Tribuna, iunie 1895 (Anul 12, nr. 123-146)

1895-06-10 / nr. 131

Anul ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., ‘/* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., ‘/4 an 3 fl. 50 cr., */* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: */* an 10 franci, */, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru . INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder în București, strada L ' Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Crisa în Austria. * Zice rabinul presei maghiare, „ Pes­ter Lloyd“, despre crisa parlamentară și ministerială austriacă: „­ garanţii totuşi nu sunt date, că, având statul şi alte legi nu cele scrise numai, nu-­şi vor lua iarăşi refu­giul la vre-un experiment federalistic. „Oposiţiunea contra unei încercări de acest fel nu ar fi azi invincibilă, ca odată. Puterea Germanilor este, durere, frântă. Procesul intern de disolvare a făcut îngrozitoare progrese şi talentele mari, impu­nătoare, care ar fi capabile să mântuească po­­­porul german de ameţitorii lui incon­ştienţi şi să-­i scape de influenţa cleri­cală şi să-­i unească, talentele acestea au murit sau sunt stricate, ele nu există...“ Și după­ ce-’i face lui Plener impu­tarea, că nu a împlinit speranțele parti­dului seu, mai zice: 17" „Unde să se găsească aşadar’ puterile ori acel om, care ar pută să-’i concentreze, pentru a respinge o nouă încercare fe­deralistă? Ori se crede, că un astfel de pericol este deplin exclus? Ar fi un opti­mism regretabil a crede aşa ceva“. Ce „Pester Lloyd“, ce Maghiarii plâng este slăbirea partidului german-li­­beral, pe care nimic nu-­l poate mântui. Plener voeşte, se zice, să se retragă în vieaţa privată şi poate­ că logica faptelor sale, aici trebuia să-’l ducă. Chiar el a votat pentru Cil­i în consiliul de miniştri şi el e German! Germanii na­ţionali nu-’i pot ierta această stăruire. Şi ducându-se el ori slăbindu-’i numai vaza şi aderenţii, ce temelie ar mai avă el, când în faţa sa s’ar ridica mărimi politice ce susţin idei constituţionale de altă natură ? Acestea sânt spaimele maghiare şi un ziar de frunte al lor vede deja o sta­fie, al cărei nume îl tipăreşte drept titlu al primului articol, în care apreciază si­tuaţia: „Budapesti Hírlap“ se teme de­­ Hohenwarth. Fără de nici un temeiu nu sunt­­aceste spaime, deşi ele sunt exagerate. Exagerarea este menită să facă la Viena o presiune în favorul partidului german- liberal. Dar, temeiul lor este evidenta constatare, că nu numai politicianii, ce L displac Maghiarilor, se ridică tot mai­­mult spre actualitate, ci şi în popoarele­­ Austriei curentele ce-­i sprijinesc pe aceşti­­ politiciani cresc mereu. în vreme­ ce­­ german-liberalii se vaieră, Lueger de­vine în parlament un satisfăcut humorist şi în adunări poporale roagă pe Dumne­zeu, ca guvernul să dispalve şi parlamen­tul. Este un simptom caracteristic... Deocamdată nimic nu se poate vede sigur.­­Felul, cum s’a procedat după de­misia lui Windischgrătz ne dovedeşte, că în confusiunea presentă se preferă o îna­intare lentă spre clarificarea situaţiei. Definitiv nu s’a numit decât un ministru la finanţe; ministrul-president provisor Kie­lmannsegg, a cărui numire ar pută să fie înţeleasă ca îndreptată contra antisemiţilor, poate reveni încă la postul seu dela care tot atât rău li-a putut face, cât le va pută face şi ca ministru, adecă puţin rău. Iaworsky a rămas ministru. Din ce-a fost s’a susţinut aşadar’ un sim­­bure, la care să se adauge numirile de­finitive de mai apoi, dintre care singuri Hohenwarthiştii vor avă, precum se scrie, două locuri sigur reservate. German-liberalii au trecut în oposi­­ţie, unde vor încerca de sigur să se re­­habiliteze