Tribuna, ianuarie 1894 (Anul 11, nr. 5-14)
1894-01-14 / nr. 7
aV Crispi despre situație. Deputatul francez Deon ce publică în ziarul parisian „Le Journal“ amănunte interesante despre un interview cel-a avut sânt acum câteva zile cu ministrul - president italian Crispi. Distinsul bărbat de stat a declarat mai întâiu, că în Sicilia vor mai exista, poate, unele greutăţi, dar un spirit separatist în insulă nu există, încât priveşte relele existente, acestea se vor pute sana prin reforme în contribuţiile locale şi prin o lege despre siguranţa publică, care se va presenta în curând parlamentului, întrebat despre relaţiunile Italiei cu Francia, dl Crispi a zis, că a fost o neînţelegere că Francezii s’au alarmat prin concentrările de trupe, care au fost o necesitate pentru Italia. Cum s’a şi putut închipui numai, că Italia, în mijlocul neajunsurilor sale interne, ar avea intenţia să se prepare de răsboiu. Italia are nevoie de linişte şi nu doreşte alta decât linişte. Cu privire la situaţia generală europeană Crispi a declarat, că toate semnele indică pacea. Intrăm într’o mare epocă a păcii — a zis Crispi — şi dacă nu se vor ivi evenimente neprevăzute, pe care nu le poate împedeca înţelepciunea oamenilor, atunci cu drept cuvânt se poate zice, că în tot cursul secolului nicicând nu li s’a impus mai imperios statelor, prin dorinţa generală a tuturor popoarelor, îndatorirea susţinerii păcii ca tocmai acum. Anglia şi Francia au dat tocmai un mare exemplu lumii prin metoda prin care au aplanat incidentul dela Sierra Leone. Cât pentru Italia a declarat categoric, că ministerul seu nu poate fi altfel decât pacinic. Această opiniune a sa de altfel o va exprima în curând și publice. Dînsul, Crispi, e uimit de campania Francezilor în contra rentei italiene. Căderea aceleia a causat mai mari pagube rentierilor francezi decât Italienilor. Pentru că atunci când în piețe s’a pus în vânzare renta italiană cu un curs cu mult mai scăzut decât Procesul de presă „FOII POPORULUI“. Discursul de apărare al domnului Ioan Russu Şirianu, rostit la 22 Decemvrie a. tr. înaintea Curţii cu juraţi din Cluj. (Urmare ţii fine). Die procuror! De 2X24. Acesta este un adevăr matematic, pe care cred că îl vei recunoaşte şi d-ta. Tot aşa de adevărat este, că în vieaţa popoarelor, lucrurile merg înainte, ideile drepte pătrund cu o exactitate matematică şi adese în proporţie geometrică. Zadarnic veţi pune deci scoarţe groase pe cartea vieţii statului unguresc, ca afară de documentele catechismului exclusiv unguresc, altă axiomă să nu pătrundă acolo. De vreţi să trăiţi în mijlocul acestui ocean de popoare culte, nu-i permis să vă isolaţi de principiile mai sus arătate. Nu pentru că noi Românii şi toate naţionalităţile le profesăm deja, ci pentru că e fatal ca aşa se fie şi n'a fost încă pe suprafaţa pământului popor, care să fi putut să se ascundă legilor fatale ce presidă la desvoltarea umană. Desziceţi-vă deci odată de la atâtea încriminări, ele nu pot duce la bine. Ele împintenează încă în poporul maghiar sentimente care şi aşa prea sunt desvoltate, care şi până aci au pricinuit atâtea neînţelegeri între naţionalităţi. Şi mie nu-mi vine a crede, oricât de răsboinic te văd, die procuror, ca şi d-ta să socoteşti a resolva cestia română cum crede Kossuth, care în luna trecută primind pe un compatriot al seu, zicea că: „de aci încolo abia se va putea resolva chestia română în alt chip, decât cu sabia.. . . Cu pui fripţi şi cu cozonaci, nu-’i mai putem câştiga ! . . . “ Dar’ noi nu vă cerem nici pui fripţi, nici cozonaci. Fiţi drepţi, şi chestia s’a resolvat, n’avem atunci să ne mai întâlnim aici de atâtea ori pe an ! Şi în privinţa dreptăţii ce cerem, iarăşi ascultaţi pe „înţeleptul patriei“, cum ’l-aţi