Tribuna, ianuarie 1894 (Anul 11, nr. 5-14)

1894-01-14 / nr. 7

a­V Crispi despre situație. Deputatul francez D­e­­­o­n c­­­e pu­blică în ziarul parisian „Le Journal“ amănunte interesante despre un inter­­view ce­­l-a avut sânt acum câteva zile cu ministrul - president italian Crispi. Distinsul bărbat de stat a declarat mai întâiu, că în Sicilia vor mai exista, poate, unele greutăţi, dar­ un spirit separatist în insulă nu există, încât priveşte relele exis­tente, acestea se vor pute sana prin reforme în contribuţiile locale şi prin o lege despre siguranţa publică, care se va presenta în cu­rând parlamentului, întrebat despre relaţiunile Italiei cu Francia, dl Crispi a zis, că a fost o neînţele­gere că Francezii s’au alarmat prin concen­trările de trupe, care au fost o necesitate pentru Italia. Cum s’a şi putut închipui nu­mai, că Italia, în mijlocul neajunsurilor sale interne, ar avea intenţia să se prepare de răs­­boiu. Italia are nevoie de linişte şi nu doreşte alta decât linişte. Cu privire la situaţia generală euro­peană Crispi a declarat, că toate semnele in­dică pacea. Intrăm într’o mare epocă a păcii — a zis Crispi — şi dacă nu se vor ivi evenimente neprevăzute, pe care nu le poate împedeca înţelepciunea oa­menilor, atunci cu drept cuvânt se poate zice, că în tot cursul secolului nici­când nu li­ s’a impus mai imperios statelor, prin do­rinţa generală a tutu­ror popoarelor, îndato­rirea susţinerii păcii ca tocmai acum. Anglia şi Francia au dat tocmai un mare exemplu lumii prin metoda prin care au aplanat inci­dentul dela Sierra Leone. Cât pentru Ita­lia a declarat categoric, că ministerul seu nu poate fi altfel decât paci­nic. Această opi­­niune a sa de altfel o va exprima în curând și publice. Dînsul, Crispi, e uimit de campania Francezilor în contra rentei italiene. Căde­rea aceleia a causat mai mari pagube ren­tierilor francezi decât Italienilor. Pentru­ că atunci când în piețe s’a pus în vânzare renta italiană cu un curs cu mult mai scăzut decât Procesul de presă „FOII POPORULUI“. Discursul de apărare al domnului Ioan Russu Şirianu, rostit la 22 Decemvrie a. tr. înaintea Curţii cu juraţi din Cluj. (Urmare ţii fine). Die procur­or! De 2X2­­­4. Acesta este un adevăr matematic, pe care cred că îl vei recunoaşte şi d-ta. Tot aşa de adevărat este, că în vieaţa popoarelor, lucrurile merg îna­inte, ideile drepte pătrund cu o exactitate matematică şi adese în proporţie geometrică. Zadarnic veţi pune deci scoarţe groase pe cartea vieţii statului unguresc, ca afară de documentele catechismului exclusiv unguresc, altă axiomă să nu pătrundă acolo. De vreţi să trăiţi în mijlocul acestui ocean de popoare culte, nu-i permis să vă isolaţi de principiile mai sus arătate. Nu pentru că noi Românii şi toate naţionalităţile le profesăm deja, ci pentru­ că e fatal ca aşa se fie şi n'a fost încă pe suprafaţa pământului popor, care să fi putut să se ascundă legilor fatale ce presidă la desvoltarea umană. Desziceţi-vă deci odată de la atâtea în­criminări, ele nu pot duce la bine. Ele îm­­pintenează încă în poporul maghiar sentimente care şi aşa prea sunt desvoltate, care şi până aci au pricinuit atâtea neînţelegeri între na­ţionalităţi. Şi mie nu-­mi vine a crede, ori­cât de răsboinic