Tribuna, ianuarie 1894 (Anul 11, nr. 5-14)

1894-01-14 / nr. 7

Anul XI ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., i/1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., »/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, */» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Vineri 14/26 Ianuarie 1894 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. invitare de abonament „TRIBUNA“. Cu 31 Decemvrie v. 1893 ex- Elit. abonamentele lunare, cuar­­tale, semestrale şi anuale. Domnii abonenţi sânt rugaţi a grăbi cu reînoirea abonamen­telor lor pentru regulata expediţie a foii. Abonamentele se fac prin mandate poştale şi numai pentru un timp, care începe cu prima şi se termină cu ultima lunii după stilul vechiu. Abonamentul lunar costă . . 1 fl. 20cr. Abonamentul trilunar costă . . 3 fl. 50cr. Abonamentul semestral costă . 7 fl. —cr. Abonamentu anual costă . .14 fl. —cr. Este în interesul dlor abo­nenţi, ca adresele se fie însemnate cât se poate de corect şi legibil. Domnii abonenţi vechi sânt ru­gaţi a­­pi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în care li­ s’a trimis „Tribuna“ pănă acum. Administraţiunea. COMITATELE. (§1) Din vremuri vechi încă, co­mitatele au jucat un rol hotârîtor în vieaţa publică a Ungariei. Având o autonomie destul de largă, mai ales până­ ce nu s’ a dat atâtea puteri dis­creţionare — şi nici o răspundere a fişpanilor, fiecare comitat era un fel de cetate, la zidurile căreia voinţa gu­vernelor trebuia să se oprească. Aceasta, se înţelege, pe când despre naţionalităţi nici vorbă nu era. Azi comitatele, cu întreg aparatul lor administrativ sunt ajutorul cel mai eficace al guvernului pentru a face cu populaţia ceea­ ce vrea. Şi, ceea­ ce este mai detestabil, poate oprima voinţa populaţiei salvând adesea chiar şi aparenţele că ar face in­ge­r­i­n­ţ­e. Când plângeri se ridică din partea celor năpăstuiţi, organele guvernamentale răspund . D­ar, aşa au vrut representanţii comitatului, congre­­gaţiunea, constituită în partea ei covîr­­şitoare pe basa sistemului electiv . . . comitatul ’şi-a ales-o !“ Şi demult deci şi acum, comita­tele au servit nu interesele întregei populaţiuni, ci a unei părţi numai­ în trecut interesele nobilimii, care în pre­sent — în comitatele locuite de nema­ghiari — interesele unei clici, cum spun înseşi foile ungureşti, ori în caşul mai bun, interesele naţiunii maghiare, p­e care le despart însă de intere­sele populaţiei române, sârbe ori slovace. Negreşit, că în astfel de impregiu­­rări sistemul electiv este numai o fic­ţiune: prin atotputernicia sa fişpanul face ce vrea un comitat, ear’ nu ce ar dori populaţia. Numai aşa se poate explica faptul, că într’un comitat curat românesc, cum este de pildă Făgăraşul, se iau hotărîri ce lovesc fără nici un incungiur întreaga naţiune română; nu­mai aşa se poate întâmpla, că într’un alt comitat, din a cărui populaţie trei pătrimi sânt Români, vorbim de comi­tatul Aradului. Românii numai cu mare năcaz au putut să vorbească ro­mâneşte. Pe protopopul Giurleanu era să-­l dee afară din sală pentru „îndrăs­­neala“ sa. . . Şi răul cel mare tocmai în aceasta zace: şi în congregaţiuni se face politică, dar’ nu administraţie. Indiferent dacă un Român spune lu­cruri folositoare pentru întreg comi­tatul, ci Ungurii caută: în ce limbă vorbeşte? Dacă nu le vorbeşte un­gureşte, nu vor să-’l asculte, pe cuvânt că agită în contra statului, insultă naţia maghiară . . . fac deci scandal, ar merge chiar şi până la