Tribuna, iulie 1894 (Anul 11, nr. 140-161)
1894-07-22 / nr. 153
— Anul XI Nr. 153 Sibiiu, Vineri 22 Iulie (3 August) 1894 —V——B1MMMMB ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., V* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, V» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară fi cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă. Serreeri v. a. sau 15 .bani rom. awBaswBSMy^f 'ai'ww Presa germană despre călătoria lui Hieronymi, „Deutsches Volksblatt“ din Viena primeşte următorul articol, pe care îl publică la primul loc, în ediţia de seara a noului seu de la 28 iulie. Guvernul unguresc ’şi-a închipuit foarte uşoară împăcarea „Valahilor“, înainte de toate ’şi-a dat silinţă să pună brevi mari în imposibilitate de luptă pe toţi acei Români, care pretind drepturi naţionale. Şi astfel multor Români cu influenţă li s’au făcut procese en masse, car’ temniţele din Cluj şi Seghedin nu se pot plânge că ar fi fost goale de Români în anii din urmă. După condamnarea conducătorilor deputăţiei care a dus Memorandul, a urmat ucazul guvernului maghiar, prin care fură multă vorbă partidul naţional român din Transilvania şi Ungaria, care există de decenii, a fost disolvat pentru că „n’are statute“. Şi acum Maghiarii trăesc în naiva închipuire, că partidul naţional român este în adevăr disolvat. După toate brutalităţile, persecuţiile şi ucazurile în adevăr muscăleşti, dl Hieronymi s’a dus în Ardeal ca să încheie pace cu Românii. Cu astfel de tertipuri evreeşti voeşte guvernul jidano-liberal să înăbuşească mişcarea, care datează dela 1848 şi îşi are originea în mersul general al desvoltării morale a omenirii. După ce însă guvernului îi lipseşte cu desăvîrşire priceperea chestiei naţionalităţilor, după ce în orbia lui aleargă după o utopie de compătimit, după maghiarisare, şi persecută pe toţi care nu primesc graţia maghiarisării, nu este mirare că el priveşte chestia naţionalităţilor de chestie „socială şi administrativă“. De aceea s’a şi dat parola, că Românii „numai în Transilvania“ sunt nemulţumiţi, car’ cei 1 l/1 milioane de Români din Ungaria proprie nu au nici un gravamen. Ca şicând n’ar şti toată lumea că e vorba de toate 3 milioanele, aproape proverbiale, de Români din Ungaria şi Transilvania. Programul naţional român din 1881 pretinde „restabilirea autonomiei marelui principat Transilvania“, dar tot Românul înţelege azi sub această noţiune autonomia Transilvaniei cu părţile anexe, adecă Transilvania în cadrul întregului teritor al Ungariei locuit de cele trei milioane de Români. Aceasta resultă limpede din „Memorialul“ oficios românesc din 1881. Bar’dl Hieronymi Îşi închipueşte, că programul cu autonomia este desfiinţat prin ucazul seu şi el caută — Români moderaţi. Dar’ astăzi chiar şi Maghiarii trebue să conceadă, că între Români nu sunt „moderaţi“, va să zică nici un Român nu voeşte să renunţe la autonomia românismului. Declaraţiile lui Hieronymi arată tocmai cât de adâncă este ruptura între Români şi Maghiari. Românii pretind autonomie, ministrul îi timbrează de „ultraişti“, cu care nu va negocia niciodată, car’ el însuşi vorbeşte de „contopirea naţionalităţilor într’o naţiune unitară maghiară“. Ce valoare pot declară celelalte declaraţiuni ministeriale? „Concesiunile“ pe care voeşte se le facă Românilor nu sunt de caracter naţional. Căci abrogarea legilor excepţionale