numit pe Deák Ference, care iată ce a zis la 23 ianuarie 1872 despre chestia naţionalităţilor : „în general, dacă vrem să câştigăm naţionalităţile, calea nu este aceea, ca să le maghiarisăm cu orice preţ, ci să le facem plăcute relaţiunile cu Ungurii. Pentru că două lucruri sânt lămurite în mintea mea: a VOI să le stârpeşti, ar fi o barbaie cruntă, chiar şi atunci, când n’ar fi atâtea, încât e imposibil să le nimicim. Să ni le facem duşmane : nu zace în interesul nostru, în aceeaşi stare sânt şi ele. Dacă ele s'ar putea desface de noi pentru a forma o naţie mare, aş înţelege tendenţele în acest sens; în împregiurările actuale europene aceasta este însă peste putinţă. Şi unii şi alţii trebue trei se insuim, ca împreună şi lângăolaltă se trăim în înţelegere cât se poate de bună“. Crede dl procuror a satisface acestor principii, când a pornit aşa goană în contra noastră ? Mai încriminează apoi dl procuror frasa, în care se zice că „asemănat cu neamul unguresc, neamul românesc este şi mai mare la număr şi mai bogat în bune însuşiri. . .“ Că suntem mai numeroşi, este un adevăr pe care-l ştiu azi şi copiii de şcoală. Ear’ dacă dl procuror nu vrea să creadă, consulte pe geograful Kiepert, o autoritate în privinţa aceasta cel puţin cât Keleti, şi va afla adeverită afirmarea mea. Cât despre afirmarea că suntem mai bogaţi în bune însuşiri, asta, adevărat, zadarnic aş încerca să o dovedesc în oraşul, unde foile scriu că şi D-zeu face parte din naţia maghiară ! . . . Este însă o convingere adâncă a mea, este convingerea tuturor Românilor şi rog pe dl procuror să respecte această convingere, care e sfântă şi prin faptul, că e a unui popor Întreg, după cum nu ne vom îndoi nici noi, că Ungurii cred în minunăţiile nouei teorii despre D-zeu a foilor din Cluj.Hun zelul seu „patriotic“ dl procuror alunecă să încrimineze până şi pasage ca acesta: „Dăm mai la vale cuvintele de frăţească dragoste venite din România pentru comitetul naţional“. Dar acum era să le zic acelor cuvinte? că nu exprimă frăţească, ci duşmănească dragoste? Ori că nu erau venite pentru comitetul naţional, ci pentru guvernul şi societatea ungurească? . . Ori peste tot, doina dl procuror se nu fi publicat de loc acele adrese? îmi vine uşor să cred aceasta. Tot aşa să creadă însă şi dl procuror, că am inserat cu plăcere acele adrese, adrese de care — fie sigur dl procuror şi mai marii sei — că vor veni de câte ori numai li se vor da prilegiu celor din România să trimită, şi niciodată nu se va găsi un ziarist român poltron, cărui să-i fie frică a publica aceste adrese şi a le comenta cu bucurie poporului. Cel puţin atâta bucurie să avem şi noi în mult amârîta şi prigonita noastră vieaţă. Vin la cel din urmă pasagiu, în prima lui jumătate se zice, că din adresele sosite din Ţeară, „cetitorii vor vedea dragostea neţărmurită ce o au fraţii din România pentru noi“. Ce crimă ascund, domnule procuror, aceste cuvinte? Ele cel mult erau de prisos în articol, căci sunt convins: oricare Român cetind acele adrese, numai dragostea putea să vadă într’însele. Ori vă este groază de această iubire între fraţi? Ne credeţi aşa de stînşi în suflet, încât să nu ne entusiasmăm la asemenea manifestaţiuni frăţeşti, pe când d-voastră un cuvânt numai d’al „sfântului exilat“, şi vă extasiaţi zile întregi, cu toatecă asemenea extas a fost scump plătit la Siria (Világos). A doua parte a acestui pasagiu — ultima trasă a articolului zice, că acea iubire de frate este „cea mai mare chezăşie a viitorului mare al neamului românesc“. Nu cred să mă înşel, când presupun, că în statul ungar, în acest curent al „ideii de stat maghiar“, — cea mai mare crimă ce ni se socoteşte nouă Românilor, e când mărturisim, că ne simţim şi noi ceva în