până la alegerile viitoare. Po­lonii şi Hohenwarth trebue să caute deci alianţe care să facă posibilă o nouă ma­joritate. Cu cine vor face-o? Cum? Când? Sânt întrebări, la care, date fiind deosebirile mari dintre oposiţionalii de până acum şi partidele de coaliţie şi po­­siţiile de până acum, nu se poate com­bina nici măcar un răspuns suficient. Dacă aceste combinaţiuni parlamen­tare s’ar amina până după alegeri, di­­solvându-se parlamentul, de­sigur că ele ar fi atunci expresia mai fidelă a alegătorilor din imperiu şi că ele ar pute să se întemeieze şi pe voinţa dată a lor. Ear, în zăpăceala produsă aceasta ar fi necesară ca sprijin al continuării acţiuni­lor politice. Cei care nu sânt simpatici liberalismului au toţi drept să ceară o di­solvare mai rapidă pentru a mări şi mai mult perplexităţile lui. Până atunci, este evident, că nu se poate aprecia prompt nici măsura, în care Maghiarii au ori nu drept să fie îngrijiţi. Poate­ că ei să nu fie atât de decepţionaţi, precum simt deja azi; poate să fie însă şi mai mult decât se tem. Să sperăm, că nu-i departe momen­tul, în care vom pute constata în cifre positive, prin numărul voturilor şi man­datelor, cum cugetă Austria asupra poli­ticei din imperiu, a politicianilor şi par­tidelor şi asupra sorţii ce ar trebui să­­şi-o croească ea în viitor. Gravitatea situaţiei merită ca şi noi Românii să-şi consacrăm deplina noastră atenţiune. Congresul naţionalităţilor. Ziarele străine („Politik“, „Deutsches Valksblatt“ etc.) iau notiţă despre un articol al ziarului sâr­besc „Zastava“, care spune, că congresul na­ţionalităţilor nu mai întimpină alte pedeci decât stabilirea unor formalităţi şi că guver­nul ar face bine să nu interzică congresul. Unele ziare pun semnul întrebării la această idee, indicând că guvernul maghiar poate nu-­l va permite pe teri­torul Un­gariei. Altele speră, că acest congres va ave urmări serioase şi bune pentru naţionalităţi. FOIŢA „TRIBUNEI Margot. Novelă. De Alfred de Musset. (Urmare.) III. Idea de a vedea Parisul o cuprinse peMargot atât de viu, încât nainte de a se urca in diligenţa spre Chartres, uită chiar şi să mănânce şi se bee. Desd­ată cum era, că îşi părăsise patria, nu-­şi putea oprima simţul de curiositate: ea au­zise vorbindu-se de Paris că despre o minune, şi ii venia aproape de necrezut, că în adevăr, avea să vadă acest oraş frumos, între tova­răşii de drum se afla un commis voiagior ti­­năr, care după obiceiul meseriei sale, era foarte limbut. Naiva copilă îi ascultă poveş­tile lui cu o atenţiune religioasă. El observă după câteva întrebări, că Margot era neum­blată în lume şi îndrăgostit de sine însuşi, începu să-’i descrie oraşul în aşa chip extra­vagant şi de imposibil, încât ascultându-’l, n’ai fi ştiut de vorbeşte despre Paris ori despre Peking. Cu tinăra noastră provincială îşi şi aflase de altfel omul: ea îi credea toate nă­­roziile. El însuşi aparţinea acelora, care câ­tuşi de puţin nu se gena de gândul că la pri­mul pas ce avea să facă Margot în oraş, era să se convingă despre minciunile lui. Iată pentru ce trebue într’adevăr să admi­răm atracţiunea ce o are fudulia pentru unii oameni, îmi aduc aminte, că fiind în Italia, eu însumi am păţit-o ca biata Margot; un prieten de drum îmi facă o descriere a Ge­nevei, pe care era să o văd; mă minţi pe corabia pe care călătoria şi el; mă minţi în faţa cetăţii şi mă minţi chiar deja ajunşi fiind în port. Trăsurile cari vin din Chartres întră în Paris prin câmpiile Elysei. Las la apreciarea cetitorului admira­­ţiunea unei provinciale care se vede în faţa aspectului acestei intrări minunate, care nu mai are seamăn pe lume. Ai crede, într’a­devăr, că e făcută anume pentru primirea