te văd, die procuror, ca şi d-ta să socoteşti a resolva cestia română cum crede Kossuth, care în luna trecută primind pe un compatriot al seu, zicea că: „de aci încolo abia se va putea resolva chestia română în alt chip, decât cu sabia.. . . Cu pui fripţi şi cu cozonaci, nu-’i mai putem câş­tiga ! . . . “ Dar’ noi nu vă cerem nici pui fripţi, nici cozonaci. Fiţi drepţi, şi chestia s’a re­­solvat, n’avem atunci să ne mai întâlnim aici de atâtea ori pe an ! Şi în privinţa dreptăţii ce cerem, iarăşi ascultaţi pe „înţeleptul patriei“, cum ’l-aţi numit pe Deák Ference, care iată ce a zis la 23 ianuarie 1872 despre chestia naţiona­lităţilor : „în general, dacă vrem să câştigăm na­ţionalităţile, calea nu este aceea, ca să le ma­­ghiarisăm cu ori­ce preţ, ci să le facem plă­cute relaţiunile cu Ungurii. Pentru­ că două lucruri sânt lămurite în mintea mea: a VOI să le stârpeşti, ar fi o barba­ie cruntă, chiar şi atunci, când n’ar fi atâtea, încât e imposibil să le nimicim. Să ni­ le facem duş­mane : nu zace în interesul nostru, în aceeaşi stare sânt şi ele. Dacă ele s'ar putea desface de noi pentru a forma o naţie mare, aş înţe­lege tendenţele în acest sens; în împregiurările actuale europene aceasta este însă peste putinţă. Şi unii şi alţii trebue trei se insuim­, ca îm­preună şi lângă­olaltă se trăim în înţelegere cât se poate de bună“. Crede dl procuror a satisface acestor principii, când a pornit aşa goană în contra noastră ? Mai încriminează apoi dl procuror frasa, în care se zice că „asemănat cu neamul un­guresc, neamul românesc este şi mai mare la număr şi mai bogat în bune însuşiri. . .“ Că suntem mai numeroşi, este un ade­văr pe care-­l ştiu azi şi copiii de şcoală. Ear’ dacă dl procuror nu vrea să creadă, consulte pe geograful Kiepert, o autoritate în privinţa aceasta cel puţin cât Keleti, şi va afla adeve­rită afirmarea mea. Cât despre afirmarea că suntem mai bogaţi în bune însuşiri, asta, adevărat, zadar­nic aş încerca să o dovedesc în oraşul, unde foile scriu că şi D-zeu face parte din naţia maghiară ! . . . Este însă o convingere adâncă a mea, este convingerea tuturor Românilor şi rog pe dl procuror să respecte această convingere, care e sfântă şi prin faptul, că e a unui po­por Întreg, după­ cum nu ne vom îndoi nici noi, că Ungurii cred în minunăţiile nouei teorii despre D-zeu a foilor din Cluj.­­Hun zelul seu „patriotic“ dl procuror alu­necă să încrimineze până şi pasage ca acesta: „Dăm mai la vale cuvintele de frăţească dra­goste venite din România pentru comitetul naţional“. Dar a­cum era să le zic acelor cuvinte? că nu exprimă frăţească, ci duşmănească dra­goste? Ori că nu erau venite pentru comitetul naţional, ci pentru guvernul şi societatea un­­gurească? . . Ori peste tot, doina dl procuror se nu fi publicat de loc acele adrese? îmi vine uşor să cred aceasta. Tot aşa să creadă însă şi dl procuror, că am inserat cu plăcere acele adrese, adrese de care — fie sigur dl procuror şi mai marii sei — că vor veni de câte­ ori numai li­ se vor da prilegiu celor din România să trimită, şi nici­odată nu se va găsi un ziarist român poltron, cărui să-­i fie frică a publica aceste adrese şi a le comenta cu bucurie poporului. Cel puţin atâta bucu­rie să avem şi noi în