Tribuna, aprilie 1896 (Anul 13, nr. 72-95)

1896-04-02 / nr. 72

Anul XI Nr. 72 Sibiiu, Marţi 2/14 Aprilie 1896 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., și an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monitorile: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., */« an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, */4 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 ci a treia­ oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia Strana Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Man­uscripte nu se înapoiază Numeri singuratici a 5 cr. se vend la „Institutul Tipografic“ ţi la „Prăvălia industriaşilor români din Sibiiu“ (Strada Cisnădiei Nr 27). Se tem. I Sibiiu, 13 Aprilie n.­­ Am amintit în ultimul nostru nu­măr de un furios articol al lui „Pester Lloyd“. Apărut în numărul de Joi (9 Aprilie) al arch­i-guvernamentalului organ, acest articol se aseamănă foarte mult, cu cel scris din incidentul „Manifestului“. Fireşte. E din aceeaşi peană, concep­­ţiunea aceluiaşi creer, emanaţiunea ace­luiaşi spirit şovinist, erupţiunea aceleiaşi uri nebune şi furioase. Ori de câte­ ori se repeţesc ocasiu­­nile, se repeţesc şi fenomenele acestea pe orizontul politic al lui „Pester Lloyd“. Căci marele solomonar, care poartă vre­murile acestea este unul şi acelaşi: şe­ful secţiunii de naţionalităţi, domnul le­sz e n s z k­y. Acest domn, care, ca şi alţi oa­meni, vrea se ajungă ministru cu ajuto­rul chestiunii noastre, a naţionalităţilor, ori de câte­ ori dă de vre-o acţiune ro­mânească sau peste tot naţională nema­­ghiară, ori de câte­ ori aude măcar de planul, ori de svonul acestei acţiuni, se ridică în cârca archi-jidovescului organ şi dela aceeaşi înălţime cu presidentul „alianţei israelite universale“ sau cel pu­ţin dela înălţimea marelui rabbiner Za­­dok Kahn, începe se tune şi se depune în contra noastră, să ne dee lecţii de politică, de morală şi de bună cuviinţă...— Ear’ după­ ce toate cunoştinţele­ din aceste resorturi ’şi­ le-a epuisat, începe să ame­ninţe cu poliţie, cu gendarmi şi temniţă; şi după­ ce a isprăvit şi cu acest fel de argumente, începe să se bată în piept, se strnge după ajutor. Fructele torturate ale acestei opera­ţiuni spasmodice le depune apoi pe hâr­tie şi se înrolează — prin ele — de co­laborator gratuit la „Pester Lloyd“. Iată geneza articolului, cu care ne ocupăm. Aşa a făcut dl „— y“ după apari­­ţiunea „ Manifestului “, aşa a făcut şi la 8 Aprilie, după — — după­ ce a auzit, cine ştie cum şi de unde, că — lucru mare — se pregăteşte iarăşi ceva. Ceea­ ce s’ar pregăti e, după­ cum spune ipsilon: „deputaţi nu e mare, compusă din representanţii tuturor naţio­nalităţilor aliate, care să predee un Me­morand Maiestăţii Sale Împăratului-Rege. “ Aceasta e faima, care ajunge la urechile lui Ipsilon, şi aceasta e destul ca el să fie cuprins de o furie progre­sivă, pe care să­­şi-o reverse la coloanele lungi şi largi a­le lui „Pester Lloyd“. Iată fenomenul acesta furios în toate rasele lui, în toată evoluţiunea lui progresivă. La începutul articolului dl Ipsilon zice, că „agitatorii daco-r­o­m­âni“ pare­ că nu ar şti, că o puşcătură nu se poate des­cărca de două­ ori. Ei încearcă o nouă de­­putaţiune, mai mare şi mai impunătoare, care să predee un nou Memorand. Asta tocmai pe timpul miileniului, în decursul duratei ex­­posiţiei millenare. Se întreabă apoi, care ar fi efectul ace­stui demers şi răspunde: aceiaşi, ca şi la 1892: Respingere de la tron, şi eventual, dacă cuprinsul Memorandului ar fi punibil — temniţa.. Dar’ e o deosebire intre 1892 şi acum — zice genialul ipsilon. Atunci agitatorii Români aveau oare­care titlu de a lucra în numele poporului, astăzi insă comitetul exe­cutiv este disolvat. După acestea continuă şi încheie astfel: . .. „După­ ce noi am redus aşadar’ demonstraţiunea proiectată, la adevărata sa valoare, ear’ Însemnătatea politică a autorilor acelui Memorand încă am stabilit-o exact, mai departe după­ ce noi n i-am făcut atenţi şi la eventualele urmări ale unei astfel de acţiuni duşmănoase statului, ne-ar mai rămână nu­mai observarea fugitivă, că instigatorii şi şefii acelei mişcări, par, evident, a nu avă nici cea mai superficială idee despre devisa „N­o­­blesse oblige“. A răsplăti actul de graţie regească, de care au fost împărtăşiţi câtva mai î nainte, cu acea, că ei se fac vinovaţi de­ o recădere în aceea acţiune penibilă, a