vre­unui erou triumfător, şi mai mult, pentru un domn chiar al întregului univers. După acest aspect, strimtele şi tăcutele străzi din Marais ’i­ se părură Margotei aproape triste. Totuşi când se opri trăsura înaintea porţii, unde locuia doamna Doradour, aspectul frumos al casei o încântă. Ea ridică ciocanul cu mâna tremurândă şi bătu cu frică, dar­ şi cu plăcere de copil. Doamna Doradour o aştepta; ea o primi cu braţele deschise, o numi copila sa şi o con­duse înainte de toate la masă. Margot admiră cu ochii obosiţi de drum tapiseriile, draperiile şi mobilele aurite din giurul seu. Nespus de mult îi plăceau oglin­zile mari, care acopereau păreţii, ea nu vă­zuse până aci decât oglinduţa în care se piep­­tenase acasă; ’i­ se părea fermecător, mira­culos lucru de a-’şi vede chipul atât de mare repetat din toate părţile. Tonul delicat şi plăcut al naşei, expresiunile ei alese şi re-(L.) Ziarele maghiare ce ne sosesc azi din Budapesta sunt pline de laude la adresa ziarului „Lumea Nouă“, organ al socialiştilor din România. Deşi ştim, că „Lumea Nouă“ este mai mult un organ, care servă nu inte­rese româneşti, ci s’a pus în serviciul străinilor din România, totuşi de­­oare­ce numitul ziar ne adresează dea­­dreptul acusaţiuni pe cari ţinem să le respingem, ne vom ocupa şi noi cu arti­colele ziarului „Lumea Nouă“. „Egyetértés“ (numărul dela 20 iu­me) laudă pe cei dela „Lumea Nouă“ pentru­ că ei „nu s’au lăsat să fie servate, îi făcură o impresiune adâncă. Chiar şi costumul ei din melasă grea, borneta ce-­i acoperia perul alb, toate acestea o puseră pe gânduri pe Margot, şi îi făceau impresia că se află în faţa unei fiinţe particulare. Cum avea un spirit foarte deschis, şi înclinând la imitaţiunea atât de naturală co­piilor, ea abia că vorbise o oră bună cu d-na Doradour, şi deja începu să o imiteze. Luâ deci şi ea posiţie, şi chemă puţina ei cunoş­tinţă gramaticală într’ajutor. Din nenorocire însă, un păhărel de vin tare ce-­l bta curat, după stăruinţa naşei, spre a-’şi restabili for­țele, îi încurcă capul, și îi închise pleopele. Doamna Doradour o luă de mâna, o conduse într’o odaie frumoasa, o mai sărută odată, apoi îi pofti somn ușor și o lăsă singură. Se auzi imediat o bătaie în uşe; într- o servitoare, se apropie de Margot, înge­­nunche în fața ei și începu se o desbrace. Margot să iasă cu desevîrşire în mânile ei, căci dormia pe picioare. Numai după­ ce se vazu în haina de noapte, observă ca femeia o desbrăcase, şi minunată de acest fapt, îi facu, aşa cum se afla, o reverenţă comică, apoi îşi zise rugăciunea şi se arunca în aş­ternut. La lumina lampei de noapte, ea ob­servă că şi în odaia ei erau aceleaşi mobile aurite ca şi în celelalte odăi, şi că se afla în ea chiar şi una din acele oglinzi enorme, la care îi rămase sufletul. Nişte Amori sculptaţi ţi­neau pe capetele lor un sicriu mic în faţa oglinzii; ei păreau ca siant spiritele care in­vită pe om de a se uita în oglindă. Margot îi privi, zicându-’şi că via asculta de această Cetitorii noştri cunosc deja programul săr­­bărilor dela Kiel, care s’au început Mercuri la orele 6, când în sala cea mare a senatului din Hamburg s’au întrunit toţi comandanţii şi oficerii corăbiilor escadrelor germane şi străine ancorate în port la un banchet ce li­ s’a ofe­rit de oraşul Hamburg. La acest banchet împăratul s’a presen­­tat în uniformă albă a gardiştilor, cu coif de argint în cap. împăratul a fost salutat de pri­marul oraşului Hamburg, căruia­­i-a răspuns într’un avântat discurs, spunând între altele şi următoarele: „Am împreunat două mări. Gândirile noastre se Îndreptau spre mare, spre simbolul eternităţii. Marea nu desparte ţerile, ci le îm­preună. Prin opera