mult amârîta şi prigo­nita noastră vieaţă. Vin la cel din urmă pasagiu, în prima lui jumătate se zice, că din adresele sosite din Ţeară, „cetitorii vor vedea dragostea neţărmurită ce o au fraţii din Ro­mânia pentru noi“. Ce crimă ascund, domnule procuror, aceste cuvinte? Ele cel mult erau de prisos în articol, căci sunt convins: ori­care Român cetind acele adrese, numai dragoste­a putea să vadă într’însele. Ori vă este groază de această iubire între fraţi? Ne credeţi aşa de stînşi în suflet, încât să nu ne entusiasmăm la asemenea manifestaţiuni frăţeşti, pe când d-voastră un cuvânt numai d’al „sfântului exilat“, şi vă extasiaţi zile întregi, cu toate­­că asemenea extas a fost scump plătit la Siria (Világos). A doua parte a acestui pasagiu — ul­tima trasă a articolului zice, că acea iubire de frate este „cea mai mare chezăşie a vii­torului mare al neamului românesc“. Nu cred să mă înşel, când presupun, că în statul ungar, în acest curent al „ideii de stat maghiar“, — cea mai mare crimă ce ni­ se socoteşte nouă Românilor, e când măr­turisim, că ne simţim şi noi ceva în lumea aceasta, aşa amărîţi cum sântem, că avem şi noi aspiraţiuni, că cu toate greutăţile ce su­portăm, ne gândim că la spatele noastre avem şi fraţi, care constituesc un mândru regat. Oar’ când aceşti fraţi arată şi ei, că nu ne dau uitării, e firesc, ca bucuria noastră să crească încă. Şi d-voastră, credeţi-mă, ori­ce aţi face spre înăbuşirea acestui sentiment natural, nu veţi reuşi. V’o spun asta din convingerea ce am câştigat-o studiind poporul, v’o spun sin­cer, pentru­ că nu vreau să vă fac insulta de a vă presupune aşa de găgăuţi, încât să mă credeţi, dacă altfel v’aş vorbi. Aceeaşi sinceritate m’a obligat să scriu şi articolul aşa cum ’l-am scris. Noi facem o politică dreaptă, nu umblăm pe căi lătu­ralnice. N’avem deci nevoie să ascundem ceea­ ce gând­m. Şi atunci, când mai marii noştri ’mi-au încredinţat foaia pentru care stau azi la judecată, ’mi-am dat bine seamă de greutatea ce iau asupra mea. Simţiam însă o mare putere în mine: iubirea de adevăr şi sinceritatea. Puteţi vedea, că vă spun ade­văruri, care ştiu că n’au să vă îndulcească faţă de mine. Şi dacă înaintea curţii cu juraţi nu ocolesc un adevăr îmbucurător faţă de ce­titorii foii noastre, cum era să nu vărs în ei toată iubirea, pe care o au pentru fraţii noş­tri, cum aş putea să tăgăduesc acest lucru aici, unde sânt chemat să pecetluesc ce am scris, să trag consecvenţele iubirii mele de neam şi dreptate ?! Tocmai de aceea, îmi pare rău că dl procuror bate încă tot struna, care a sunat la toate pertractările curţii cu juraţi, pentru­ că în adevăr a ajuns un clişeu ca procurorii să ne înfăţişeze mereu ca pe nişte agitatori de meserie, care neavând alt lucru de făcut, s’au pus să seducă poporul. Domnule procuror! dar’ când ne trimiţi la puşcărie, cel puţin ne lasă un merit: că avem convingerea lucrurilor ce scriem şi a faptelor ce săvîrşim. Nu pre­senta afacerea ca un sport, pe care l-am­ face pe socoteala poporului şi în detrimentul patriei. Crede, că dacă n’aş avea convingerea nestrămutată, că e bine ceea­ ce facem, nu m’aş expune la o vieaţă atât de frământată, ca în decurs de un an să fiu deja a cincia­­oarâ pe la curtea cu juraţi, ca