bătaie. De un timp încoace răul creşte în dimensiuni enorme. Şoviniştii păcătoşi de la comitate nu se mulţumesc să facă politică locală, să se ocupe numai de afacerile mai restrînse, fie chiar poli­tice, ale comitatului, ci vor să determine chiar politica cea mare, trimiţând în­­tr’una îndrumări parlamentului, că iată ce şi cum să facă „pentru a pune capăt agitaţiunilor per­verse ale naţionalităţilor“, pen­tru a „Întări idea de stat ma­ghiar“ şi alte gogoriţe ce li-au intrat în cap. Mai mult chiar. Acum de curând, o asemenea adu­nătură de şovinişti smintiţi s’au pus să ceară guvernului a călca constituţia, par’că sărmana nu s’ar călca şi altfel destul, cerând între altele ca „bisericii gr .-orientale (române şi sârbe) să l i­ se şteargă caracterul naţional— car’ „în­văţători să nu poată fi decât aceia, care au absolvat preparandia de stat“. Acestea, spun cei de la M.­­ O­ş­o­r­­­heiu, pentru întărirea statului. Va să zică, slăbirea, nimi­cirea chiar a naţionalităţilor, municipiile maghiare o consideră de în­tărire a statului. Cel puţin e frumos că o mărtu­risesc. Nu ştim ce va face parlamentul cu aceste „dorinţe patriotice“ ce ni­ se aduc la cunoştinţă, nici întrucât în activitatea sa domnul ministru H­­­e­r­o­­nymi se va lăsa influenţat de aceste ecalibraţiuni. Ştim însă un lucru: în faţa spi­ritului şovinist, cărui­a i­ se dă expresie prin comitate, naţionalităţile tre­­bue să se pună şi ele pe lucru, îndeosebi, noi Românii trebue să ne organisăm pentru o luptă intensivă. Nu o să ne facem, negreşit, ilusiv, că vom pută detrona şovinismul unguresc, un lucru însă îl putem ajunge: după fiecare ilegalitate ce se săvîr­­şeşte în congregaţie, un pro­test unanim să se ridice de la un capăt la celalalt al comita­tului. Să con­chemăm întruniri poporale în fiecare cerc, în fiecare comună chiar. Să arătăm, că nu consimţim, ca prin fraudă să ni­ se fee drepturile, ci că dacă e vorba de a ceda în luptă, apoi vrem să că­dem ca bărbaţi, dup­ă­ c­e n­e-a­m fă­cut până în capăt datoria de cetăţeni şi Români. Causa, pentru care per astfel de luptători, nic­i­odată nu e perdută. Din cenuşa celor căzuţi, vor răsări alţi ase­menea eroi. Congresul naţionalităţilor. Un mem­bru al partidului nostru naţional, vezând ştirea reprodusă după ziarul „Magyarország“ în nu­mărul 2 din a. c. al „Tribunei“ privitor la Congresul naţionalităţilor, ne cere lămuriri asupra acestei cestiuni. Suntem în situaţia de a pută da cele mai exacte lămuriri în această cestiune . Ţinerea congresului e hotărită definitiv. Ceea­ ce nu e încă hotărît, e ziua ţinerii con­gresului. Hotărîrile sînt luate în desăvîrşit acord cu celelalte naţionalităţi. La congres vor lua parte numai Românii, Slovacii şi Serbii, dar­ nici un popor din ceealalta parte a Mon­­archiei noastre, deci nici Rutenii, nici Cehii, nici Slovenii. FOIŢA „TRIBUNEI.“ Dinamitarzii. Fiecare secol îşi are invenţia sa. Măreţul veac ce se încheie, va rămâne faimos în is­torie, pe lângă alte minunăţii, căror a dat naştere, şi pentru­ că într’însul s’a zemislit d­i­­namita, şi astfel în mijlocul civilisaţiunii mo­derne s’a format şi secta — dinamitar­zilor. Zilnic cetim despre oroarea ce aceşti descreeraţi (ori nenorociţi) provoacă prin te­merarele lor atentate. State culte, ca Francia, au trebuit să recurgă la măsuri extraordinar de aspre, pentru a pune capăt desfreului, cu care anarchiştii (ori mai bine: dina­mitarzii) s’au aruncat în luptă pentru a distruge Întreaga întocmire a lumii civilisate ac­tuale. De