Tribuna, noiembrie 1894 (Anul 11, nr. 232-255)

1894-11-01 / nr. 232

Nr. 232 Anul XI Sibiiu, Marţi 1/13 Noemvrie 1894 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., % an 2 fl. 50 cr., % an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarohie: 1 lună 1 fl. 20 cr., % an 3 fl. 50 cr., */­ an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru Romania şi străinătate: și an 10 franci, V, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr., a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dl Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un minier costă 5 crnceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Noemvrie st. v. cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Metropolitul Blajului. Cu bucuria şi mândria naţională, pe care am simţit-o când înainte cu doi ani am înregistrat succesul alegerii de candidaţi la metropolia din Blaj, vestim azi, că Prea Sfinţia Sa Episcopul Dr. Victor Mihali al Lugojului e n­u­­mit metropolit al Blajului. Bărbat cu adâncă erudiţiune, un caracter integru, independent, iubitor al muncei şi cinstei, Prea Sfinţia Sa Dr. Victor Mihali este o garanţie, că sub păstorirea sa lung văduvită ar­­chidiecesă gr.-cat. a Blajului va pros­pera. Este o garanţie, că în vieaţa na­ţională românească întră, pe terenul luptei pentru biserică şi şcoală, un muncitor, care şi până aci cu credinţă a servit; de aci încolo ruse, mărin­­du-l i-se sfera de activitate, na­­ţiunea cu speranţe crescânde poate privi în calea înaltului prelat. Bucuria noastră este cu atât mai mare, cu cât nu e vorba numai de a vedè în scaunul metropolitan de la Blaj un prelat, a cărei vieaţă publică de până acum însăşi este o garanţie, că pe calea cea dreaptă va merge, dar­ voioşi suntem mai ales de împregiurarea, că noul numit este expresia întregului neam românesc. Pentru­ că toţi Românii, din toate părţile, au aşteptat cu dor să-’l vadă metropolit pe episcopul Lugojului, şi la alegerea de candidaţi săvîrşită în Blaj, bucuria a fost tocmai pentru­ că asupra lui s’au putut întruni voturile cele mai multe, car’ candidatul guvernului, mult urgisitul episcop al Gherlei, căzuse din­tre candidaţi. înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Victor Mihali este încă în cea mai frumoasă vîrstă. Abia a împlinit cincizeci şi trei ani. Plin de experienţe şi cu chibzueala ce şi-a caracterisat întreaga vieaţă pu­blică, cu drept cuvânt ne aşteptăm să realizeze toate înbunătăţirile cari sânt reclamate de spiritul timpului. Chemarea cea mai mare a noului metropolit pare a fi însă nu atât să creeze, ci mai ales să păstreze. Pentru a stângini desvoltarea noas­tră naţională, guvernul de câtăva vreme nu se sfieşte a îndrepta cele mai pri­mejdioase şi păcătoase lovituri în con­tra bisericii şi şcoalei române. Acolo, unde luptătorii au fost slabi, în diece­­sele cârmuite de prelaţi ca Szabó Já­nos, a şi reuşit să facă mult râu. Noi privim în noul metropolit un aprig luptător al drepturilor bisericii sale, un hotărît şi conştient apără­­tor al aşezămintelor bisericeşti şi şcolare. Nu aşteptăm sâ facă poli­tică, sântem siguri însâ, că nici va da concurs adversarilor noştri politici fie ca sâ ne desbine, fie pentru a ne slăbi. Azi, când primejdia se înteţeşte în giurul nostru, noul metropolit al Bla­jului va simţi mai ales importanţa lo­cului, a cărui apărare ’i­ se încredin­ţează nu din graţia guvernului, dar’ din a naţiunii voinţă. Pentru­ că numai în urma unei sforţări