raportor, apă­rător şi mai ales ca acusat. Dacă nu iubirea de neam ar fi singurul motor ce mă mînă în luptă, stăteam şi eu la postul pe care-’l aveam într’o ţeară liberă, şi chiar cu regretul de a nu vă face cunoştinţa, domnule procu­ror, dar’ nu mă făceam ziarist la Sibiiu. Ce credeţi, că în loc de a petrece zilele lungi şi mai ales nopţile negre în carcerele dela Se­­ghedin, nu am şti şi noi că e mai plăcut să stăm — cum vei sta bună­oară d-ta — seara în mijlocul familiei şi la clocotul samovarului să petrecem cu cei dragi nouă, car’ nu să stăm în singurătatea temniţei. De ce nu eşiţi odată din cercul strimt al încriminărilor deşerte şi ne’ntemeiate şi să judecaţi lucrurile aşa, încât să nu ne soco­tiţi nişte criminali ordinari, ci nişte luptători naţionali convinşi, nişte muncitori, care vor să contribue şi ei cu slabele lor puteri la luminarea unei cestiuni, fără a cărei resolvare zadarnic faceţi temniţe! căci n’are să fie li­nişte între popoare. Eare puterea unui stat — a zis încă Platon — consistă în iubirea de pace şi li­bertate a cetăţenilor. I­­ată ce vrem şi noi. D-voastră însă replicaţi că răsvrătitori noi suntem şi ziceţi că este libertate în stat. Da, est­e pentru unii l Libertate deci rău organisată, reu împărţită. Şi ştiţi ce zice Montesquieu: Cea mai abso­­lutistică dominaţie nu poate strica cetă­ţenilor atâta, cât poate strica o liber­tate rău organisată ! Ear’ în patria noas­tră e rău organisată, căci unii au puterea şi drepturile, ear’ celoralalţi li­ se impun numai datoriile. Unii trag folosul şi alţii ponosul, — cum zice un proverb românesc: împregiurarea că noi Românii suntem cei aduşi mereu pe la curtea cu juraţi, este cel mai vădit răspuns la întrebarea, că adecă cine sânt cei oropsiţi, cei daţi pe mâna pro­curorului ? Veţi replica însă şi la aceasta, că pro­curorul nu cere decât să se aplice legea. Da, o lege absolutistică însă, despre care odată chiar Ungurii ziceau că li­ se potrivesc de mi­nune cuvintele marelui cugetător francez amintit deja: „Nu e barbarie mai tirană, decât cea săvîrșită la umbra legilor“... Nu poate întră însă în rolul dlui pro­curor ca prin acţiunea sa să îndemne naţia maghiară la o atitudine, asupra cărei tot mai mult să se potrivească aceste cuvinte. Păzi­tor al legii fiind, d-sa trebue să fie un adver­­tisment pentru guvern, când pe căi greşite umblă. Deja şi aşa prea s’a mers departe: publicişti maghiari de valoare — cel puţin între Maghiari — au cerut ciuntirea până şi a actualei legi de presă; congregațiuni comi­­tatense (Neograd, Cluj, Făgăraş, Ciuc etc. etc.) au cerut parlamentului să se fee măsuri ex­traordinare în contra naționalităților (să se suspende ori­ce lege de presă, ziariştii români să fie aruncaţi în temniţă ordinară !) Ba, după­ cum ştiţi , v’am citat şi eu un exemplu, sunt foi care propagă fără încungiur extirparea, cea mai crâncenă luptă de rasă. Şi fără să mai amintesc pe Kosztenszky Géza, care zicea: „la o parte cu minciuna convenţională! Da, voim să desnaţionalisăm, să extirpăm naţionalităţile!“ — mă voiu refera la o altă carte, apărută zilele acestea, în care autorul, Baldsy Dénes la pag. 180 a operei sale:­­„Nyelv, nemzetiség, nemzet“! zice: „a recunoaşte dreptul naţionalităţilor ar însemna spargerea statului, ar însemna să ne perdeai capul, ar însemna dina­mită, ar însemna moartea statului ma­ghiar !