din Transilvania, a legii de presă şi a celei electorale, Românii nicicând nu le vor privi de concesiuni naţionale. Abrogarea acestor legi este un postulat al celei mai elementare egale îndreptăţiri individuale, nu naţionale. Românii consideră întreagă acţiunea guvernului maghiar de perfidie faţă cu dînşii, şi nici nu este altceva. Abrogarea legilor excepţionale, care sânt o ironie a dreptăţii. Românii se consideră numai de condiţii prealabile a oricărei transact.». Tot asemenea condiţie prealabilă sine qua non este amnestiarea generală a tuturor Românilor condamnaţi. Câtă vreme patrioţii români tângesc în temniţele maghiare sau trebue să trăească în exil, este o fărădelege, o obrăznicie jidanomaghiară a presupune din partea Românilor o împăcare sol disant. Toată călătoria ministrului a avut tocmai contrarul de la resultatul intenţionat. A arătat antagonismul adânc dintre Români şi Maghiari, care nu poate fi scos din lume prin politica maghiară de ressze semmit fogd meg jól“. „Dreptatea“ din Timişoara (organul fracţiunii mocionyiste, considerată de moderată) are dreptate când strigă indignată despre „acţiunea“ lui Hieronymi: „Cu asemenea politiciani puerili nu putem întră în nici un fel de discuţie“. Ne putem închipui astfel, cum judecă mai „radicalele „Tribuna“ şi „Gazeta Transilvaniei“ despre Hieronymi et comp. FOIŢA „TRIBUNEI. Vilegiatura. Turda, luna Iulie. Fiecare oraş îşi are însemnătatea şi particularităţile sale. Astfel Sibiiul îşi va avă apaductul (de care s’au şi apucat sprintenii Italieni). Soi ştea e vestită pentru femeile sale frumoase (o particularitate, care în adevăr, merită laude), Parisul,cei despre Paris ştie toată lumea câte ceva. Eu ce să mai scriu?! Aceia însă, care despre Turda ştiu numai atâta, că acolo „a fost bătută casa domnului Raţiu“, nu îşi au complete cunoştinţele geografico — istorice — psihologice. Eu de pildă, mai ştiusem, că la 1849 toţi Ungurii au fugit dintr’însa (de frica Moţilor, care aveau gândul să pornească asupra ei). Mai târziu, după ce a scăpat de Moţi, a Început să înflorească: s’a constituit aici o filială kulturegyletistă, la care s’a înscris ca membru fundator şi un nemernic de Român (de meserie notar). . . Cunoştinţe exacte am însă numai acum, că am petrecut două zile în Turda. Praf ea aici nu mai e în tot Ardealul. Chiar şi ministrul Hărăngilă, cu care am sosit deodată, a înotat, cu trăsură cu tot, printre nişte mori de praf straşnici, car’ iluminaţie ca In palmă, — ceea ce dovedeşte, că dnii „csizmadiák“ din Torda-város ţin la obiceiurile lor străbune (de a nu merge cu civilisaţia modernă.) Chiar şi luna era ascunsă între nori.. Un semn aceasta, că nobila vlăstară arpadină de aici nu prea este în bune relaţiuni cu cei de sus! Acestei împregiurări trebue să-’i atribuim poate şi faptul, că în Turda se găsesc Ungurii cei mai cuminţi (adecă viceversa, s’au pe româneşte, înţelegând tocmai contrarul). Astfel unul ’şi-a scris pe casă: „Ezen ház épült Tordán“ ... Pe poarta cimiterului e scris: „Aici zac morţii, care trăesc în oraş“.