Tribuna, aprilie 1895 (Anul 12, nr. 74-98)

1895-04-01 / nr. 74

Anul XII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., »/* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/* an 3 fl- 50 cr-, ‘/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: »/* an 10 franci, Va an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plăttindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 1/13 Aprilie 1895 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Românii şi Slavii. (L.) Lucru ciudat: „Srpska Zastava1, organul liberalilor din Serbia, nu s’a mulţumit cu răspunsul ce am dat articolului seu în care dăscălea pe Români şi Serbi, ci revine a doua oară asupra relaţiunilor ce trebue să existe între noi şi Serbii din Ungaria. Deşi ziarul serbesc îşi dă aerul că este bine informat asupra mişcărilor privitoare la chestia naţionalităţilor din Ungaria, citând chiar şi broşura dlui G. M e i t a n i scrisă în Bucureşti — pe basa căreia ne presentă pe toţi Românii daco-românişti, deci primejdioşi şi pentru Serbia — totuşi scrisele sale par a căuta anume să aducă servicii numai Ungurilor. Nouă Românilor, ne aduce anume învinuirea că ne temem de Slavi, că îndeosebi A. Mocsonyi, „actualul (?) şef al Românilor“ zice într’una, că Românii şi Ungurii trebue să se împace, pentru a pută da piept năvălirilor slave... Deci, când Românii caută a-’i atrage în lupta lor contra Ungurilor şi pe Şerbi, nu sânt sinceri... Articolul seu culminează în următoarele : „Astfel de declaraţii dovedesc, că Românii ei înşişi se preţuesc puţin pe sine şi lupta lor contra Ungurilor. Numai câteva declaraţiuni încă de felul acesteia, şi lumea se va convinge, că nici nu trebue luată aşa serios lupta pe care Româniio poartă contra Ungurilor“. Urmează apoi, drept consecvenţă, ca Serbii din Ungaria să nu caute alianţă decât cu... Maghiarii! Trebue să fii din Belgrad, pentru ca să scrii astfel de stupidităţi. Din faptul că multă vreme, Românii bănăţeni, călăuziţi de dl Babeş, şeful de pre memorie, au purtat luptă înverşunată contra Sărbilor, adeseori chiar şi pentru cause, căror n’ar fi trebuit să li se dee prea mare însemnătate, organul liberal din Belgrad trage conclusia, că toţi Românii din Ungaria le sânt reuvoitori concetăţenilor lor Şerbi. Ba sântem chiar şi ingraţi, deoarece cu toate că Serbii ne au împrumutat o mulţime de cuvinte din limba lor, cu toate că însăşi România a devenit independentă deodată cu Serbia, totuşi „între Români se găsesc bărbaţi politici, care se tem de curentul panslav“... Aşa scrie „ Srpska Zastava“. Rămâne, fără îndoeală, ca cetitorii se ghicească ei înşişi, cum cuvintele de origine slavă ni le-au împrumutat tocmai Sârbii şi de ce noi trebue să le fim mulţumitori Sărbilor, pentru că „România a devenit independentă deodată cu Sărbia.“ Tot aşa, rămâne ca ziarul din Belgrad să arate, întrucât Ungurii, cari se tem şi ei toţi de „colosul de la nord“, sânt mai puţin primejdioşi pentru Şerbi, decât Românii. Un lucru la tot caşul este dator să spună: Se identifică Serbii din regatul lui Milan cu tendinţele acelor Slavi de la Nord, de cari Românii şi Ungurii sânt ameninţaţi? Pentrucă dacă se identifică, nu înţelegem dragostea lor pentru Unguri. Dar’ dacă nu, este neesplicabilă acusarea ce ne-o aduce nouă, Românilor. La tot caşul, bine ar face organul din regatul lui Milan să nu se amestece în daraverile cetăţenilor din regatul ungar. Nu-şi au verbit miseriile lor de acasă, încurcate cum în nici un stat nu se mai pomeneşte, ci vreau să descurce şi pe ale noastre? „Tribuniştii şi partidul catolic“. Sub acest titlu, mai multe foi din Budapesta publică următoarele: „George Bogdan Duică, redactorul responsabil al „Tribunei“ a petrecut zilele trecute în Budapesta şi a cercetat pe bărbaţii