“ Dar’ atunci nu treime decât să ridicăm mănuşa ce ni­ se aruncă, nouă naţionalităţilor, şi iată cel mai crud răsboiu civil e gata, după­­cum sigur e, că pe ruinele râmase în urma acestei lupte s’ar ridica o putere, care şi altfel e o continuă primejdie şi pentru Unguri şi pentru Români. Domnule procuror şi domnilor juraţi! Deşi multe şi grele procese am avut noi naţio­nalităţile să suportăm, totuşi până acum gândul că sântem împinşi la o luptă de rasă nu ne-a stăpânit. Am crezut totdeauna, că e vorba cel mult de­ o intimidare a celor ce fac mai ales guvernului greutăţi, ori că prea sunt zeloşi domnii procurori. Văzând însă, că se ridică la sute per­soanele, Românii, în contra căror procuratura îşi ascute armele, văzând că juraţii prin ver­dictele lor aproabă, nutresc chiar, curentul, pe care noi bolnav ’l-am numit şi înainte, — nu vă gândiţi oare că văzând toate acestea, un popor de milioane, mai multe popoare chiar, se văd împinse la o luptă, din care ori­cine ar­e şi victorios, sigur e, că patria cu o rană adâncă s’ar alege? Deja ne vedem trataţi ca în stat poliţe­­nesc, căci iată ce am cetit în foile din zilele trecute: „Agitatorii puşi sub pază poliţe­­­nească. Jude e de tribunal Jakubovics „şi viceprocurorul Megyeri au colindat „în săptămâna trecută comit­itele Neo­­­grad, Bars şi Ho­t şi pe agitatorii „primejdioşi panslavişti ’i-a pus sub pază „poliţonească“. Dar’ asemenea măsuri sânt o suspen­dare a constituţiunii, după ele doar’ atâta mai poate urma: să se ridice, în miez de noapte, acei pretinşi „agitatori primejdioşi“ — asu­pra căror agenţii justiţiei vânează ca din sport — şi să fie puşi ca să nu se mai audă de ei, — şi iată-ne atunci ajunşi întocmai ca în­­ Rusia! Voiţi aici să împingeţi lucrurile? Ori credeţi că arestându-ne numai pe noi ziariştii şi pe ceialalţi „agitatori de me­serie“ inventaţi de unii zeloşi procurori, nu s’a făcut nici un lucru grav ? Dar, când veţi înţelege odată, că e fals a ne trata separat, a crede că ceea­ ce nouă ni­ se aplică, nu lo­veşte în conaţionalii noaştri. După legea care presidă la desbaterea acestui proces, ştiu că nu pot avea manda­tul de a vorbi în numele întregului popor. Vă asigur însă, şi viitorul are să dovedească aceasta, că de scrisele pentru care sânt acu­sat şi de cele­ ce v’am spus aici, pătrunşi sânt toţi Românii. Tot atât de adevărat e, că pedeapsa ce ’mi-aţi da-o, n’ar contribui la restabi­lrea unei convieţuiri Intre popoare, ci ar fi o dovadă mai mult, ca insaşi procura­tura şi curţile cu juraţi aproabă ziarele şi pe scriitorii care proclamă lupta de rasă. Dar’, va zice domnul procuror, la ce atunci procurorii, la ce temniţele de stat, dacă vom lăsa în pace pe ziariştii naţionalităţilor? întrebarea aceasta îmi aduce aminte de dis­cuţia ce s’a urmat în secolul trecut, când pentru ântâia­ dată s’a ventilat ştergerea scla­­vagiului, interzicerea comerciului ruşinos cu oameni (negri africani). Cel mai mare argu­ment ce s’a adus pentru menţinerea ticălo­şiei verii, a fost că, altmintrelea se scumpeşte zahărul. Nu crede domnul procuror, că ar fi să urmeze acelaşi principiu, dacă numai de dragul