lumea aceasta, aşa amărîţi cum sântem, că avem şi noi aspiraţiuni, că cu toate greutăţile ce suportăm, ne gândim că la spatele noastre avem şi fraţi, care constituesc un mândru regat. Oar’ când aceşti fraţi arată şi ei, că nu ne dau uitării, e firesc, ca bucuria noastră să crească încă. Şi d-voastră, credeţi-mă, orice aţi face spre înăbuşirea acestui sentiment natural, nu veţi reuşi. V’o spun asta din convingerea ce am câştigat-o studiind poporul, v’o spun sincer, pentru că nu vreau să vă fac insulta de a vă presupune aşa de găgăuţi, încât să mă credeţi, dacă altfel v’aş vorbi. Aceeaşi sinceritate m’a obligat să scriu şi articolul aşa cum ’l-am scris. Noi facem o politică dreaptă, nu umblăm pe căi lăturalnice. N’avem deci nevoie să ascundem ceea ce gândm. Şi atunci, când mai marii noştri ’mi-au încredinţat foaia pentru care stau azi la judecată, ’mi-am dat bine seamă de greutatea ce iau asupra mea. Simţiam însă o mare putere în mine: iubirea de adevăr şi sinceritatea. Puteţi vedea, că vă spun adevăruri, care ştiu că n’au să vă îndulcească faţă de mine. Şi dacă înaintea curţii cu juraţi nu ocolesc un adevăr îmbucurător faţă de cetitorii foii noastre, cum era să nu vărs în ei toată iubirea, pe care o au pentru fraţii noştri, cum aş putea să tăgăduesc acest lucru aici, unde sânt chemat să pecetluesc ce am scris, să trag consecvenţele iubirii mele de neam şi dreptate ?! Tocmai de aceea, îmi pare rău că dl procuror bate încă tot struna, care a sunat la toate pertractările curţii cu juraţi, pentru că în adevăr a ajuns un clişeu ca procurorii să ne înfăţişeze mereu ca pe nişte agitatori de meserie, care neavând alt lucru de făcut, s’au pus să seducă poporul. Domnule procuror! dar’ când ne trimiţi la puşcărie, cel puţin ne lasă un merit: că avem convingerea lucrurilor ce scriem şi a faptelor ce săvîrşim. Nu presenta afacerea ca un sport, pe care l-am face pe socoteala poporului şi în detrimentul patriei. Crede, că dacă n’aş avea convingerea nestrămutată, că e bine ceea ce facem, nu m’aş expune la o vieaţă atât de frământată, ca în decurs de un an să fiu deja a cinciaoarâ pe la curtea cu juraţi, ca raportor, apărător şi mai ales ca acusat. Dacă nu iubirea de neam ar fi singurul motor ce mă mînă în luptă, stăteam şi eu la postul pe care-’l aveam într’o ţeară liberă, şi chiar cu regretul de a nu vă face cunoştinţa, domnule procuror, dar’ nu mă făceam ziarist la Sibiiu. Ce credeţi, că în loc de a petrece zilele lungi şi mai ales nopţile negre în carcerele dela Seghedin, nu am şti şi noi că e mai plăcut să stăm — cum vei sta bunăoară d-ta — seara în mijlocul familiei şi la clocotul samovarului să petrecem cu cei dragi nouă, car’ nu să stăm în singurătatea temniţei. De ce nu eşiţi odată din cercul strimt al încriminărilor deşerte şi ne’ntemeiate şi să judecaţi lucrurile aşa, încât să nu ne socotiţi nişte criminali ordinari, ci nişte luptători naţionali convinşi, nişte muncitori, care vor să contribue şi ei cu slabele lor puteri la luminarea unei cestiuni, fără a cărei resolvare zadarnic faceţi temniţe! căci n’are să fie linişte între popoare. Eare puterea unui stat — a zis încă Platon — consistă în iubirea de pace şi libertate a cetăţenilor. Iată ce vrem şi noi. D-voastră însă replicaţi că răsvrătitori noi suntem şi ziceţi că este libertate în stat. Da, este pentru unii l Libertate deci rău organisată, reu împărţită. Şi ştiţi ce zice Montesquieu: Cea mai absolutistică dominaţie nu poate strica cetăţenilor atâta, cât poate strica o libertate rău organisată ! Ear’ în patria noastră e rău organisată, căci unii au puterea şi drepturile, ear’ celoralalţi li se impun numai datoriile. Unii trag folosul şi alţii ponosul, — cum zice un proverb românesc: împregiurarea că noi