măreţe din partea alegătorilor înalt Preasfinţia Sa a fost impus guvernului. Felicitându-’l de numirea sa, do­rim noului metropolit vieaţă lungă, pentru­ ca sâ vedem cu toţii întruparea speranţelor, ce cu toţii am exprimat, când ne-am grupat în giurul candi­daturii numelui D­r. Victor M­i­­h­a­­­i, Dl N. Filipescu şi Liga. Cu privire la retragerea demisi­ei primarului Bu­cureştilor din comitetul L­i­g­e­i, ni­ se pune la dispoziţie copia următoarei epistole, pe care domnul N. Filipescu a adresat-o preşi­­dentului Ligei. Publicăm cu plăcere această epistolă, care face onoare dlui N. Filipescu. Iată textul epistolei: „ Domnule Preşedinte ! „Am fost la D-V. acasă spre a Vă mulţumi pentru bunele sentimente ce ’mi-aţi exprimat şi pentru amicabilele explicaţiuni ce-aţi binevoit a-’mi da. N’am avut însă fericirea să Vă găsesc, „în ceea­ ce priveşte demisiunea mea fiind dat mai ales, că a dat loc din partea presei maghiare la comentarii prea lăudăroase pentru mine, ca se nu fie bresante, consimt FOIŢA „TRIBUNEI. Micuţii­*) O simţire nouă îi rumeneşte obrajii bă­lani. In pârul ei blond se clătină o camelie albă. Clipeşte rar: vrea sâ-’l vază mult, mult, necontenit. Copilul doarme. Cămăşuţa subţire ’i­ s’a ridicat la umeri. E gol mai tot. Curbe gra­ţioase şi adânci îi despart musculatura. Un cârlionţ auriu ’i­ se mişcă în mijlocul frunţii. A scîncit .. . îiîi.... ca un câne năcăjit în somn. îşi potriveşte buzele umede. ’şi­ le-a ţuguiat ca o pîlnioară. A început se sugă. Visează. O fâşie de lumină scutură pe corpul lui fraged, luciri moi, reflexuri calde, trandafirii, tremurătoare. Buricele degetelor par’că sânt niște boabe de coraliu. Un ângeraş de Murillo. Din perul mamei se desprinde camelia și cade pe picioarele copilului. Tresare. Se întinde apăsând cu călcâiele în cutele mărunte ale cearceafului alb ca zăpada. Aruncă ma­nile în lături şi doarme, şi doarme, senin şi nemişcat ca într’un tablou. — Ah! e adorabil! Fireşte. E primul. Este mumă şi până acum n’a iubit pe nimenea. Pe nimenea, s’a măritat ca 99% din lumea mare. Se pleacă şi-’l sărută . . . Să-’i fi spus cineva, că va săruta pe vre-o ființă acolo unde ’și-a sărutat copilul... ce rușine. *) Note extrase dintr’un carnet de impresii al lui Delavrancea. — E adorabil. Da, și rîsul îi este fals. Serafitta a văzut de atâtea­ ori pe mă-sa potrivindu-’și surîsul în oglindă, încât şi ea, micuţa, surîde oamenilor cu o cochetărie ab­surdă pentru mintea şi vîrsta ei. Serafitta a auzit de atâtea­ ori pe mama ei vorbind de „lumea bună“, încât într’o zi a spus, despre o prietenă a ei de 5 ani, că „frumoasă e, dar’ n’are manieri din lumea bună“. Multe luni selectedul capitalei a re­petat uimit trasa „copilului de geniu“. — Ştiţi ce a zis Serafitta . . . ? — Da? ... de câţi ani e? — N’a împlinit şepte . . . — Cum ?..........Un adevărat geniu! Serafitta critică deja rochiile cocoanelor, — preferă „bejul“ ca şi mama ei, — la masă ţine furculiţa şi cuţitul în perfecţie,­­ şi ştie atâtea lucruri pe care nu le pricepe, în­cât este un „copil fenomenal“ pentru cei care nu pricep copiii. Dar, pe Serafitta au pus-o la carte . . . ei, iată cu ce nu se împacă Serafitta. Şi este tristă..............o întristare de bătrân. Doarme în leagăn sora lor cea mai mică. Ele sânt mari, foarte mari: una aproape de cinci şi ceealaltă aproape de şese ani. Cum să nu fie mari? Cea care doarme e numai de câteva zile. Mamă-sa le-a trimis să se joace împre­­giurul leagănului, şi