* Românii se pot mândri, că au aici un tip de protopop, pusnic, de parcă trăeşte în veacul al XH-lea. Singur îşi ferbe (la Paşti şi la Crăciun), singur îşi spală şi curăţă (iată două lucruri, care pentru pusnici trec drept lux!) . . . Dela piaţ tot singur îşi aduce laptele în ulcică (vezi, aici nu e consecvent: pusnicii se hrăniau cu rădăcini). N’am văzut în vieaţa mea casă preoţească mai ciudată. Pe din afară în loc de ferestri are nişte scânduri bătute în păreţi. însuşi zidul e găurit, par’că ar fi fost asediat de tunuri Krup. O dovadă asta, că Maghiarii din Turda au întrecut orice invenţie mechanică, ei ştiu să „opereze“ cu petri tot aşa de bine, precum ştiu popoarele civilisate să mânuiască tunurile. Intrarea în casă se face pe nişte trepte, care te leagănă, care ceardacul e plin cu lemne pentru iarnă. (Le-a tăiat de vreme, se fie uscate). Bucătăria pusnicului (cată un anachronism) e şi mai interesantă: o vatră înaltă, afumată, decorată cu nişte crepături (ale timpului semne), în cuiu câteva linguri de lemn şi blide ştirbite . . . Ear’ în „cancelarie“ protocoalele stau admirabil de bine pe nişte pei de oaie. De sub reverenda veche, cu care erau acoperite, îşi arătau abia doar’ colţurile, roase cumplit de vreme . . . într’un ungher făceau cu modestie o păreche de cisme vechi... Când am Intrat, ’l-am găsit pe părintele In haine de mare ţinută. ’Mi-a spus, că pleacă „în delegaţie la minister“. „A venit poruncă, de la comitat, să mergem“ ... „Da de ce se mergi?“ am întrebat. „Vai de mine, cum se nu merg, că mă omoară tâlharii ăştia, dacă nu me duc“ . . . ’mi-a răspuns. Iată un motiv faţă cu care nu se mai poate obiecţiona, când ai cunoştinţe de vandalismul celebru din Turda. Pentru că, la urma urmelor, e de preferat să fii dus a vedea mutra unui ministru maghiar, decât se te pomeneşti cu capul spart şi casa dărâmată, ceea ce părintelui protopop ’i se pută întâmpla cu atât mai uşor,, cu cât şede isolat şi singur la marginea oraşului. * Cine a fost la Turda şi nu s’a dus la Saline şi la Cheia-Turzii, e ca şi când ar călători prin Boemia şi n’ar be bere. Nevrând să cad în acest păcat mare, m’am dus atât la „Cheie“ cât şi la Saline, vestite încă pe vremea Romanilor. Vă puteţi închipui ce răcoreală să Intri în Saline când soarele e mai înverşunat (ziua excursiei noastre era? 24 Iulie).Preparativele pentru Intrare se fac într’un biurou dela gura Salinelor. Aici ’ţi se dă (în schimbul a trei piţule ori fibre, cum ar zice strămoşii noştri Romani) o manta mare şi o pălărie (de paie) şi mai mare. Tot aici se aprind luminările, să lumineze drumul de 2—3 chilometri cât faci pe sub pământ... în toată baia mai interesantă e „ocna părăsită“ (o mare adâncitură, de unde se scotea sare pe vremea Romanilor). Cuvântul de trei silabe, ţi se repetă de 18 ori. Ear’ când dai cu pistolul, e un sgomot, de par’că s’ar fi deslănţuit toţi dracii din infern. încolo ai să urci şi să cobori la scări, că nici la raiu nu e cale mai lungă. Repausul se face la biserică, da, da, la biserică, In interiorul ocnei e săpat din sare un altar, cu o cruce de un stângiu. Popă nu era cu noi, nici măcar „teolog absolvent“, care să ne oficieze o slujbă. Ne-am pus deci noi, şi după ce am cântat „Trei colori“, „Deşteaptă-te Române“ şi alte imnuri naţionale, drăgălaşa noastră declamatoare, d-şoara Gusti Vlăduţ chiar aici, la atâta adâncime în pământ, a făcut să răsune puternic credinţa noastră tare: nRomânu ’n veci nu preu . . . Călăuzul ne-a condus apoi la o ocnă părăsită nu demult; cum stăteam pe galeria ce împrejmueşte ocna, a slobozit de sus materii arzătoare, care cu miile lor de schîntei făceau impresia, ca şi când într’un întunerec mare ai da drumul la un