Tribuna, ianuarie 1896 (Anul 13, nr. 2-23)

1896-01-14 / nr. 10

Anul XIII Sibiiu, Duminecă 14/26 Ianuarie 1896 Nr. 10 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1 li an 2 fi. 50 cr., 1/8 an 5 fr., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fi. 20 cr., 1/« an 3 fi. 50 cr., 1/» an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci.­­ Abonamente se fac numai plăţi ml­n­se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 11. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în România, la dnul Carol Schulder în Bucureşti, strada Labirint nr. 4. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un număr costă 5 crnceri v. a. sau 15 bani rom. Resultatul ? în „şedinţa istorică“ a dietei de la 15 Ianuarie, Bănffy ’şi-a sfîrşit răs­punsul seu la propunerile lui Apponyi cam cu următoarele cuvinte: Deşi n­u împărtăşesc şi nu primesc propune­­rile positive, ci numai cele negative (adecă cami nu­’s înspre folosul naţiona­lităţilor) ale lui Apponyi, totuşi îm­părtăşesc dorinţa lui şi îndeplinirea ei privitor la desbaterile liniştite în dietă pe timpul milleniului. Dar’ cu toate acestea, nu este exclus, că s’ar pută şi discuta asupra propunerilor, deşi nu garantez, de altfel vom vedea, etc. şi încă o grămadă de asemenea şiretli­curi şi chiţibuşuri. A doua zi „samsarii cinstiţi“, ca d’alde Szilágyi, Csáky, Széll etc.“ s’au pus pe lucru şi ţineau conferenţe peste conferenţe, alergau din club în club, că doară-doară totuşi vor pută reuşi să stabilească cel puţin legături de oare­care prietenie, dacă nu chiar de dragoste între cei doi cochetanţi, ba optimiştii din­tre ei nu se sfiau a pronunţa la început şi vorba: căsătorie-fusionare. N’au slă­bit din samsariîc nici după batjocorirea pe faţă a părţii femenine în ziarele gu­vernamentale. Iată, spre pildă, ce scrie „P. Lloyd“ în numărul de la 16 Ianua­rie, încependu-’şi articolul de fond: „Chronologia acelei Unguri, care Snea n­’a fost, ci va fi (alusie la cuvintele lui Széchényi), se începe, bine înţeles, dela ora când mântuirea omenimii ungare a sburat, în şese părţi principale şi nenumărate părticele secundare, gata şi gătită, aşa zis cu cisme şi cu pinteni pe ele, din capul contelui Ap­ponyi şi s’a coborît în mijlocul adunării părinţilor patriei, care cu nerăbdare o aştep­tau“... Şi în acest stil muşcător batjocori­tor este scris întreg articolul de o co­loană şi jumătate, sfîrşind cu aceste cu­vinte : „Şi rostul vitregei acestei istorii, care este? Toate vor sta aşa cum au fost — nu va rămână decât o aspiraţie naţională mai mult căzută baltă. Noi nici decât nu plângem, că această problematică încercare, cu tot ce se leagă de ea, a fost zădărni­cită“... Astfel scriau toate foile guverna­mentale, în care stăpâni absoluţi sunt jidanii şi numai unele dintre cele oficioase, unde şi câte un biet creştin are câte­odată un cuvânt de spus, amăgeau pe naivi cu „speranţele împăcării“ miilenare între fii naţiei „singure ale...“ Dar­ sam­sarii lucrau şi mai departe, nu se des­­nădăjdueau de reuşita „causei sfinte“ miilenare. Au induplecat pe omul cu aspiraţiuni naţionale deşerte să facă iute­­rate încă un pas înainte, să-­şi depună cât se poate mai curând proiectul de­tailat al propunerilor din „ziua istorică“. Apponyi s’a şi hotărît la noul pas, dar’ „P. Lloyd“ ’i-a prezis îndată la 19 Ianuarie soartea ce-’l aşteaptă în Dietă. „Disposiţia spiritelor majorităţii şi in­tenţia reală a guvernului permit ca proiectul să fie predat comisiunii parlamentare spre studiu... Dar’ ce fel de soarte îi este reser­­vată aici, este altă întrebare“. Făcând apoi calculul jidănesc şi cumpănind în mod bonifust foloasele ce ar