Românii suntem cei aduşi mereu pe la curtea cu juraţi, este cel mai vădit răspuns la întrebarea, că adecă cine sânt cei oropsiţi, cei daţi pe mâna procurorului ? Veţi replica însă şi la aceasta, că procurorul nu cere decât să se aplice legea. Da, o lege absolutistică însă, despre care odată chiar Ungurii ziceau că li se potrivesc de minune cuvintele marelui cugetător francez amintit deja: „Nu e barbarie mai tirană, decât cea săvîrșită la umbra legilor“... Nu poate întră însă în rolul dlui procuror ca prin acţiunea sa să îndemne naţia maghiară la o atitudine, asupra cărei tot mai mult să se potrivească aceste cuvinte. Păzitor al legii fiind, d-sa trebue să fie un advertisment pentru guvern, când pe căi greşite umblă. Deja şi aşa prea s’a mers departe: publicişti maghiari de valoare — cel puţin între Maghiari — au cerut ciuntirea până şi a actualei legi de presă; congregațiuni comitatense (Neograd, Cluj, Făgăraş, Ciuc etc. etc.) au cerut parlamentului să se fee măsuri extraordinare în contra naționalităților (să se suspende orice lege de presă, ziariştii români să fie aruncaţi în temniţă ordinară !) Ba, după cum ştiţi , v’am citat şi eu un exemplu, sunt foi care propagă fără încungiur extirparea, cea mai crâncenă luptă de rasă. Şi fără să mai amintesc pe Kosztenszky Géza, care zicea: „la o parte cu minciuna convenţională! Da, voim să desnaţionalisăm, să extirpăm naţionalităţile!“ — mă voiu refera la o altă carte, apărută zilele acestea, în care autorul, Baldsy Dénes la pag. 180 a operei sale:„Nyelv, nemzetiség, nemzet“! zice: „a recunoaşte dreptul naţionalităţilor ar însemna spargerea statului, ar însemna să ne perdeai capul, ar însemna dinamită, ar însemna moartea statului maghiar !“ Dar’ atunci nu treime decât să ridicăm mănuşa ce ni se aruncă, nouă naţionalităţilor, şi iată cel mai crud răsboiu civil e gata, dupăcum sigur e, că pe ruinele râmase în urma acestei lupte s’ar ridica o putere, care şi altfel e o continuă primejdie şi pentru Unguri şi pentru Români. Domnule procuror şi domnilor juraţi! Deşi multe şi grele procese am avut noi naţionalităţile să suportăm, totuşi până acum gândul că sântem împinşi la o luptă de rasă nu ne-a stăpânit. Am crezut totdeauna, că e vorba cel mult de o intimidare a celor ce fac mai ales guvernului greutăţi, ori că prea sunt zeloşi domnii procurori. Văzând însă, că se ridică la sute persoanele, Românii, în contra căror procuratura îşi ascute armele, văzând că juraţii prin verdictele lor aproabă, nutresc chiar, curentul, pe care noi bolnav ’l-am numit şi înainte, — nu vă gândiţi oare că văzând toate acestea, un popor de milioane, mai multe popoare chiar, se văd împinse la o luptă, din care oricine are şi victorios, sigur e, că patria cu o rană adâncă s’ar alege? Deja ne vedem trataţi ca în stat poliţenesc, căci iată ce am cetit în foile din zilele trecute: „Agitatorii puşi sub pază poliţenească. Jude e de tribunal Jakubovics „şi viceprocurorul Megyeri au colindat „în săptămâna trecută comititele Neograd, Bars şi Hot şi pe agitatorii „primejdioşi panslavişti ’i-a pus sub pază „poliţonească“. Dar’ asemenea măsuri sânt o suspendare a constituţiunii, după ele doar’ atâta mai poate urma: să se ridice, în miez de noapte, acei pretinşi „agitatori primejdioşi“ — asupra căror agenţii justiţiei vânează ca din sport — şi să fie puşi ca să nu se mai audă de ei, — şi iată-ne atunci ajunşi întocmai ca în Rusia! Voiţi aici să împingeţi lucrurile? Ori credeţi că arestându-ne numai pe noi ziariştii şi pe ceialalţi „agitatori de meserie“ inventaţi de unii zeloşi procurori, nu s’a făcut nici un lucru grav ? Dar, când veţi înţelege odată, că e fals a ne trata separat, a crede că ceea ce nouă ni se aplică, nu loveşte în conaţionalii noaştri. După