aceasta monumentală, noi am legat deolaltă pentru binele popoarelor, două mări împreunătoare de ţeri. „Puterea ce se manifestă în lucrările de la Kiel, fie semnul păcii şi al lucrării în comun a popoarelor culturale pentru susţinerea şi progresul misiunii culturale europene. „Dacă am aruncat o privire asupra mării eterne, să aruncăm o privire şi asupra mării popoarelor. „Privirea scrutătoare a tuturor popoarelor spre un singur punct se îndreaptă: pacea o caută şi pacea o doresc. Numai în pace se poate desvolta comerciul, industria şi cultura; numai în pace pot să înflorească aceste, şi deci dorim şi vom susţină pacea!“ Sub decursul banchetului oraşul a fost luminat. Banchetul s’a sfîrşit la orele 11, cu un picior, apoi cu celalalt, şi rămase cu ochii ţintiţi la pictura din faţă. Ea era puţin cunoscătoare de artă, şi credea că nimfele lui Boucher sunt zeiţe; nu-­şi putea închipui că asemenea femei frumoase ar pută exista pe pământ, că cu aşa mâni mici şi albe se putea mânca, şi merge cu aşa picioare mici. Ce ar fi dat Margot să fie şi ea ca ele de frumoasă! Nu ştia că braţele ei sdravene plătiau de sute de ori mai mult ca acele braţe de păpuşi. Margot începu iute să se simtă bine în apă, şi se juca prin ea cum să joacă copiii. Apoi începu să numere, pentru trecere de vreme, florile de pe plafon şi ân­­gerii din giurul stucaturii; se apropie de ba­lustradă şi plecându-se peste ea, ridică puţin perdeaua şi privi pe fereastră. Odaia de baie a doamnei Doradour­da spre grădină. Să nu vă închipuiţi o grădină engleză, nici o grădină antică, ci una după moda franceză, dar’ frumoasă ca toate grădi­nile bine ţinute: alee năsipoase încinse cu verdeaţă, straturi mari cu flori în toate colo­rile, ici-colo câte o statuă şi în fund un la­tin­iat întreg de măceşi; îi veni în minte jo­cul de-a­scunsele, aci între măceşi ar fi de­stule locuri pentru ascuns. Un tinăr frumos, în haine de militar, e­l în acel moment din labirintul măceşilor şi traversă aleele grădinii. Margot îl privi prin crep­tura perdelei, apoi roşi deodată şi se mută până în gât în apă. (Va urma.) 22 iunie 1895 Clericalii. Contele Zichy Nándor a adresat tuturor protopopilor catolici o epis­tolă, în care-­i întreabă dacă se poate şi dacă va fi bine să convoace pe ziua Sfântului Petru o adunare mare a partidului catolic po­poral ? Ungurii şi Ruşii. Foile maghiare s’au ruşinat rău, când cu ocazia congresului Ligei, dl V. A. Urechiă, venerabilul presi­dent a anunţat, că Ţarul a permis intrarea în Rusia a cărţilor româneşti de şcoală. Pentru a arăta că Ungurii nu sunt mai răi decât Muscalii, presa maghiară publică acum un crâmpeiu dintr-o epistolă apărută în „Războiul“, în care un Român basarabean se plânge de moartea amară de-acolo. Un lucru recunosc însă şi Ungurii: că Ţarul a permis intrarea în Rusia a cărţilor religioase române şi a cărţilor din care să se înveţe gramatica şi literatura ro­­m­­â­n­ă. Ungurii vise pe lângă că au oprit toate jurnalele din România, apoi au mai interzis intrarea în Ardeal chiar şi a „Vieţii“, re­vistă curat literară. Ei, cine sunt mai Muscali?. Nu Ungurii?! Aliaţi ai Ungurilor­ orbiţi de mania irredentismu- l­u­i“. Ear’ ca să dovedească seninătatea de gândire a celor de la „Lumea Nouă“, organul celui mai şovinist partid ungu­resc reproduce din ziarul socialist arti­colul, în care ocărăşte pe cei de la Ligă pentru­ că au ales membru de onoare al Ligei pe Dr. Lueger. Nici câ se putea altfel: socialiştii din România, a căror majoritate o fac indivizi ce poartă numele de Roth, Gold, Berger etc., trebue să fie supăraţi, când li­ se face o distincţie dlui Dr. Lue­ger, care a frânt la Viena pute­rea Ovreilor. „Lumea Nouă“ nu se opreşte