resulta dintr’o apropiere cu Apponyi pe preţul propunerilor acestuia, spune categoric: „Nu, bunăvoinţă, care domneşte nu nu­mai în sinul partidului liberal, ci şi în parti­dul naţional, de a se ajunge la o înţelegere cinstită, n’are se fie compromisă printr’un experiment fără sorţi de a reuşi, prin urmare experiment menit a produce numai încur­cături“. Alergările jidăuitului C s á k y nu înce­tau nici după­ ce oficioasele declarate, redac­tate în chiar bjutolurile ministeriale ni­mice au hotărît speranţele. Astfel spre pildă într’o corespon­denţă din Budapesta (adecă din cancelaria lui Bănffy), publicată în „Coresp. Po­litică“ dela 17 Ianuarie se spune, că „metoda urmată de Apponyi în acţiunea sa spre punerea la cale a unei împăcări între partidul naţional şi cel liberal ex­clude din capul lucrului ori­ce înţele­gere.....“ „Se poate, zice, că lipsa de resoluţie bărbătească şi neîncredere ’l-au impede­cat a da unei idei „excelente“ (Aha!) o formă politiceşte acceptabilă, în loc de a pune la cale fuzionarea, prin păşire hotăritoare, ar preferi te realiseze o apropiere numai în­­cet şi din clapă în clapă şi a nu face din această privinţă decât un pas mic, pe care ’l-ar pută apoi iarăşi să­’l denege... Minis­­trul-president s’a arătat de sigur afară din cale de conciliant...!“ Şi aşa mai departe tot în sensul tragerii pe sfoară dintr’o parte şi din­­tr’alta. A doua oficioasă litografată, „Buda­­pester Correspondenz“ dela 20 Ianuarie află „svonurile împrăştiate din is­vor tulbure despre aşa zisa coaliţie sau chiar fusiune cu atât mai bătătoare la ochi, cu cât tocmai însuşi contele Apponyi în vorbirea sa cu care a încungiurat discuţiunea, a declarat ho­tărît, că asemenea inştiinţe trebue excluse cu acest prilegiu....“ „Declaraţia solemnă a contelui Ap­ponyi a fost luată aşa de serios (!!) de că­­tră cercurile normative, încât, cel puţin după­­cum ştim noi, din nici o parte nu a fost între­prinsă o mai mare încercare, care ar fi avut de scop o astfel de unire a partidelor, cum a arătat-o imposibilă însuşi coatele Apponyi“. Am umplea prea mult loc, dacă am reproduce zisele semioficioaselor (recte: semit­o-oficioaselor). Destul, că cu cât se apropia ziua voia să facă un nou pas cătră pacea millenară, cu atât foile guvernamentale scriau în ton mai refu­­sător, cu atât şansele „păcii millenare“ scădeau tot mai mult. Chiar în ziua aceasta își începe „Kolozsvár“ articolul seu de fond astfel: „La ceia­ ce pome­nesc de o fusionare sau de coaliţie, lu­crează fantasia“, în numărul nostru de ieri (rubrica Parlamentul maghiar) am dat proiectul de resoluţie depus de Apponyi în şedinţa dietei de la 22 c., prin care vrea să în­tindă mâna de pace lui Bănffy. As­­stăzi, Sâmbătă, Apponyi are să-­şi mo­tiveze proiectul. Fără însă a şti ce va spune, putem zice înainte, că din toată comedia înscenată pentru aruncarea de năsip în ochii naivilor nu se va alege nimic. Căci nu poate resulta ni­mic ,şi că nu se poate, o vom do­vedi într’un viitor articol. Singur. Singur! Şi e seara de Crăciun. E pre seara săr­bătorii Naşterii a omului-Dumnezeu, a Fiului celui preaînalt, care întregii lumi naştere a dat. Sânt singur! Şi afară e viscol, vântul năprasnic is­­beşte din când în când în geamurile înghe­ţate, şi pe când ascult, aplecat cu capul pe o carte, acest concert bisar al elementelor deslănţuite de afară, instinctiv mă apropiu de cuptor, ca­ şi­ când mi-aş cere scut în contra gerului. Singurăte! Ce bine răsună nu­mele tău în urechia pustnicului, care se tî­­răe prin peşteri, se hrăneşte cu rădăcini şi apă de isvor numai se scape de sgomotul şi ispitele lumii, ce plină de farmec eşti tu pen­tru geniul, al