conducători ai partidului poporal, se afle că la ce concesiuni ar pute conta Românii cari stau pe baza programului Sibuan, din partea partidului catolic, dacă in schimb Românii la alegerile generale vor vota pentru candidaţii partidului poporal. Redactorul „Tribunei — după cum scrie Kel. Ert. — s’a hotărît la acest pas din însărcinarea comitetului naţional român. Aşa să vede însă, că sondarea n’a avut succesul dorit, pentru că ultraiştii români şi faţă cu partidul poporal accentuează ţinuta lor intransigentă“. La acestea avem de observat următoarele : Dl G. Bogdan Duicoi nu a fost în „zilele trecute“ la Budapesta şi la „conducătorii“ partidului poporal. Nici un „comitet naţional“ nul-a „însărcinat“ niciodată pe dl Bogdan Duică să vorbească cu catolicii de „concesiuni“. „Sondarea“ să reduce la un interview făcut acum patru luni contelui Zichy Nándor, în calitate de şef al unui partid, care între Unguri vrea soluţiunea cea mai favorabilă a chestiei naţionale, car’ interwiewul ’l-a făcut un ziarist curios a şti, când să poate, mai multe, şi mai lămurite lucruri decât să vorbeşte în programul partidului poporal. Chestiunea noastră, „Revue d’Orient“, ziarul şovinist evreesc-maghiar scris în franţuzeşte la Budapesta, îşi exprimă în 9 Aprilie bucuria, că dl Canili la Paris nu mai găseşte în presa franceza atâta ospitalitate ca mai nainte, constată că-i „drept că „Tribunii“ din Sibiiu continuă campania pe acelaşi vechiu ton“, dar’ că Ungurii nu mai sânt aşa de „atenţi“ şi că totuşi — de ce totuşi aveţi un totuşi? — caută să arete ce mare abis este între aspiraţiunile daco-române şi drepturile statului maghiar. Şi aici scoate ca pe un Deus ex machina pe dl . Jancsó Benedek la lumină! Cartea , dlui Eugen Brote a venit tocmai la timp şi din acest punct de vedere. Ear’ Jancsó va trebui aşadar’ să mai asude multicel. Politica în biserică. Zilele aceste preotul F i n d e n i k, membru al societăţii Isus, predicând în biserica spitalului mare din Presburg, după ce a arătat cum unii dintreşefii bisericii catolice nu apară cu destulă putere religia, fâcănd alusie la Vaszăry,l-a numit „fiinţă mârşavă“. Provincialul societăţii, pater Widmann anunţă acum, că a destituit din postul său pe Fruderik, pentrucă el de pe amvon a proferat injurii contra primatelui catolicilor din Ungaria. Papa conciliant, întreaga presă italiană înregistrează cu plăcută surprindere faptul, că aducăndu-l i-se la cunoştinţă logodna principesei Helena de Orleans cu principele Aosta, Papa a felicitat pe tinăra păreche. E primul cas, că Papa să felicite pe un membru al casei de Savoya. i i I I I I I FOIŢA „TRIBUNEI. Impulsiunea altrivistică la om şi animale*) De I. Govănescu, profesor la universitatea din Iaşi, Se întâmplă adesea că spiritul, plin şi dominat de o teorie oarecare, vede în natură lucruri ce nu există. Reflecţiunea proiectată de ideile dominatoare ia aspectul existenţei reale. Şi cât timp omul are vederea pătrunzătoare şi arată interesul unui iubitor de natură pentru aceste producţiuni ale spiritului, ce propriu zis nu pot fi numite decât halucinaţiuni, nu zăreşte faptele reale ce par a-’i contrazice dogmele; sau, dacă le observă, le dă cea mai mică importanţă, şi printr’un proces de transformaţiune explicabil psichologiceşte, le armonisează cu aspiraţiunile sufletului seu, le interpretă prin prejudiţiile sale. Astfel, el vede pretutindenea numai probe ale propriei lui ţese, unde un spirit imparţial poate observa numai lucruri ce sânt indiferente, dacă nu contrare teoriei, în acest caz dispare libertatea spiritului. Captiv propriilor sale gânduri, omul se simte condamnat a se contempla vecinic pe sine în proiecţiunea externă a lumii lui internă, pe care o impune peste tot şi o găseşte totdeauna între