însă la manifestarea sentimentelor sale de iu­bire pentru Unguri şi de duşmănie pen­tru Ligă, ci mai scrie : „Ear’ „Tribuna“, îndemnată de liberalii­­naţionali ai noştri, a aflat potrivit să se alieze cu Agliardi şi Zichy Nándor, adecă cu duşmanii neîmpăcaţi ai Românilor“. De unde ştie şi cine­­i-a spus zia­rului „Lumea Nouă“ că „tribuna“ s’a aliat cu Agliardi şi Zichy? Iată la ce socialiştii dlui Nădejde nici­odată nu o se poată da răspuns. Şi mai puţin o să poată apoi do­vedi, că Agliardi este „ duşman neîm­păcat al Românilor“. Cât despre Zichy Nándor, de sigur că nu este nici el mai primejdios pentru noi decât ceialalţi corifei ai Maghiarilor, cu care „Lumea Nouă“ ne îndeamnă să căutăm a ne înţelege. „Lumea Nouă“ mai comite apoi păcatul de a motiva prostiile spuse în de­­legaţiuni de Ábrányi Kornél (în chestia fortificării Ardealului) prin atitudinea irredentistă a dlor D. Sturdza şi Urechiă, despre care scrie în acelaşi timp că fac şi politică muscă­­lească. Insanităţile aceste par’că au fost comandate anume de U­nguri, ca reproducăndu-le, presa maghiară să hrănească în publicul unguresc duşmănia şi dispreţul faţă cu cei dela Ligă, car’ pe guvernul maghiar să-’l îndemne încă la terorisări şi mai sălbatice contra noastră, „aliaţi ai Ligei“. E caracteristic de altfel, că aceste articole ale „Lumei Nouă apar deo­dată cu un articol, de acelaşi cuprins, plăcută invitare, apoi adorme legănată de cele mai dulci visuri. La ţeara oamenii se scoală foarte de timpuriu; ţeranca noastră se deşteaptă în dimineaţa următoare odată cu păsărelele. Se ridică şi dete cu ochii de draga de oglindă, din care îi zimbia chipul încă rumen de somn. întră apoi servitoarea şi o întrebă respectuos, dacă domnişoara doreşte să iee o baie; îi puse în urmă pe spate un fel de manta de flanelă roşie, ca o purpură regească, pentru­ că domnişoara doria să iie baie. Odaia de baie a doamnei Doradour era mai luxoasă de cum cerea trebuinţa; ea fu construită sub Ludovic al XV., basinul era ridicat pe o estradă şi aşezat sub o boltă, a cărui stucatură era încadrată de trandafiri auriţi, în giurul plafonului sburau o mul­ţime de îngeri, zugrăviţi în toate poziţiile, şi pe partea opusă a extrădat, se afla o copie a tabloului de Boucher „în baie“. Copia era făcută de însuşi Boucher. Un covor moale acoperia pachetul şi perdele de mă­­tasă astupau ferestrile răspândind o lumină misterioasă. Nu mai trebue să spun, că tot acest lux era ros de dintele timpului, că au­rul era învechit şi culorile şterse; dar’ cu atât mai mare era farmecul, căci intrând sub bolta aurită, părea câ simţi ca un parfum din acei şesezeci de ani de nebunii, în care a domnit un rege mult iubit. Margot vezându-se singură, se apropie , cu frică de estradă, examina mirată mânerele aurite plasate de ambele părți ale basinului; ea nu îndrăsnia să între în acea apă, care nu li­ se părea apă, ci esența de rose, întră al ziarului metropolitului Miron, des­pre care toată lumea ştie că stă în serviciul guvernului ungu­resc. Atât organul socialiştilor din Româ­nia cât şi cel al metropolitului Miron mai acasă apoi Liga câ­t naţional­ii b­e r­a­l­ă. Dar’ cum să fie ? Socialistă ? Şi dacă conservatori nu sunt atâţia, ca să fi putut alege în comitet şi pe domnul Nicu F i­l­i­p e­s­c u, sânt de vină ac­tualii membri ai comitetului, şi este acea­stă împregiurare un motiv de a înjura pe Românii naţionalişti, cari sunt în fruntea Ligei? De­sigur nu ! De aceea , Românii cari se năpustesc asupra Ligei ori că nu ştiu ce fac, ori că o fac intenţionat, servind inte­rese străine. Şi într’un cas şi într’altul ei trebue trataţi ca primejdioşi pentru interesele naţionale. Nr. 131 Serburile dela Kiel.

Next