doi ani de zile, în S­p­a­n­i­a şi F r­a­n­­cia mai ales, ei au şi comis o grămadă de atentate, dintre care cele mai îngrozitoare au fost, dupâ­ cum se știe, al lui Ravachol (la Paris) în anul trecut, cel din teatrul Li­­ceo din Barcelona (înainte cu două luni) și al lui Vai­llant (la Paris), întâmplat mai săptămânile trecute. Primul atentat cu bombă s-a întâmplat la 28 iulie 1835 în Paris, când Corsicianul Fi­es­ti a aruncat din fereastra locuinţei sale o bombă asupra regelui Ludovic Filip, care tocmai mergea în fruntea statului său major la o revistă a armatei. Din fericire re-­­­gele a fost numai puţin rănit la cap; din­­ suita sa însă au rămas morţi 18, ear’ răniţi 34. între cei omorîţi a fost şi vestitul general Mor­tier (înalt de şepte urme), pe care Na­poleon 1. ’l-a iubit foarte mult. Al doilea atentat de felul acesta s’a să­­vîrşit tot la Paris, iarăşi în contra suvera­nului. Iată în ce împrejurări. Era la 15 Ia­nuarie 1858. Napoleon III, şi împărăteasa Eugenia veniau la operă. Or­si­ni, de ori­gine Italian, ajutat de un profesor (Rudio) şi de un servitor, a aruncat o bomba înaintea trăsurii împărăteşti tocmai când suveranul se dedea jos se între la operă. Ca prin minune, părechia domnitoare n’a fost nici măcar uşor rănită, aşa că au luat parte la representa­­ţiunea de la operă; dintre suită, poliţişti şi public bomba a omorît mulţi. Doi dintre au­torii atentatului au murit sub ghilotină, ca şi Ravachol. La 1867 s’au comis două atentate. Unul la Clerkenwell, unde Irlandezii au voit să arunce în aer temniţa, dar n’au reuşit. Au­torii au fost spânzuraţi. Tot cu aşa resultat s’a terminat şi atentatul comis în contra că­­sărmii Papei (la Roma). Osânda de moarte ce s’a dat cu această ocasiune a fost cea din urmă hotărîre a tribunalului din Vatican. Ne aducem apoi cu toţii aminte de aten­tatul faimos, căruia a căzut jertfă împăratul Alexandru II. (în anul 1881, luna Martie), atentat precedat (la 1880) de un altul, în­dreptat tot contra Ţarului, care sosise în su­fragerie (prânzătoriu) numai cu câteva clipe după­ ce dinamita a aruncat în aer întreg acel colţ al palatului de iarnă, în scurt interval după aceasta au urmat apoi atentatele dela Moscova şi Borki, unde însă actualul Ţar a scăpat teafăr. Primul atentat cu materie explosivă­­ (iarbă — praf de puşcă) s’a întâmplat la sfîr­­şitul veacului XV, când din cause politice nişte conspiratori au voit să arunce în aer primăria (zidită în frumos stil gotic) din M­e­n­­chel. Praful de puşcă, fiind puţin, n’a făcut însă pagubă decât în butoaiele cu vin bun ce erau în pivniţă. Cel dintâiu atentat cu succes a fost la 1486, când a fost aruncată în aer primăria din Napoli. Câţiva nobili au fost ucişi. Trei­sprezece ani în urmă a fost aruncată în aer primăria de la Pau (în Francia). Autorii aten­tatului au răsbunat astfel execuţia unui coleg (muncitor) al lor. A căzut jertfă atentatului întreg consiliul comunal. După cât vedem, primele atentate cu praf de pușcă s’au făcut contra — primă­riilor. în acest secol al dinamitei lucrurile au avansat.: cel din urmă s’a făcut deja în contra — parlamentului! S’au mai făcut atentate asupra unei că­­sărmi. (în veacul XVI), și anume au voit să arunce în aer casarma grenadirilor spanioli din Harlem. Conspiratorii au fost însă tră­daţi şi afară de faimosul general G i­a m­b e 11­­, ceialalţi au fost întemniţaţi şi apoi decapitaţi Pe când însă tribunalul spaniol judeca asupra­­ conspiratorilor, câţiva patrioţi belgiani au voit­­ s’ar­unce