cărui suflet simţitor este sdro­­bit şi decepţionat la vederea perversităţilor şi viţiitor societăţii. Neînţeles, luat în rîs de oamenii super­ficiali, el se retrage în odaia lui săracă căci: „Lumea ce a fost visat-o negăsindu-o ni­căirea : „îşi caută în sine însuşi liniştea şi fericirea“. ( Vlahuţă). Nu urăsc lumea, nu­­mi-e iertat se o­presc. Sâut tucă tinăr. La etatea aceasta, un tinăr trebue se fie încă plin de speranţe şi r­usii, şi se caute totdeauna cu încredere în viitor. Inima lui trebue se bată pentru idei măreţe, se se en­­tuziagmneze pentru idealurile omenirii şi pen­tru cele ale poporului seu. Cu toate aceste însă, acum când de­parte de ai mei, de cunoscuţi şi prieteni, când stau singur singurel­in odăiţa mea, mă stăpâ­neşte o descuragiare hotarnică cu desperare, şi cugete grele îmi sbuciumă creerul. Se pare­ că pesimismul negru, singură­tatea pustie, şi viscolul sălbatic au legat to­vărăşie, ca să-­mi întunece gândurile, să su­grume în mine ori­ce pornire pioasă, ori­ce credinţă în bine. O, şi ştiu prea bine, că sunt păcătoase cugete aceste, păcătoase mai ales în seara acea­sta, în seara de Crăciun. „Pe pământ pace şi între oameni buna­­învoire“, căci se apropie sărbătoarea naşterii celui­ ce un nou evangeliu a propoveduit prin­tre oameni, evangeliul iubirii şi al speranţei. Azi în toată casa românească e bucurie. Fiecare cearcă să-’şi uite pe un moment de grijile vieţii de toate zilele şi să-’şi petreacă, o seară între ai sei. Da, se-’şi petreacă, toţi se-’şi petreacă! Numai eu stau singur în odaea mea. Singur? Ba nu, am tovarăşi bravi: urîtul­­ şi pustiul. Dar’ şi eu sânt creştin şi pen­tru mine e seară de Crăciun. Eu de ce să nu-­mi petrec ? Eu de ce să fiu singur, de­parte de ai mei, de cunoscuţi, de prieteni? „Cine are să judece“? Sub titlul acesta discută „Gazeta Transilvanul“ even­tuala retragere a dlui Dr. Raţiu, o idee lansată mai întâiu în secret de disidenţii noştri care acum în public prin­­ „Keleti Értesítő* şi „Pester Lloyd*. Eats observările „Gazetei“: „Să ne dim seamă bine, ce vrea se zică a pretinde retragerea dlui Dr. Raţiu în mijlocul confusiunii şi a încurcăturilor de azi, Oii a procedat la afacerea „Tribunei“ corect şi aşa cum a cerut dreptatea şi inte­resul naţional, ori nu­­ e clar şi învederat, că după toate cele petrecute, care mai vîrtos după scisiunea întâmplată la 11 Ian. a. c. astăzi numai presidentul Dr. Raţiu este care mai susţine legătură între co­mitet şi partid. Au putut să demisioneze oameni, ca Fodor, Bareianu, Comşa, a putut să renunţe la activitatea sa în comitet chiar şi Nicolae Cristea, dar’ presidentul Dr. Riţiu nu-’i poate Vântul isbeşte cu furie în ferestri. Mi­ să pare că-’m­i răspunde un răspuns ironi­c, batjocoritor, de care mă înfiorez. Şi o jale nesfîrşită mă cuprinde, un dor nespus după vremi trecute demult încât nici nu-­mi vine a crede că au fost aievea. Nu a fost totdeauna ca acum. Avut-am şi eu o vatră părintească, care azi e spulbe­rată de mânia sorţii. Avut-am şi eu o mamă iubitoare în bra­ţele căreia şi sub privirile blânde ale ochilor ei găseam mângâiere şi scut­ea contra ori căror năcazuri. Şi rînd pe rînd apar înaintea ochilor sufletului meu persoane iubite, cari azi toate s’au dus în locul de unde nu mai este reîn­toarcere. Dar’ pe când gândul rătăceşte printre amintirile frumoase ale trecutului, somnul se apropie, se lasă plumb pe ochi mei, car’ capul cade pe mâni... și uitat e prezentu!, uitat e totul, numai amintirile din trecut se continuă într’un vis dulce............... Shut iarăși copil tinăr de 6 ani. Trăesc fără griji, fără năcazuri în casa părintească. E chiar seara de Crăciun, în