de s’a deşteptat fetiţa să cheme pe d­o d a ei. Vorbesc încet şi cu minte. — Tu ai văzut-o? — Da, și e mică de tot, și are ochi... — Si gură... Amândouă pe gânduri: — De unde o fi venit? — Mama a zis, că o să cumpere un frate mic, mic... Dar’ deodată o rup la fugă strigând: — Dodo! — Dodo! Mama tresare în odaia de alături. Dacă s’o fi răsturnat leagănul ? — Dodo! O bănăţancă voinică se repede spăriată. — Ce e? Ce s’a întâmplat? Surorile, liniştit şi una după alta: — Dodo, fetiţa nu s’a deşteptat.... — ............. nu s’a deşteptat! Doica rîde cu hohot. Ele, foarte seri­oase, se duc să păzească pe fetiţa a mică de tot. Şi vorbesc încet şi cu minte: — Eu n’am văzut când a venit.... — Nici eu.... — Dar’ n’a venit pe poartă.... — Nu, n’a venit pe poartă.... E o teribilă problemă. Se uită una la alta, mirate, naive, sfinte. în ochii lor al­baștri este atâta grije.... De unde a venit? Par’că li­ s’a făcut nițică frică. De ce? Nu știu nici ele, dar’ pleacă amândouă să cheme pe doda că fetița.... nu s’a deşteptat! — De ce să nu-’i dau, tată? Săracul moşu.... un ban... noi avem mai mulţi bani.... Pe drum trece unul cu alune prăjite. — Ala cu alune!.. Câte de un ban ? — Cinespece... Una... două... trei... — Vezi, copilul tatii, câte alune cum­peri cu un ban ? Şi moşul e urît... tîî ce urît! „Copilul tatii“ este om încă. Mănâncă alunele şi se gândeşte. E urît moşul ? Da, dar’ îi e foame. Săracu moşu! A mâncat alunele şi „copilul tatii“ n’a înţeles... — De ce să nu-’i dau, tată?.... E bă­trân şi nu vede... A doua zi chemă pe un simigiu. Cu­­ un ban bagă băiatului un covrig pe o mână­­ şi unul pe ceealaltă. — Vezi, copilul tatii, cât face un ban? Doi covrigi!... şi moşul e urît şi bagă copiii în sac.... „Copilul tatii“ este încă om. A mâncat covrigii şi întreabă pe ta­tăl seu : — Nici când o muri de foame să nu-’i dau un ban? Privirea cămătarului bogat se încruntă. Nu cumva copilul seu este stupid? Se plimbă nervos. Caută ceva. E slab şi pa­lid. S’a rumenit. A găsit cu ce va con­vinge pe micul risipitor! într’o zi vine un cerşitor. — Daţi şi moşului un ban, să vă dee Dumnezeu spor şi sănătate.. „Copilul tatii“ îşi aduce aminte de alune, de covrigi. Cincisprezece alune de un ban. Doi covrigi cu susan de un ban. Stă pe gânduri. în capul lui se petrece o luptă. E prima luptă dintre a fi sau a nu fi om. Şi este încă. Moşul are o barbă alba până la brâu, şi cocoşat, şi sdrenţăros, şi slab, şi mânile uscate, uscate. — Tată... Şi copilul stă din vorbă. — Tată... Ear’ stă. — Tată, dă-’mi să dau moşului un ban ... a mai venit odată... — Ioane! Ioan a venit. — Ioane, du-te de cumpără de un ban bomboane, prăjituri şi jucării. Copilul face ochii mari, mari, şi bom­boane, şi prăjituri... şi jucării. Ioan a sosit. A adus, de un ban, un cornet de bom­boane, o cutie cu prăjituri şi un drum de fer cu maşină şi cinci vagoane. Cămătarul dă un ban copilului. Cerşitorul repetă trist şi lung: „daţi şi moşului un ban...