proceselor, al petrecerii aşa zicând, ce li­ se face ziariştilor doritori de noutăţi, pe noi ne trimite într’una la temniţă? Pentru­ că alt motiv ce ’l-ar îndemna? Nicăiri, nici un Ro­mân n’a luat nici parul, nici foc n’a dat, nici a spart vre-o casă ungurească, vre-o residenţă episcopească, cu atât mai puţin au dat năvală asupra vre-unei biserici ungureşti! Că feric, că­’s nemulţumiţi? Nu e pen­­tru­ că noi ’i-am irita, ci în scrisele noastre se oglindeşte o stare reală a vieţii lor, înlăturaţi greutăţile, care le face traiul amar, şi buna pace este restabilită. Cu temniţele puneţi numai uleiu peste foc, măriţi încă prăpastia, pe care pretindeţi că vreţi să o astupaţi. Atâta­­mi-am ţinut de datorie să aduc nu întru a mea apărare, ci pentru a vă dovedi, că articolul este o simplă înşirare de fapte. Admit, că amintirea acestor fapte, poate să supere guvernul. Nu pot însă recunoaşte a fi săvîrşit o crimă, arătând răni, pe care zadarnic aţi căuta să le acoperiţi cu sentenţe grele, dar­ ele există pe corpul patriei noastre. Termin, domnii mei, făcându-vă o de­claraţie : Socot că nu agitare este ceea­ ce noi săvârşim, ci luptă pentru libertate. Ea v­ a renunţa la libertate — zice Rous­­­­seau, — este ca-şi-când cineva ar renunţa a se socoti om, ca-şi-când ar abzice de dreptu­rile sale naturale şi totdeodată ar re­fus­a să-­şi îndeplinească datoriile. Prin nimic nu poate fi recompensat acela, care renunţă la toate. O asemenea renunţare este incompatibilă cu firea de om şi a-’i răpi voinţei ori-ce libertate, este să iei faptelor ori-ce valoare morală. Convinşi fiind de moralitatea faptelor noastre, rămânem deci tari în credința, că nu vom slăbi nici de aici încolo pe terenul acestei lupte. Ne întăreşte credința mare, că luptăm pentru dreptate, că sântem pe o cale, care poate să fie lungă și grea, dar’ totdeauna trebue să ducă la isbândă! al Pag. 26TRIBUNA ungurești şi de bună-seamă cred, că nici poporaţiunea nu-­i vede pe ei şi nu ştie ce fac şi ce planuri au în ca­petele lor. De aceea fac ce vreau. gravuri de legi, aşa după­ cum au crezut că le pot veni tot lor şi numai lor la so­coteală. Cu toate acestea acum au ajuns acolo, că nici ei nu se mai pot înţelege. Proiectele bisericeşti ’i-au divisat In două partide mari, care se luptă între sine pentru obţinerea victoriei. încă nu se poate vedea clar, ce sfârşit va avea gălăgia cea mare şi în­­tr’al cărui semn­are se între cât de curând mai întâiu camera deputaţilor din Budapesta. Părerile sânt încă împărţite. Semnificativ este cu toate acestea, că partidul guvernamental, în care ro­lul de căpetenie îl au consilierii Maie­stăţii Sale Regelui Apostolic, merge mână în mână cu partidul kossuthist, cu stânga extremă a lui Eötvös. Fără să vreai, î ţi­ se impune între­barea: ce fel de alianţă este şi aceasta din partea oamenilor guvernului? Va converti doar’ guvernul pe kossuth­­işti? Sau vor converti kossuthiştii pe guvern şi pe guvernamentali, cu cu atât mai curând să ne ducă la uniune personală şi la „independenţă“. Dar’ ori­ şi­ cum va fi, din hărţue­­lile acestea seci, patria n’are să câştige, ori­ care partid va obţină victoria, ci se peardă. Pentru­ că pe oamenii din par­lamentul unguresc nu-’i doare de pa­trie, ci de interesele