în aer întreg tribunalul. Au şi reuşit­­ să furişeze în interiorul clădirii un butoiu cu­­ praf de puşcă, s’a stins însă fitilul şi astfel­­ nu s’a întâmplat expresia, în veacul al XVI, de altfel s’au întâm­plat o mulţime de atentate cu praf de puşcă. Mai faimos a fost dintre ele aşa numita „con­spiraţie“ în contra parlamentului englez. V a i 11 a n i, Francezul care în curând va fi decapitat, nici nu e deci original în ceea­ ce privește atentatul pe care­­l-a făcut în parlamentul francez. în veacul al XVII-lea, Maria Stuart a aruncat în aer palatul bărbatului ei (lord Darnley), prin moartea căruia a răsbunat asasinarea favoritului ei iubit Ricci­o. în veacul următor acest sport s’a in­trodus chiar şi la Turci. Astfel în 1729 (Noemvrie) câţiva soldaţi din regimentul 39 ienicerese au voit să arunce în aer pe sulta­nul Achmed. Ei au fost însă descoperiţi şi vinovaţii principali traşi în ţeapă, car’ ceialalţi decapitaţi. Primul atentat cu iarbă de puşcă în acest veac s’a făcut în contra generalului Bonaparte, mai târziu Cesarul mare. în fruntea conspiratorilor era vestitul Georges Cad­ou­dal, şeful răsculaţilor şi generalul Piche­gr­u. Atentatul s’a întâmplat în chip ce aminteşte de anarchiştii de acum, în strada Nicais (la Paris), unde afluenţa de oa-i meni e foarte mare, conspiratorii au aşezat un butoiu cu praf de puşcă, pe care îşi pro­puseseră să-­l aprindă tocmai în momentul când Bonaparte eşind din palatul Tuillerie, va ajunge în faţa butoiului, aşezat într’o că­ruţă. Rag­eon, unul dintre conspiratori, a avut cruzimea, că a pus pe o fată da 15 ani să ţină frânele cailor, până­ ce el a aprins fi­tilul. în adevăr, când Napoleon trecu, în fruntea statului seu major, pe dinaintea că­ruţei, se auzi o expresie groaznică, în câteva clipe uliţa fu acoperită de sânge şi cadavre omeneşti. Suita lui Napoleon, afară de generalul Lan­nes, deasemeni întreagă căzu­ jertfă. Rag­eon a scăpat şi el, ca prin mi­nune. A fost însă prins mai târziu şi pus sub­­ ghilotină. Ceialalţi conspiratori dea­semeni aproape toţi au fost executaţi. Ge­neralul Pichegru s’a spânzurat singur, în temniţă. Iată, pe scurt, atentatele cu materii ex­plosive din veacurile trecute. Că ce va urma de aci încolo, în ce chip materia explosivă se va folosi încă pen­tru a nimici oameni nevinovaţi, cine ar pute să prevadă? A prevesti însă multe şi crunte aten­tate de felul acestora, nu e lucru greu : trăim în epoca electricităţii şi a­­ dinamitei. Culegeri de Z. R .. Am reprodus şi noi ştirea adusă de „Magyarország“ ca curiositate. Ziarele ungu­reşti pretind a şti lucruri, pe care n’au de unde să le ştie. Lordul Fitzmaurice despre cestiunea română. Ziarul „Independance Reige“ publică o convorbire, ce a avut-o un Român cu lordul Edmund Fitzmaurice, fost ministru de externe în al treilea cabinet al lui Gladstone. Bărbatul de stat englez condamnă politica violentă şi oarbă a Ungurilor contra Românilor din Transilvania, şi speră că Ma­ghiarii vor renunţa la ea în interesul liber­tăţii şi pentru conservarea păcii şi a însuşi regatului unguresc. Serbii despre reapariţiunea „Tri­bunei“. Ziarul radical sârbesc „Zastava“ are următoarea notiţă în rubrica politicei in­terne : „Tribuna“ a reînviat! Dreptatea a învins, toate pedecile sânt delăturate: aprigul luptător pentru drepturile naţionalităţilor, ziarul românesc „Tribuna“, pe care autorită­ţile o suprimaseră, a reapărut! Numărul ân­­tâiu pe care l-am primit e plin de cel mai ales conţinut. Salutăm pe confratele nostru în munca pentru solidaritatea naţionalităţilor nemaghiare şi în lupta contra maghiarisării, îl salutăm cu cel mai sincer strigăt: Bine ai revenit! Noroc şi înainte!