salonul cel mare îngerul ,şi-a depus deja darurile, pe cari le aduce numai copiilor buni, cum sântem şi noi mai ales pe când se apropie Crăciunul. Cu ochii şi obrajii aprinşi de bucurie şi fericire stau cu frăţiorii mei în giurul fru­mosului pom de Crăciun care se înalţă mai până în plafon încărcat bogat cu zaharicale şi nuci aurite, împodobit cu ghirlande de hârtie şi cu zeci de lumini. Prietenii lui Jeszenszky. „Gazeta Transilvaniei“ se ocupă şi ea cu comu­nicatul oficios din „Keleti Értesítő“ — pe cari noi ieri ,l-am dat după „Pester Lloyd“. Iată ce zice „Gazeta“: „Credem a putu admite cu siguritate, că comunicatul a eşit din oficina lui Jeszenszky, care, precum am aflat, a fost zilele acestea în Sibiiu, ca se se orienteze asupra situaţiei. Aici îşi va fi luat omul lui Bănffy de la vechii sei Lângă noi cu lacrimi de fer­icire în ochi stau părinţii şi se bucură şi ei de bumbca noastră. Şi într’adevăr nu cred să fie o fericire mai mare pentru un părinte decât atunci când îşi vede copiii fericiţi şi veseli. Jos lângă pomul de Crăciun e un coş cu jucării. Biata mamă îşi dă toată silinţa, ca să le împartă cu dreptate printre mititeii cu cari m’am şi luat la ceartă asupra jucăriilor uitând de toate promisiunile, că vom fi buni şi ascultători. Tabloul se schimbă deodată visul ce nu cunoaşte nici timp nici foc, trece cu iuţeală de o clipă peste un lung lung şir de ani şi îmi presentă tablouri nouă. Sunt tinăr de 19 ani, plin de iluzii şi de idealuri. E earăşi seara da Crăciun. O societate numeroasă e adunată în casa ospitală a familiei. Suntam­ chiar la cină. Pe feţele tuturor se poate ceti buna disposiţia şi veselie nefăţârită, într’un colţ retras al mesei şed eu şi lângă mine., ea Ei, feric­re­a şi sufletul veţii mele, copila ca ochii albaştri ca cicoarea, atât de frumoşi şi atât de visători şi de miş­ter­ioşi ca un basm oriental. Uitată e lumea, uitată e chiar societatea de faţă, şi eu par a nu trăi decât pentru mo­ment pentru ea. Spăriat şi buimăcit îmi ridic capul de pe mâniie amorţite de frig. Cine a cutezat să-’mi turbure visurile atât de frmnoase? Cine m’a trezit la realitatea crudă. Drept răspuns vîntul se isbeşte cu furie în geamuri. Răspuns ce samenă unui rîs ironic şi batjocoritor. Focul s’a stîns în cuptor şi frigul a nă­vălit victorios în odae. Afară un orologiu bate 12 ore; se începe Crăciunul veştilor de pace şi bunăvoire între oameni, numai sufletul meu e furtună şi des­perare. Cluj, 7 Ianuarie 1896. v. md­. fi iertat a se retrage tocmai atunci, când cea­­ mai grea răspundere, zace pe umerii lui, răs­pundere ce nu o are numai faţă cu membrii din comitet, ci faţă cu partidul însuşi, faţă cu naţiunea. Şi să vrea, nu­­i-ar fi iertat în împre­­giurari atât de grele, când sânt ameninţate interesele de vieaţă ale partidului nostru na­ţional de a se da la o parte. Nu! Dr. Raţiu mai mult ca ori­şi­ când trebue să stee astăzi neclintit la postul lui, şi nu-­i este iertat a şovăi nici un moment într’această îndatorire a sa, până­ ce nu va fi dat seamă partidului şi nu va fi primit avizul acestuia. O voce internă ne spune, că Dr. Raţiu aşa simte şi aşa gândeşte în aceste clipite ca şi noi, căci trebue să fie conştiu de pericolul ce s’ar naşte pentru partid, dacă nu ’şi-ar împlini pe deplin datoria, ce-’i incumbă faţă cu el tocmai acum în zilele cele mai critice. îngrijirea cea mai de căpetenie a dlui Raţiu este şi trebue să fie azi de-a pune re­­solvarea crisei şi a tuturor neajunsurilor ei în mâna bărbaţilor de încredere ai partidului, dându-le seamă despre toate cele făcute şi ne­făcute, despre cele­ ce s’au întâmplat şi nu era iertat să se întâmple şi despre