lor particulare, „Budapesti Hirlap“ persiflează oare­cum opintirile luptătorilor şi dintr’o parte şi dintr’alta şi în cele din urmă zice, că cheia situaţiunii, fără îndoeală este în mâna Monar­citului“. De are dreptate zisa foaie sau n’are cu partea dintâiu a cestiunii se va vede, dar’ că are dreptate în par­tea a doua, că cheia situaţiunii este în mâna Monarchului, nu mai încape nici cea mai mică îndoeală. Maiestatea Sa, ca Rege încoronat şi ca factorul suprem constituţional, poate­ că va fi la urma urmelor singur mântuitorul situaţiunii. Prin o între­buinţare salutară a dreptului Seu ar putea în scurt timp stabili armonia în­tre popoarele statului şi pacea între toţi cetăţenii. In chipul acesta ar­e şi toată mon­archia din posiţiunea cea falsă în care din causa vanităţii unui popor trebue se înotăm şi să ne consumăm puterile cu toţii, cel obicinuit, au păşit mai mult Italieni ca cumpărători la preţurile reduse. Mai departe a declarat Crispi, că do­reşte foarte mult terminarea răsboiului eco­­nomic cu Francia. Amândouă naţiunile ar face bine să treacă mai curând peste rătăci­rile lor economice. Statele latine în privinţa comercială să fie atât de strîns unite ca de­getele de la o mână. Viitorul Italiei atîrnă de la aceasta şi dînsul nu va cruţa osteneală spre a ajunge scopul acesta i *­t l ! Din foile sârbeşti. Ziarul liberal sârb „ Branik“, în revista politicei de Anul­ Nou are şi acest pasagiu: „Dar’ noi Sârbii din Austro-Ungaria am ajuns la finea anului trecut la două puncte, la care putem să ne oprim cu ochii şi inima plină de încredere şi de mângâiere. Aceasta este idea solidarităţii între popoa­rele ne­maghiare din Ungaria, idea, care tot mai mult devine matură. Al doilea punct este convingerea, care tot mai mult prinde rădăcini, că trebue să concentrăm pu­terile naţiunii pentru împotrivirea solidară contra duşmanului“. „Zastava“ de la 14 ianuarie publică un articol de fond sub titlul: „însemnă­tatea cestiunii naţionalităţilor, din care extragem următoarele: „Bine vă cunoaştem noi şi fiecare cuvânt al vostru. Tocmai că vă fuduliţi atâta arată clar, că v’aţi speriat tare şi că aţi da cu plă­cere nu ştiu ce, numai să nu fie aşa. „Admitem fiecăruia dreptu să se lupte pentru ceea­ ce consideră ca bun, dar’ nici într’un cas nu putem îngădui ca cineva să se slujească şi de astfel de arme mârşave, cu care voesc domnii şovinişti să se lupte. Oare nu e perfidie la culme când suntem trataţi cu epitete, „trădători“ sau „răsvrătitori“, când noi voim să ne întrunim în congres numai pentru a delibera pacinic asupra situaţiei ne­suferite în care trăim? Credem că aceasta este armă nevrednică de un om şi politic cin­stit. Căci dacă „mişcarea noastră (vorba lui „Budapesti Hirlap“) este joc copilăresc, lăsaţi-ne să ne jucăm; dar’ dacă — precum într’adevăr este şi trebue să fie — luaţi afa­cerea în serios, căutaţi mod şi chip spre a ne linişti şi a ne mulţumi într’un chip cores­punzător unei astfel de afaceri cum este vii­torul şi liniştea patriei noastre. Nu ne sub­stituiţi lucruri de care nici nu visăm; ear’ lucrul cel mai bun este: respectaţi legea şi dreptatea, lucraţi cu fruntea deschisă, ear’ nu după spate, căci pe a cui parte va fi dreptatea, acela va învinge. Nr. 7

Next