spiritul său ,şi realitatea obiectivă. Avem îi Don Quixote un exemplu strălucit şi clar, pentru că este ridicat la treaptă patologică a fenomenului. Dar, cine poate determina punctul în care, pe o cale greşită, natura omului sănătos este lămurit separată de a omului bolnav? Diferenţa este numai o treaptă şi ridicarea este făcută prin gradaţiuni inperceptibile. Dacă studiem un fenomen propriu mintal în forma lui lămurit determinată, sântem în măsură a înţelege mai lesne ceea ce vine pe o scară mică în stratele mai joase ale desvoltării. Asemenea metode au în ştiinţa spiritului mai aceeaşi valoare ca şi aparatul exactităţii crescânde pentru analisele strălucite ale ştiinţii materiei. Faptul patologic al ilusiunii, întâlnit aşa de des în caşul bunului cavaler de La Manca, s’a găsit asemenea, pe o mică scară, printre aceia cari susţin, că toate actele şi întreprinderile noastre sânt conduse de egoism. Scriitorul care, graţie stilului seu limpede şi uşor, şi-a succes foarte bine în răspândirea acestei idei, este Larochefoucauld. Paradoxalul moralist francez poate servi foarte bine ca punct de plecare în discuţiunea acestei chestiuni, pentru că el presentă teoria egoismului sub o viua lumină de exageraţiune, în maximele şi aforismele sale, în acelaşi timp aşa de interesante şi excitante, aşa de pipărate şi agreabile, elşi-a aplicat teoria la cele mai variate situaţiuni şi împregiurări ale vieţii. Condeiul seu, gata şi dibaeia, a contribuit mult ca să împrăştie credinţa, că natura omenească este cu totul egoistă, o credinţă susţinută ştientificeşte de filosofii moderni Hobbes, Locke, Helvetius şi Bentham. Dar, tocmai francheţa brutală şi îndrăsneala cuvântului seu, presentându-i cugetarea în goliciunea amară a consecvenţelor ei, ne dă mijlocul de a descoperi uşor defectele teoriei sale. După Larochefoucauld, toate impulsiunile cele mai nobile, toate actele generoase, tot ce se numeşte mare, mărinimos, eroic, se reduce la motivul egoismului Pare cineva dezinteresat? Aceasta e o mască luată din in-I teres. Amiciţia cea mai devotată este numai 1 I un negoţ prin care egoismul nostru ţinteşte se câştige ceva. Ne bucurăm de fericirea unui prieten? O facem pentru că sperăm să pro- j fitâm şi noi de fericirea lui, în realitate, în miseria celor mai buni amici, este ceva ce nu ne displace. Generositatea nu este decât ambiţiunea mascată, care despreţueşte interesele mici pentru a căuta altele mai mari. Li- bertatea nu este decât vanitatea de a da, mila pentru alţii, nimic decât mila pentru noi înşine. în fine, virtutea are sorgintea sa în interesul propriu; ea se hrăneşte din vanitate. Dacă cineva zice că n’a făcut un lucru din egoism, minte. Dacă el lucrează aşa, încât nu lasă ca motivul interesului propriu să apară, este un comediant dibaeiu. A fi generos, este a întinde curse. Cu toate acestea, credem că aceşti moralişti s’ar supăra, când n’am reduce activitatea noastră în limitele strimte şi arbitrare ale categoiilor lor abstracte. Dar’ consecvenţele unei interpretări false a naturii lucrurilor ce constitue domeniul filosofiei se întind mai departe. Dacă Don Quixote — folosindu-ne de exemplul deja dat — îşi asvirle lancea intr’o moară de vânt, pe care o luase drept un gigant, el singur sufere consecvenţele imaginaţiunii lui bolnave. Apucat de aripele morii şi asvîrlit departe, singur el simţia durerea în spate. Dacă însă, cineva susţine şi caută să demonstreze, că natura omenească este cu totul egoistă, acela care sufere urmările acestei ilustuni este poate el însuşi. Nu e greu sau neplăcut pentru mulţi de a se convinge înşişi de adevărul acestui principiu şi a se refugia după el, ca la timp se împace murmurul neliniştitor al conştienţei. Nu, că bunii şi cu adevărat desinteresaţii