sac de stele. . . * Dar’ se mă întorc la Cheie. Nu-i din fel, ci cale de o oră bună dela Turda, trecând prin comuna Sînd se găsește un deal, alcătuit par’că dintr’o singură stâncă. Prin această massă enormă de peatră, ’și-a făcut drum apa, așa că prin valea formată treci dealul fără a-l urca, îl treci anume prin „cheie“, lungă de trei chilometri (cam atâta e lăţimea dealului). Apa, foarte limpede, şerpueşte la o adâncime de cel puţin 200 metri de la vîrful stâncilor. . . Eu am văzut şi Detunata. „Cheia Turzii“ e o minune încă odată mai mare! . . . Cum mergi pe „Cheie“, în stânga se află două peşteri, car’ în dreapta una. Sânt atât de mari, că ar încapă sute de oameni într’însele. Lungimea lor nu se ştie exact, deoarece nimeni nu le-a pătruns până în capăt. E cert Inse, că la 1848 şi de sigur şi înainte, ele au servit ca adăpost soldaţilor, deoarece la Intrarea lor se văd urme de ziduri, într’acestea loc de porţi şi ferestrue, în preajma „Cheii“ e o vale frumoasă şi o casă de peatră ... din depărtare pare un palat de cleştar, atât e de albă. Serveşte excursioniştilor de adăpost când e furtună. Pe vreme frumoasă, cum am nimerit noicompania noastră se compunea după cum urmează: Iuliu Vlăduţ şi soţia Maria, d-şoarele Olimpia şi Augusta Vlăduţ; d-na Margareta Moldovan, d-şoarele Silvia şi Didina Moldovan, dl şi d-na Petricaş, d-şoara Aurelia Petricaş, d-şoarele Polixena Mesaroş, Măriţi Bologa, Saveta Popa, dl şi d-na Ramonţian, dnii Russu Şirianu, Nicolae Raţiu (capelan), Nerva Moldovan, Ţigăreanu, Popa, Cornel şi Ioan Mesaroş, Aurel Ciato, Valerie Moldovan şi Ştefan Mariş), lumea petrece sub umbra stejarilor. Am dat aici peste nişte năcăjiţi de Ţigani (lăutari), care ne-au înveselit până seara târziu, căci ne-am întors pe lună (care era ascunsă Intre nori ori pare-’mi-se că nici nu era). Aş mai spune, că ne-am ospătat cu „tordai malacz pecsenye“ (o altă specialitate turzeană), dar’ fiind această mâncare ungurească,mi-e frică să nu scrie vre-un ziar românesc, că făcând această excursiune la „Cheia Turzii“, am tradat neamul pentru un os de ros . . . Leandru, Ungaria și Românii. Sub acest titlu „Standard“ de la 26 Iulie scrie: Ministrul de interne maghiar, dl Hieronymi a finit voiagiul seu în Transilvania, dar’ avansuri de loc n’au fost făcute de conducătorii români în răspuns la forţele conciliatoare ale guvernului. în acea ordonanţă cu nunot d’ordre“ dat de cel dintâiu, presenţa ministrului în Transilvania a fost aproape ignorată de Români. în toate caşurile numai câţiva ţerani care au fost forţaţi de autorităţi, au venit pentru a aşterne plângerile lor înaintea dlui Hieronymi. Un jurnal românesc scrise acum două zile cum urmează: „Oamenii de stat unguri au perdut tot crezământul înaintea Românilor. Noi nici nu vom discuta cu ei. Noi voim mai întâiu să vedem faptele lor şi atunci vom decide ce avem de făcut“. Cât timp guvernul maghiar nu este preparat de a respecta aşa numita lege a naţionalităţilor, sancţionată pe timpul lui Fr. Deák pentru protec-ţiunea nemaghiarilor de guvernul maghiar, până atunci o înţelegere rămâne imposibilă. Din aceste expresiuni este uşor a înţelege că un lung timp va trece până ce pacea domestică în Transilvania va fi restaurată. Composiţiunea presentă a casei de jos maghiare dă puţină speranţă de reîntoarcere timpurie la politica naţională a lui Deák, sau grabnica abandonare