“ — Copilul tatii, ce vreai tu: să dai mo­şului banul sau să-’i dai lui b­an, ca să plă­tească bomboanele, prăjiturile şi drumul de fer? — Nu-’i mai dau moşului, că moşul bagă pe copii în sac... Şi de aci încolo de câte­ ori „copilul tatii“ auzia pe vre-un cerşitor, zicea: — Da... hî-hi... să-’i dau un ban... câte nu cumpăr eu cu un ban! Gogulanul e blând şi vesel şi bun şi fe­ricit Cu nişte ochi negri, mari şi străluci­tori. Pletele sale, gălbui cum sânt căpuşile de salcie la Florii, îi cad pe umeri în roto­­coalele fantastice. Şi e mic drăguţul, dar e viu, viu şi necontenit cu câte o grije pe su­flet. El a dat „pâ­e la moşu ă-la! Şi degetul lui subţirel arată în sus, spre tavan, pe „mo­şu ă-la“. D’apoi ştie şi o poezie, bucuros, ca afacerea să rămână în statu quo până la congres, când în mod normal şi fără a se da loc la interpretări greşite se va pută alege în locul meu o persoană mai puţin discutabilă ca mine, şi prin urmare mai în măsură de a servi cu folos causa naţională. „Primiţi. Vă rog, domnule preşedinte asigurarea înaltei mele consideraţiuni. 20 Octomvrie 1894. N. Filipescu. Rosebery despre situaţie. Primul-ministru al Angliei, lordul Ro­sebery a rostit la 10 e. n., cu prilegiul unui banchet în Guild-Hall, un important discurs asupra situaţiei politice în Europa. Lordul Rosebery a arătat, că Anglia şi Fran­cia au luptat umăr la umăr în răsboiul cri­­meic, şi a dat expresiune speranţei, că amân­două puterile vor lupta şi de acum înainte alăturea, dar’ nu într’un răsboiu, ci în emulaţiune amicală, pacînică pe te­renul comercial. Oratorul­­şi-a exprimat apoi dorinţa, că tinărul succesor al răposatului Ţar va fi la culmea marei re­ponsabilităţi ce-­i impune această coroană grea. Dacă pri­vim la viitor, trebue să ne aducem aminte, cât de gingaşe e cumpăna, de care atîrna răsboiul şi pacea şi cât de greu e a menţină o bună înţelegere. Sau­ trei lucruri, care nu­ admit o liniştire deplină, înainte de toate înar­mările cele mari, apoi presa, cărei Roseberg îi dă sfatul, ca înainte de a da publicităţii informaţiunile sale, să le cearnă prin sită, în fine, al treilea pericol e explo­rarea înarmată în continentele străine. Toate puterile sunt expuse la pe­riclitarea serioasă a păcii prin exploratorii înarmaţi. Aceasta va dura până când sta­tele îşi vor fi stabilit sfera lor de putere. Oratorul încheie zicând, că guvernul englez nu va admite nici­­­când păgubirea onoarei şi bunăstării Marei­ Britanii. „Apostolul“ Maghiarilor. In calea triumfală a „legendarului erou naţional“ se aud deja primele to­nuri disonante! Disonanţele însâ sunt­­ impuse, oficioase ... „Pesti Napló“, tubul acustic al lui Wekerle, sub titlul: „Boulanger-ul maghiar“ îl opreşte pe „fiiul sfântului“ în calea sa plină de trofee, şi mai mult nollens, decât vollens, îi pune câteva întrebări, după­ ce aceste întrebări ’i­ s’au pus mai ântâiu din Viena şi stăpânului Wekerle. Apostrofările guvernamentalului „Pedi Napló“ au venit însâ prea târziu şi stăpânul Wekerle are sâ-­şi mulţu­mească sieşi, este răspunzător însuşi de toate consecvenţele : „fiiul sfântului“. Boulanger-ul maghiar — cum îl numeşte — este creaţiunea sa. Reformele pă­gâne au reclamat sprijinul kossuthiştilor şi în schimb el a dat ceea­ ce aceştia au cerut. Astfel s’a putut întempla ca în­­tr’o ţeară constituţională, fiiul revo­luţionarului sâ cutriere — pe când nici nu e încă cetăţean — ţeara în­treagă, predicând „cuvântul diavolului“, propagând învăţăturile cele mai păcă­toase şi periculoase, vorbind de Co­roană şi dinastie ca şi de o neînsem­nată chestie. „Una putem constata, zice „Pesti Napló“ la adresa lui Kossuth Ferencz, şi aceasta e că grăbiţi prea de tot ca să vă ridicaţi peste datorinţele şi poziţia firului reîntors al unui bărbat mare. „Pe fiiul jalnic şi pe reîntorsul expa­triat, atât jalea cât şi necesitatea de a ob­serva în linişte împregiurările de acasă, ar trebui să-­l constrîngă la o retragere tăcută. Aceasta v’ar fi servit spre