oameni se străduesc a-şi schimba natura aşa, ca după voe să o armoniseze cu pretinsa necesitate naturală; dar’ este destul a face teoria condamnabilă, pentru că ea îndeplineşte acest mare şi desgustător oficiu de a consola pe criminali. Subtilităţile analisei lui Larochefoucauld, care ne face efectul unei prestidigitaţiuni logice, se silesc a face la orice acţiune omenească, fie cea mai nobilă, sau apară egoistă. Dar natura omenească este numai productul final al unei lungi evoluţiuni ce are natura de la animalul cel mai inferior luat ca punct de plecare. Omul este floarea animalităţii. Toate facultăţile considerate ca posesiune exclusivă a omului, diferă de calităţile corespunzătoare ale animalului, numai la gradul desvoltării, nu prin natura lor. Este o diferenţă între ele cantitativă, nu calitativă. Dacă am dori să vedem mai lămurit natura mecanismului psicho-fiziologic, ar trebui să observăm formele biologice ce sânt relativ simple, pentru că funcţiunile organelor desvoltate sânt mai complicate. Natural, intelectul va fi mai capabil de a înţelege mai bine complexitatea fenomenelor mai înalte după ce a studiat ceea ce are loc în fenomene mai simple. De aci, noi aşteptăm să găsim pe treptele mai înalte ale evoluţiunii, aceleaşi principii şi proprietăţi psichice, dar mai desvoltate, cari contribuesc şi pe treptele mai de jos ale evoluţiunii la realizarea unei adaptaţiuni mai complete, la mediul ambiant, la conservarea şi desvoltarea vieţii în general. Simpatia, sacrificiul individului pentru interesul speciei este incontestabil unul din aceste forţe biologice. Dar’ întro fiinţă aşa de complicată ca omul, natura lui apare susceptibilă de interpretaţiuni, al căror reîn comuna noastră sânt cam 100 familii române, de amândouă confesiuni, dar’ cari trăesc în bună înţelegere, ca fraţii, având şi şcoală împreună. Oameni cari se nu ştie se cetească şi scrie, abia de să află 10 bărbaţi şi femei bătrâne, ceialalţi toţi cetesc unu ca unu! în această comună sânt 8 abonaţi la „Foaia Poporului1, şi nu ’şi-au uitat acest popor de a-’şi împlini datorinţa la timpul seu, şi faţă cu procesul Memorandului. Din aceste 100 familii române, abia sânt 19 familii gr,cat. şi aşa puţine cum sânt aceste familii ,şi-au zidit o biserică de material tare, de piatră, ce mi-a costat 4000 fl. v. a., şi cu toate acestea datori nu sânt nici cu un crucer! Şi sânt oamenii aceştia bucuros jertfitori pentru scopuri nobile. Bata câteva pilde, ce le cred vrednice de pomenit: Şofron Rusu a dăruit pe seama s. biserici 30 fl., care sumă a tot mărit-o adăugând încă în tot anul la ea, sultat este negaţiunea ei ca simpatie. Pentru aceasta vom căuta adevărata ei raţiune in formele cele mai simple şi mai primitive. Vom vedea supusă unei grele judecăţi, interpretaţiunea falsă şi specioasă a manifestaţiunilor altruistice, exemplele fiind luate din vieaţa animalelor. Să cităm câteva caşuri observate cu îngrijire. Sir John Lubbock, care a studiat aşa de bine vieaţa şi obiceiurile albinelor şi ale furnicilor, n’a avut, hotărît, o bună opiniune despre inima acestor creaturi. Cu toate acestea, el a observat însuşi un cas care confirmă aserţiunile lui Latreille în ce priveşte simpatiile furnicilor pentru camaradele lor lovite de nenorocire. O furnică fără antene a fost bătută de alta de specie diferită. Ea suferia greu, când a fost găsită de o furnică de specia ei proprie. Aceasta începu să o examineze cu atenţiune şi interes, apoi o ridică şi o duse in cuibul ei. „Ar fi fost dificil pentru un martor al acestei scene, adaugă Lubbock, să refuse a recunoaște in aceasta un sentiment de umanitate“. Dar’ Romanes citează un cas mai isbitor, relatat de Belt, care ’l-a observat. „într’o zi, zice Belt, pe când observam o mică coloană de