legea care presidă la desbaterea acestui proces, ştiu că nu pot avea mandatul de a vorbi în numele întregului popor. Vă asigur însă, şi viitorul are să dovedească aceasta, că de scrisele pentru care sânt acusat şi de cele ce v’am spus aici, pătrunşi sânt toţi Românii. Tot atât de adevărat e, că pedeapsa ce ’mi-aţi da-o, n’ar contribui la restabilrea unei convieţuiri Intre popoare, ci ar fi o dovadă mai mult, ca insaşi procuratura şi curţile cu juraţi aproabă ziarele şi pe scriitorii care proclamă lupta de rasă. Dar’, va zice domnul procuror, la ce atunci procurorii, la ce temniţele de stat, dacă vom lăsa în pace pe ziariştii naţionalităţilor? întrebarea aceasta îmi aduce aminte de discuţia ce s’a urmat în secolul trecut, când pentru ântâia dată s’a ventilat ştergerea sclavagiului, interzicerea comerciului ruşinos cu oameni (negri africani). Cel mai mare argument ce s’a adus pentru menţinerea ticăloşiei verii, a fost că, altmintrelea se scumpeşte zahărul. Nu crede domnul procuror, că ar fi să urmeze acelaşi principiu, dacă numai de dragul proceselor, al petrecerii aşa zicând, ce li se face ziariştilor doritori de noutăţi, pe noi ne trimite într’una la temniţă? Pentru că alt motiv ce ’l-ar îndemna? Nicăiri, nici un Român n’a luat nici parul, nici foc n’a dat, nici a spart vre-o casă ungurească, vre-o residenţă episcopească, cu atât mai puţin au dat năvală asupra vre-unei biserici ungureşti! Că feric, că’s nemulţumiţi? Nu e pentru că noi ’i-am irita, ci în scrisele noastre se oglindeşte o stare reală a vieţii lor, înlăturaţi greutăţile, care le face traiul amar, şi buna pace este restabilită. Cu temniţele puneţi numai uleiu peste foc, măriţi încă prăpastia, pe care pretindeţi că vreţi să o astupaţi. Atâtami-am ţinut de datorie să aduc nu întru a mea apărare, ci pentru a vă dovedi, că articolul este o simplă înşirare de fapte. Admit, că amintirea acestor fapte, poate să supere guvernul. Nu pot însă recunoaşte a fi săvîrşit o crimă, arătând răni, pe care zadarnic aţi căuta să le acoperiţi cu sentenţe grele, dar ele există pe corpul patriei noastre. Termin, domnii mei, făcându-vă o declaraţie : Socot că nu agitare este ceea ce noi săvârşim, ci luptă pentru libertate. Ea v a renunţa la libertate — zice Rousseau, — este ca-şi-când cineva ar renunţa a se socoti om, ca-şi-când ar abzice de drepturile sale naturale şi totdeodată ar refusa să-şi îndeplinească datoriile. Prin nimic nu poate fi recompensat acela, care renunţă la toate. O asemenea renunţare este incompatibilă cu firea de om şi a-’i răpi voinţei ori-ce libertate, este să iei faptelor ori-ce valoare morală. Convinşi fiind de moralitatea faptelor noastre, rămânem deci tari în credința, că nu vom slăbi nici de aici încolo pe terenul acestei lupte. Ne întăreşte credința mare, că luptăm pentru dreptate, că sântem pe o cale, care poate să fie lungă și grea, dar’ totdeauna trebue să ducă la isbândă! al Pag. 26TRIBUNA ungurești şi de bună-seamă cred, că nici poporaţiunea nu-i vede pe ei şi nu ştie ce fac şi ce planuri au în capetele lor. De aceea fac ce vreau. gravuri de legi, aşa după cum au crezut că le pot veni tot lor şi numai lor la socoteală. Cu toate acestea acum au ajuns acolo, că nici ei nu se mai pot înţelege. Proiectele bisericeşti ’i-au divisat In două partide mari, care se luptă între sine pentru obţinerea victoriei. încă nu se poate vedea clar, ce sfârşit va avea gălăgia cea mare şi într’al cărui semnare se între cât de curând mai întâiu camera deputaţilor din Budapesta. Părerile sânt încă împărţite. Semnificativ este cu toate acestea, că partidul guvernamental, în care rolul de căpetenie îl au consilierii Maiestăţii Sale Regelui Apostolic, merge mână în mână cu partidul kossuthist, cu