“ Procesul Memorandului. Cetim în „Kolozsvár“: „Procesul Memorandului va costa foarte mult, căci numai pentru reduta orăşenească s’a obligat procuratura­ supremă să plătească 100 fl. chirie pe zi, care per­tractarea va dura probabil o săptămână“. Nu cumva crede dl procuror­ suprem, că prin pu­blicarea acestor ştiri acuzaţii se vor speria de spesele procesului şi îşi vor restrînge dreptul de apărare. „Cheia situaţiunii“. Că şi gura păcătoşilor grăeşte de multe­ ori adevărul, este lucru vechiu şi demult cunoscut, care în vieaţa oamenilor se repetează de atâtea­ ori. Sunt aproape trei decenii de când Românii au trebuit să fie mai mult spectatori ai desvoltării lucrurilor con­stituţionale în Ungaria sau mai exact în ţerile Coroanei ungureşti. Nu de voe bună şi din capriţiu au făcut Românii aşa. Ungurii de multe­­ori şi chiar şi acum îşi dau silinţa a face pe lume să creadă, că din capriţiu şi de voea lor bună, Românii s’au dat la o parte şi nu vre­au să participe la nimica în vieaţa constituţională ungu­rească. Ungurii uită foarte bucuros ce le place se uite. Ei ţin minte numai ce lor le convine a ţină minte. Ei nu vreau se ştie, că Românii au protestat în modul cel mai energic la 1848 contra procederei de nobis sine vobis. Uită bucuros că în anul 1865, bătându-’şi joc de principiile constituţionale ,şi-au pregătit o cale falsă constituţională, pe care s’au pus la 1867 şi pe care fără nici o şovăire merg şi azi înainte. Se putea ca Românii să le urmeze ? Nu, căci dacă le urmau o făceau pâ­­răsindu-’şi terenul şi supunându-se ne­condiţionat graţiei maghiare. S’a făcut la timpul seu cu toate acestea din partea Românilor şi probe de a participa cu Maghiarii la vieaţa con­stituţională. Aşa îndată la începutul „erei constituționale“ s’a făcut o încer­care cu mergerea la dieta de încoro­nare. Insă ce au făcut oamenii politici ai Maghiarilor ? In loc de a fi fost pre­venitori, în loc de a-’şi fi dat silința să atragă, ’şi-au bătut joc de Români, ca se-’i înstrăineze de parlament şi se lase diurnele şi pauşalele numai pe seama deputaţilor maghiari. In decursul timpului bărbaţii po­litici maghiari s’au dus cu mult mai departe. Au alungat pe toţi Românii din parlamentul maghiar, pe toţi câţi nu s’au hotărît să se închine idolului lor pe care ei s’au obicinuit a-’l numi „idea maghiară de stat“, car’ noi şi toţi oamenii nepreocupaţi idea de maghia­­rizare. Astăzi în parlament sunt aşa zi­când numai ei între sine. Pentru­ că afară de vre­o câteva existenţe dubi­oase de alte naţionalităţi, cine mai merge cu veneratorii maghiarisării? Va să zică, toată dieta ungurească o com­pun numai membrii luaţi din naţiona­litatea maghiară, împrejurarea că au rămas Ma­ghiarii singuri în parlament, unde fac tot ce le plesnesc prin minte, nu este întâmplare oarbă. Au lucrat anume ca aşa să fie. Multe s’ar putea zice în privinţa aceasta, când ar sta cineva să-’şi dee socoteală de ce Maghiarii proced aşa cura proced. Nimica însă nu se nime­reşte cu procederea lor politică, ca ase­mănarea cu struţul, când îşi vâră capul în nisip. Acesta nu vrea să vadă ce se întâmplă în jurul lui şi poate că o face gândind, că dacă nu vede el pe nimenea, nimenea nu-­l vede nici pe el. Fiind Maghiarii numai singuri în dietă, cred că pot face ce vreau. Din dietă nu văd poporațiunea din Terile- Nn 1

Next