a politicei urmată din timpul lui Koloman Tisza. Atacurile contra contelui Kálnoki au augmentat în timpul din urmă. Nu este secret că de mult timp jurnalele din România se plâng amar de tratamentul fraţilor lor de câtre Maghiari, sau că Liga culturală română nu a făcut posibilul ei de a încuragja pe conaţionalii lor contra Maghiarilor. Mari demonstraţiuni protestând contra opresiunii Românilor din Transilvania de cătră Maghiari, au fost şi sânt organisate în regat. Acum câteva zile Academia din Bucureşti a adresat chiar un Memorand tuturor academiilorr şi universităţilor din Europa denunţând pe Maghiari înaintea lumii ca cei mai nedrepţi şi tiranici opresori ai tuturor naţionalităţilor supuse coroanei Sf. Ştefan. Printre Maghiari se reproşează contelui Kálnoky că priveşte indiferent la agitaţiunile Românilor din regatul învecinat, în articolul apărut în „Magyar Újság“ şi care pare a fi inspirat de guvernul maghiar, ministrul afacerilor străine este ameninţat cu cea mai puternică opoziţie în proximele delegaţiuni pentru că „el nu voeşte să protejeze Ungaria de impertinenţa unui încrezut mic stat, nici chiar a încerca de a procura suprimarea demonstraţiunilor ce au loc zilnic în România pentru a exprima simpatie cu Românii din Transilvania“. ARESTAREA părintelui Dr. Lucaciu. Vineri, în 27 iulie plecasem cu un amic al meu la Şişeşti pentru a cerceta pe acela, care este isvorul de lumină al ţinuturilor noastre, fala românismului, pe scumpul nostru martir Dr. Lucaciu. Ajunşi la Şişeşti, un sat pe coline plin de arbori roditori, în mijloc cu mândra biserică, care biserică servise un loc de pelerinagiu tuturor Românilor chiar şi din ţinuturi mai îndepărtate. Satul era în linişte, poporenii erau duşi la lucru de câmp. Lângă biserică se află un pavilon de vară, unde în timpuri mai bune se ţineau banchete, petreceri cu joc, se vestiau ideile de umanitate şi cmlisaţiune, un loc de recreaţiune. Cine ’şi-ar fi cugetat că acesta are să servească de scut la gendarmii trimişi de forţa majoră se păzească pe Dr. Lucaciu ca pe un făcător de rele. Priviam încă de departe cătră pavilon, amintindu-mi vechile suveniri dulci, îmi apăreau înaintea ochilor feţe vesele, cu bucurie, fetiţe în costum naţional cu suris dulce p’ale lor buze, deodată trăsărisem ca dintr’un vis dulce picat în trista realitate, văzând un pavdian 2 gendarmi înarmaţi până în dinţi. Scoborîrăm la vale cătră locuinţa dlui Lucaciu prin o grădină mare bine îngrijită cu multe specii de pomi. Ajunşi la casă, d-na Lucaciu ne primeşte cu afabilitatea ei cunoscută, peste puţin timp se iveşte dl Lucaciu şi ne conduce în grădină, unde mai avea alţi oaspeţi şi consângeni. „ Bine daţi venit“, zise Lucaciu, „acuşi o se vedeţi cum m’or duce“. Conversaţiunea se începe cu discuţiuni asupra situaţiunii, în care privinţă dl Lucaciu ni-a făcut multe enunciaţiuni. Ne spuse că există încă rane pe corpul naţiunii, modul cum trebue se ne curăţim de ele, ş’apoi sănătoşi cu trup tare, curat, să luptăm contra duşmanilor. Ne spuse despre călătoria ministrului Hieronymi, îşi exprimă îndestulirea sa despre atitudinea doamnă şi bravă a Românilor din acest incident. Vorbisem încă despre multe altele şi noi toţi stăm ascultând la vorbele lui ca la ale unui înger şi fiecare cuvânt al lui îţi da noue puteri, îţi măria curagiul, fiecare enunciaţiune te electrisa. Totul era măreţ, maiestos. Spre seară ne depărtăm din grădină pentru ca mai târziu să ne punem la cină. Deodată zărim venind pe cărarea ce conduce de la biserică cătră casă un oficer de gendarmi urmat de doi alţii. „Aceştia sânt!