furnici (Eciton humata), am pus o mică peatră pe una din ele. îndată ce vecina ei mi-a observat condiţiunea, s’a înapoiat foarte oscitată şi a spus celorlalte. Toate alergară s’o scape. Unele muşcau peatra şi încercau s’o mişte, altele apucau picioarele prinsei şi începură a a trage cu aşa tărie, că mă aşteptam se le văd slăbind; dar’ nimic din toate acestea şi prin perseveranţă ele eliberară captiva. După aceea, am acoperit cu lut pe alta, lăsându-m i numai o *1 tradusă direct din englezeşte, după „International Journal of Ethics January 1895 . MARTIRII. Sibiiu, in Vinerea patimilor 1895. Lumea creştină serbează astăzi aniversarea celei mai teribile tragedii : moartea sângeroasă de martir a Mântuitorului lumii, îndurată pentru lumina şi adever şi pentru fericirea celor ce ’l-au restignit pe cruce... N’a fost acesta primul martiragiu, despre care ne povesteşte istoria, dar’ a fost cel mai teribil, cel mai îngrozitor, căci cel ce ’şi-a versat sângele pentru principiile propovăduite de el, a fost Dumnezeul întrupat, şi cei care l-au restignit pe cruce au fost făpturile lui, cărora vieaţă El le-a dat, şi lumină şi fericire... Şi tragedia aceasta s’a repeţit de atâtea ori! De atâtea ori au îndurat suferinţi, chinuri şi moarte cei care propoveduiau adevărul şi lumina, şi cei ce doriau fericirea neamului lor întreg. Creştinismul a cerut cele mai mari jertfe, a cerut moartea sângeroasă a întemeietorului lui, tot el a ajuns mai curând şi la biruinţă. Jertfe au cerut, jertfe mari şi sângeroase şi celelalte principii întemeiate pe adevăr şi lumină. Unul dintre aceste principii este libertatea, propovăduită mai întâiu de cel mai mare martir al lumii, de Mântuitorul sfânt însuşi. Şi multe veacuri au trecut şi sânge mult s’a vărsat până când principiul acesta a biruit; om s’a făcut egal cu om şi nu-i sclavul asemenilor sei... Creştinismul sfinţit pe crucea chinurilor şi cu sânge de martir, vieţueşte astăzi după atâtea veacuri de persecuţii, cari n’au fost deajuns să-’l şteargă din inimile credincioşilor. Şi creştinii adoară astăzi şi ’i se închină Lui, Celui care pentru credinţa lor s’au jertfit. Astfel s’a întămplat şi cu celelalte principii întemeiate pe adevăr... Astfel a fost sfinţită pe crucea chinurilor şi cu sânge de martir libertatea, şi acelora, care pentru libertate s’au jertfit li se închină astăzi toţi care au parte de ea. Am avut şi noi martirii libertăţii noastre, cari vieaţa şi sângele ’şi’l-au dat pentru ca să avem şi noi parte de ea. Dar’ suferinţele îndurate de ei şi chinurile şi sângele lor de martir curs cu imbelşugare, n’au fost de ajuns... Martiragiul poporului român n’a încetat deodată cu ultima picătură de sânge vârsat pentru libertatea şi drepturile sale; el se continuă şi astăzi şi se va continua Dumnezu ştie până când... Şi avem şi astăzi martiri, care pentru libertate, adevăr şi drepturile noastre se jertfesc şi îndură grele suferinţe... Cătră ei, la locul suferinţelor lor ne sboară gândirea astăzi, când lumea creştină îl sărbează şi li se închină celui mai mare martir al său. Ne închinăm şi noi acestor martiri ai iubirii de neam şi rugându-ne la mormântul Martirului lumii, ne rugăm pentru ei, pentru uşurarea suferinţelor lor. Ne rugăm celui ce pentru adevăr s’a jertfit, cu douăzeci de veacuri mai nainte, şi îi cerem îndurarea Lui sfântă pentru cei ce şi astăzi, după douăzeci de veacuri lungi, sufer... Nr. 74 Popor brav. „Foaia Poporului11 primeşte din Şaroşul săsesc o mică corespondenţă, care dovedeşte cât este de harnic şi deşteptat poporul nostru, şi aceasta mai ales de când „Foaia Poporului”* a străbătut aproape în fiecare comună românească din Ardeal. Publicăm şi noi corespondenţa aceasta: Şarosul-sosesc, in sept. patimilor 1895. Onorată Redacţiune!