenţă cu mult mai mare asupra şcoalelor confesionale, căci autonomiile bisericeşti îi stau mai mult sau mai puţin în cale. Bisericile au dreptul să-’şi califice însăşi învăţătorii pentru şcoalele poporale. Acest drept autonom asigurat prin lege este simplu scos din valoare prin o ordinaţiune ministerială,care impune confesiunilor învăţătorii eşiţi din preparandiile statului. Voeşte deci să-’şi exerciteze influenţa şi asupra creşterii învăţătorilor în spirit maghiar, care în acest caz nu înseamnă decât proselitism. Prin legea din 1883 au scurtat toate drepturile bisericilor asupra şcoalelor medii. Creşterea şi calificarea propăgâne, care sunt împotriva învăţăturilor bisericeşti, şi că nici un lucru de folos nu învaţă dela dînsul. Căci e lucru grozav, cum se grăbesc copiii în fiecare zi se meargă la şcoală, ceea ce altcum nu era obiceiul copiilor. Asemenea în şcoală toată ziua e linişte, ca într’o biserică, pe când mai înainte larma şi sgomotul din şcoală se auzia până afară din sat. Mai departe se aude, că copiii nu învaţă rugăciunile lăsate de Dumnezeu, ci Gheorghiţă li-a spus alte rugăciuni, care în biserică nu le-a auzit nime de când e lumea. Toate acestea erau privite de semne foarte rele. Vorbele acestea şi altele de felul acesta au ajuns în sfîrşit până la urechile preotului şi chiar până la protopopul. Şi după ce în adevăr nimenea nu ştia şi nu înţelegea ce face Gheorghiţă în şcoală, domnul protopop a venit în sat şi s’a dus cu preotul la şcoală, ca să cerceteze. Aceasta s’a întâmplat într’o dimineaţă, când Gheorghiţă nu ştia nimica! Spunendu-’i pentru ce au venit, ’l-au rugat se ţină şcoală aşa cum ţine în toate zilele. Venind copiii, era mai mare dragul să-’i fi văzut pe toţi curaţi la haine şi la trup, chiar şi cei săraci şi slab îmbrăcaţi. Toţi veniau mai întâiu la învăţătorul, îi sărutau mâna, apoi se duceau la locul lor, şopotiau veseli unul cu altul şi priviau la domnii cei străini. Erau de toţi vre-o 55 de copii. Băieţii şedeau deoparte, fetiţele de ceealaltă. După ce s’au adunat cu toţii, a început Gheorghiţău să vorbească cu glas tare: „Copii, dragii mei, veniți mai întâiu să ne închinăm