cele­ ce nu s’au întâmplat şi trebuia să se întâmple. Aceştia şi numai aceştia sânt chemaţi a judeca dacă bine-ori nu a procedat Dr. R­a­ţ­­­u şi dacă este ori nu de lipsă să se retragă. Cei­ ce fără consideraţiune la autoritatea partidului şi la dreptul seu exclusiv de a-­şi da verdictul asupra procedării comitetului, in­formează pe contrarii neamului nostru în mod tendenţios, cei­ ce ln puterile lor cutezanţe se cred destoinici a nesocoti şi a brusca voinţa obştei partidului, aceia lucră conştient ori in­conştient în folosul celor cari vor să-­l omoare, lucră pentru triumful duşmanilor românis­mului“. Din partea noastră observăm numai atâta. Dl Dr. Raţiu este conştient despre responsabi­litatea ce o are şi nici prin minte nu-i trece se se retragă. Dl Dr. Raţiu ştie care e sin­gurul por competent de a judeca definitiv în causă,­­ cunoscuţi şi prieteni, informaţiunile, pe cari acum le anunţă lumii maghiare prin „K­e­­leti Értesítő“, într’alt joc „Gazeta“ observă: „După­ cum stau azi lucrurile şi după­­cum s’au pronunţat neînţelegerile în timpul din urmă nu mai poate fi îndoealâ, cine sânt acei membri „ diri­genţi ai mişcării naţionale“ sau mai bine zis fabricanţi de zizanii şi de certe naţionale, cari tocmai în aceste mo­mente de casa supremă în sinul comitetu­lui partidului, cer retragerea domnului Dr. Raţiu“. Echouri. Cele întâmplate şi petrecute dela is­­bucnirea crisei sunt obiectul gândirii şi preocupaţiunii tuturor oamenilor de inimă, cari au luptat vre­odată sau luptă şi acum pentru causa naţională. Primim şi noi, şi Dr. R­a­ţ i­u, din multe părţi scrisori, în cari aflăm resu­­netul, echoul ce întâmplările ultimelor zile au provocat. Am deschis rubrica Echouri ca pe rînd să pulicăm câte ceva, ce e mai de valoare, din scrisorile ce ne vin. Unele sânt aşa de aspre la adresa disi­denţilor încât deocamdată nu le pu­tem da loc. Altele iarăşi amestecate fiind cu lucruri personale numai în es­­cerpte le vom publica. Scrisoarea ce urmează aici e de la un venerabil bătrân, care din tinereţe a luptat (şi luptă şi azi) pe terenul vieţii culturale şi politice a poporului nostru. Mai mult nu putem spune pentru a nu fi indiscreţi. Scrisoarea a fost adresată dlui Dr. Raţiu. * X. — 23 Ianuarie n. 1896. De când cu resvrătirea dela „Tribuna“ am voit mai de multe ori să-’ţi scriu, dar’ trebue să ştii, că eu din 20 Octomvrie a. tr. sufer greu de urmările unei boale complicate, inflamaţiune de ochi, friguri nervoase, catar bronchial — şi în fine de anemie provenită din slăbiciune în tot trupul, car’ vederea ’mi-a slăbit aşa, de de-abia mai pot ceti câte o jumătate de oră, adese nici atâta, aşa şi cu scrisul. Voiam în fine să­’ţi scriu la Bobotează, dar’ o indisposiţiune m’a împedecat, cred insă, că gratulaţiunea dela un vechiu amic nici-odată nu e întârziată, apoi cum ’ţi-aş putu gratula mai frumos decât salutându-te pentru bărbăteasca ta procedere în contra nemernicilor, cari până suferiaţi voi în tem­niţele Turcilor noştri, se îmbuibau în chiver­niseala negenată şi vă cântau mereu stereo-Blând şi dulce priveşte ea în ochii mei cara­risul ei nevinovat, aproape naiv, produce în întregul meu fiori de plăcere şi fericire. Şi pe când a plecat la urechia ei îi şop­tesc vorbe dulci, de sub fereastră străbat deo­dată nişte accente melodioase, la început atât de slabe, încât se pare o minciună de pe altă lume, apoi tot mai forte, şi în fine cu toţi pu­tem distinge clar melodia, e frumosul „Suve­nir de sinaia“. Cântarea plăcută a ei... Lung şi fermecător se uită ea în ochii mei, car’ o caldă strîngere de mână mă răs­plătește pentru surprindere aceasta plăcută cu ’i-am procurat.

Next