“ strigarăm cu toţii, „vin să te smulgă din mijlocul nostru şi să te ducă la ospăţ maghiar“. Şi aşa, ei erau. Oficerul intră singur în casă şi după scurt timp, după ce comunică dlui Lucaciu, că este arestat a ieşi. Doi gendarmi se aflau înaintea casei, doi în pavilon, care restul de 8 în casa dlui învăţător, local, în imediată apropiere de casă părintelui Lucaciu. Comanda a sunat: în scurt timp trebue să plecăm, la pachetare numaidecât. Nu aipi decât am început a pacheta toate cele de nasă, o mulţime de cărţi, „ de multe toate“. „Mi se sfăşia pieptul de durere când văzusem pe Vasiliu băieţelul părintelui Lucaciu, aruncându-se în braţe, întrebându-l: „Tată, unde mergi“? Scumpul tată îi spuse spre mângâiere: „Dar’ eată Văselicuţă, merg până la Baia-mare cu domnii aceştia“. „Da, aşa la Baia-mare, nu, nu acolo te-or duce gendarmii, o, ei te-or duce ear’ la Seghedin“, şi erupse micuţul în lacrimi necontenite. După un timp reculegându-se zise cu o naivitate copilărească: „of, la Seghedin, ear’ voiu căpăta din toate studiile eminenţă, dar’ tu tată dragă vei fi acolo în temniţă; of, of... erupse earăşi în plâns amar. Şi privind acest băiat de 8 ani, care deja ştie de temniţi şi care deja plânse destul de suferinţele tatălui seu şi gustase mult amar, cugetam, tu când vei fi mare ai să răsbuni suferinţele tatălui tău îndurate pentru suferinţele poporului român, şi acestea te vor face şi pe tine mare. Sărmanul băiat îşi luă o carte tn mână şi rosti rugăciuni ferbinţi cătră Dumnezeu pentru scumpul lui tată. El învăţase dela tatăl seu „ca In primejdii şi năcazuri, unde omul nu poate ajuta singurul loc de refugiu e cerul. Vedenia aceasta ne-a electrisat şi lacrimi curseră şi dintr’ai noştri ochi. Dr. Lucaciu cu jale adâncă pentru familie şi naţiune dar cu sânge rece îşi caută cărţile pentru lectură şi dispuse pachetarea lucrurilor trebuincioase. Toţi îi sărirăm Intr’ajutor, şi el vorbia multe cu noi, tot cuvântul lui Iţi însufla curagiu, îţi venia a crede că el rămâne şi pe noi ne duc şi noi avem lipsă de mângâiere. Ear’ doamna cu lacrimi în ochi alergase dintr’o odaie într’alta în grabă mare grijind de toate, ca nimic să nu rămână nepachetat. Oaspeţi, servitori, vecini, toţi ajutau la pregătirea pentru drumul cel mare. „Acum sântem gata“ zise Lucaciu, „dar’ năcazul cel mai mare e, că nu m’am ras.“ La moment se desface geamantanul în care era deja pachetate recursitele de ras, și dl Lucaciu se pune la masă și în câteva minute s’a ras. Acum toate erau în ordine. Casa se umplu din ce în ce mai mult cu poporeni, care cu ochii lăcrimânzi veniau să-’şi fee adio, adio poate pentru totdeauna de păstorul lor cel iubit. Era un tablou mişcător, privind pe ţerani sărutându-’l pe frunte, faţă şi haine şi fiecare cu câte un blăstăm groaznic pentru duşmani, şi cuvinte de alipire şi dragoste pentru cel ce merge. Sântem invitaţi la cina, la care a luat parte şi vestitul gendarm după nume .... sky, de origine Rus, din comitatul Ugocea. D-na Lucaciu mâchnită de modul ilegal şi infam, cum un osândit politic se tratează, când nici chiar cu tâlhari, hoţi ori ucigaşi nu se pomenesc de acesta, îi spuse verde în față gendar-