binele persoanei d-voastre, spre cinstea zăbranicului negru şi spre avantagiul seriosităţii. D-voastră însă v-aţi grăbit să porniţi pe calea care este calea des­cendenţilor celebrităţilor istorice, cu m e n i r e istorică. Şi aceasta e: calea preten­dentului“. Ştiu toţi Maghiarii din toate par­tidele şi din toate nuanţele partidelor începând de la cei mai mameluci guver­namentali până la cei mai turbaţi din „stânga extremă“, că calea plină de trofee a „legendarului erou naţional“, este calea păcătoasă şi ilegală a pre­tendentului. Şi au ştiut încă atunci, când „firul sfântului“ a făcut pasul prim spre „pământul ţerii sale“ ... dar’ cei care datorinţă ar fi avut sâ-’l oprească, sâ apere legile călcate şi constituţia des­considerată, să păzească Coroana pe care acest îmbuibat o necinsteşte, au stat la o parte făcând loc firului revoluţiei, ba pe ascuns strigându-’i osane. Şi chiar şi acum când siliţi sânt ca sâ-­i pună stavilă — dacă vor mai pută — o fac cu cea mai mare reservă şi în tonul umi­lit, în care un supus vorbeşte cu dom­nul seu. Despre aceasta ori­cine se poate convinge, dacă va ceti următoarele şire ale lui Jókay, adresate „amicului“ seu Kossuth Ferencz în ziarul „Nemzet „Dragă prietene! te rog cu rugăciunea unui amic, cu inima iubitoare a unui bine­voitor, cu îngrijirea serioasă a unui patriot expert, ia în moştenire virtuţile po­litice ale lui Kossuth Lajos, căci sânt mari şi multe, dar’ nu-’i crezi singurul seu păcat... „D-zeu te conducă!“ Şi ca sâ-­l convingă cu atât mai mult că sfatul seu este bine şi de inoportunitatea faptelor, sale îi spune următoarele: „Cum eşti împăcat cu naţiona­lităţile nemaghiare? Vrei inde­pendenţa Ungariei prin sufra­giul universal? Atunci per­zi Ardealul! Vrei învingere cu vo­turi în loc de tunuri? Atunci noi am isprăvit-o! „Şi apoi ce vei face cu Croaţia? Nu crezi, că în momentul când Ungaria se des­face de Austria, Croaţia va vărsa cerneală asupra acelei file albe şi va zice şi ea: sânt stat independent şi autonom! Şi dacă Croaţia nu va fi partea integrantă a co­roanei Sfântului Ştefan, atunci cum vom pută ajunge la Fiume? Ear’ Fiume ne este mai scumpă decât ori­ce glorie a lumii...“ într’adevăr te uimesc atât cuvin­tele oficioase ale guvernamentalului „Pesti Napló“, cât şi cele priete­neşti ale lui Jókay Mór. Câtă teamă, de a nu vătăma pe „dragul naţiunii“, câtă sfieală şi câtă slugărnicie! Şi câtă nelegiuire strigătoare la cer ! Românii, poporul leal, care sân­gele ’şi-’l-au vărsat pentru patrie şi tron, şi care braţul înarmat ’şi-’l-au ridicat pen­tru apărarea Coroanei, cuprinşi de în­grijirea ce o simte un adevărat patriot pentru patria sa mamă, se duc la Ma­iestatea Sa Monarchul cu justele lor plângeri, — sunt trădători de patrie, lucrează muncă subterană în contra con­stituţiei şi sunt vîrîţi în temniţe. Earl Kossuth Ferencz, care calcă legile ţerii, desconsideră constituţia şi vorbeşte cu un ne­mai­pomenit cinism de Coroană — e bărbatul providenţial, salvatorul naţiunii, patriot desinteresat şi nobil, e slăvit de mulţime. Abia numai acum se aud tonuri disonante în calea plină de trofee, dar­ şi aceste disonanţe sunt impuse, ofi­cioase. Kossuth-iştii însâ se vor îngriji, ca pentru aceste mici disonanţe ofi­cioase, sâ fie cu atât mai tare rebonifi­­cat de un ison­ul alaiu al „naţiunii“, car’ Kossuth Ferencz îşi urmează ne­conturbat — calea de triumf şi văi şi munţi vor repeta ecoul: „független, szabad Magyarország.“ ___________ _.

Next