stânga extremă a lui Eötvös. Fără să vreai, î ţi se impune întrebarea: ce fel de alianţă este şi aceasta din partea oamenilor guvernului? Va converti doar’ guvernul pe kossuthişti? Sau vor converti kossuthiştii pe guvern şi pe guvernamentali, cu cu atât mai curând să ne ducă la uniune personală şi la „independenţă“. Dar’ ori şi cum va fi, din hărţuelile acestea seci, patria n’are să câştige, ori care partid va obţină victoria, ci se peardă. Pentru că pe oamenii din parlamentul unguresc nu-’i doare de patrie, ci de interesele lor particulare, „Budapesti Hirlap“ persiflează oarecum opintirile luptătorilor şi dintr’o parte şi dintr’alta şi în cele din urmă zice, că cheia situaţiunii, fără îndoeală este în mâna Monarcitului“. De are dreptate zisa foaie sau n’are cu partea dintâiu a cestiunii se va vede, dar’ că are dreptate în partea a doua, că cheia situaţiunii este în mâna Monarchului, nu mai încape nici cea mai mică îndoeală. Maiestatea Sa, ca Rege încoronat şi ca factorul suprem constituţional, poate că va fi la urma urmelor singur mântuitorul situaţiunii. Prin o întrebuinţare salutară a dreptului Seu ar putea în scurt timp stabili armonia între popoarele statului şi pacea între toţi cetăţenii. In chipul acesta are şi toată monarchia din posiţiunea cea falsă în care din causa vanităţii unui popor trebue se înotăm şi să ne consumăm puterile cu toţii, cel obicinuit, au păşit mai mult Italieni ca cumpărători la preţurile reduse. Mai departe a declarat Crispi, că doreşte foarte mult terminarea răsboiului economic cu Francia. Amândouă naţiunile ar face bine să treacă mai curând peste rătăcirile lor economice. Statele latine în privinţa comercială să fie atât de strîns unite ca degetele de la o mână. Viitorul Italiei atîrnă de la aceasta şi dînsul nu va cruţa osteneală spre a ajunge scopul acesta i *t l ! Din foile sârbeşti. Ziarul liberal sârb „ Branik“, în revista politicei de Anul Nou are şi acest pasagiu: „Dar’ noi Sârbii din Austro-Ungaria am ajuns la finea anului trecut la două puncte, la care putem să ne oprim cu ochii şi inima plină de încredere şi de mângâiere. Aceasta este idea solidarităţii între popoarele nemaghiare din Ungaria, idea, care tot mai mult devine matură. Al doilea punct este convingerea, care tot mai mult prinde rădăcini, că trebue să concentrăm puterile naţiunii pentru împotrivirea solidară contra duşmanului“. „Zastava“ de la 14 ianuarie publică un articol de fond sub titlul: „însemnătatea cestiunii naţionalităţilor, din care extragem următoarele: „Bine vă cunoaştem noi şi fiecare cuvânt al vostru. Tocmai că vă fuduliţi atâta arată clar, că v’aţi speriat tare şi că aţi da cu plăcere nu ştiu ce, numai să nu fie aşa. „Admitem fiecăruia dreptu să se lupte pentru ceea ce consideră ca bun, dar’ nici într’un cas nu putem îngădui ca cineva să se slujească şi de astfel de arme mârşave, cu care voesc domnii şovinişti să se lupte. Oare nu e perfidie la culme când suntem trataţi cu epitete, „trădători“ sau „răsvrătitori“, când noi voim să ne întrunim în congres numai pentru a delibera pacinic asupra situaţiei nesuferite în care trăim? Credem că aceasta este armă nevrednică de un om şi politic cinstit. Căci dacă „mişcarea noastră (vorba lui „Budapesti Hirlap“) este joc copilăresc, lăsaţi-ne să ne jucăm; dar’ dacă — precum într’adevăr este şi trebue să fie — luaţi afacerea în serios, căutaţi mod şi chip spre a ne linişti şi a ne mulţumi într’un chip corespunzător unei astfel de afaceri cum este viitorul şi liniştea patriei noastre. Nu ne substituiţi lucruri de care nici nu visăm; ear’ lucrul cel mai bun este: respectaţi legea şi dreptatea, lucraţi cu fruntea deschisă, ear’ nu după spate, căci pe a cui parte va fi dreptatea, acela va învinge. Nr. 7