căreia penibile urmări le-au ignorat, aceasta, abstrăgănd de la oportunitatea acţiunii, iubeşte in faţă şi cea mai primitivă concepţiune a loialităţii şi co­­rectităţii politice. Instigatorii demonstraţiunii, cari­e aparenţă sunt plini de sentimente omagiale şi dinastice, au folosit, fireşte, cu bucurie tocmai acea respingere a deputaţiunii, pentru sco­purile lor irredentiste. Bunii ţerani, cari fură amăgiţi a merge la reşedinţa împăratului, şi, după­ cum prevă­­zuseră agitatorii, nu fură lăsaţi in Burg, ajun­seră a asculta cu aversiune declaraţiuni, cari nu anunţau mai puţin, decât alipirea la dinastie. Cât de des nu s'au repeţit în presa irredentistică dinlăuntrul ţarii şi dinafară trase foarte suspecte, asemenea celor următoare: „Românii nu mai au ce căuta la „împăratul lor“; plângerile lor n’au mişcat inima lui, el s’a întors dela ei!“ E, poate, neîntemeiată bănuiala, că încercarea zadarnică — cum se poate sigur profeţi — de-a aşterne un nou Memorand, va oferi numai pretextul, de-a exercita prin repeţirea acelor trase, o impre­­siune cât mai intensivă asupra inimilor naive ale ţeranilor amăgiţi a merge la Budapesta. Zădărnicirea acestui proiect periculos şi răutăcios ni­ se pare a fi o irecusabilă dato­­rinţă a tuturor acelor factori, cari pot exer­cita vreo influenţă asupra vederilor Românilor din Ungaria. Trebue lămurit poporul, trebue preve­niţi oamenii, să nu se lasă folosiţi ca jucării ale ambiţiunii demagogice, trebue informaţi asupra scopurilor suspecte ale acelor urzitori de nelinişte, de cari nu e nimic mai depărtat decât sentimentul fidelităţii dinastice, deşi deocamdată se ostenesc a-­l scoate la iveală. Influenţa, pe care o posede preoţimea română de ambe confesiunile, la toate pătu­rile neamului lor e cunoscută. Noi apelăm anume la episcopatul românesc, care sigur va face totul, spre a reţină pe preoţii şi învăţătorii poporului de la acea miş­care nepatriotică şi duşmănoasă statului. Fără ajutorul şi conlucrarea preoţimii reavoinţa demagogilor e prea neputincioasă, decât a cuteza măcar şi încercarea unei demonstraţiuni. Sperăm cu toată încrederea, că preoţi­mea română va rămâne cu desăvirşire de­parte de o acţiune, care nu-­i prielnică in­tereselor neamului ei, ci din contră va avă drept resultat imputarea morală, ba chiar şi penibelele consecvenţe ale unei acţiuni antipa­triotice, răsvrătitoare“. Noi nu ne mirăm de acest articol. E în firea lucrului, e situaţia gu­vernului maghiar de atare, că el tremură de frica ori­cărei acţiuni venită din par­tea naţionalităţilor. Tremuriciul acesta îl cuprinde şi pe dl ipsilon, şi-’l cuprinde şi numai la „faima“ unei atari acţiuni.... Ce ar fi când faima s’ar adeveri, când ideea, ce însuşi ni-o dă, s’ar realiza ? Un singur lucru ne genează din acest articol: sfîrşitul lui. Apelul ce ip­silon îl face la episcopatul român e un fapt revoltător şi ruşinător, o ade­vărată calomnie la adresa episcopilor celor buni ai noştri. Cum? Ameninţi cu poliţia şi cu temniţa, dară simţi că toate acestea n’ar ajuta nimic, şi atunci recurgi la episcopi. Sânt episcopii noştri un fel de po­liţişti de ordine mai înaltă, şi cu oare­care specială misiune în părţile româ­neşti, pentru a ne desfînta ori chiar împedeca în acţiunile noastre politice, ori de ce fel ar fi acelea­­? Nu e asta supremul insultei ce se aduce epis­copatului bisericii noastre naţionale ? Nu e asta culmea cutezanţei de la „Pester Lloyd“? încolo trecem peste întreagă sforţa­rea articolului din chestiune, ca peste o nimica, şi constatăm, că guvernul se teme şi tremură şi când aude despre vre­o acţiune. Atâta pentru noi e destul. Ca să se ştie ! Tinerimea şi presidentul. Domnul Dr Ioan Raţiu, a primit ieri următoarea te­legramă : Viena, 12 Aprilie­­. Studenţii români adunaţi din toate păr­ţile la jubileul „României*June“, vin a se aduce cele mai entusiaste salutări. Spinean, student de Bucureşti; Popovici, stud. de Cernăuţi; Raşcu, stud. de Iaşi; JE. Har­­tingh, stud. de Graz; A. Vlad, stud. de Bu­dapesta ; V. Moldovan, stud. de Cluj; A. Vaida- Voevod, stud. de Viena. ALBUM MELENAR, Răpirea şcoalelor graniţareşti. Referitor la cel mai mare şi revol­tător rapt, săvîrşit în anul millenar, pu­­plicăm mai în jos un act important, la care atragem atenţiunea cetitorilor. Este actul, despre care s’a făcut amintire în articolul din Făgăraş, publi­cat în ultimul nostru număr : Representaţiunea adunării generale a foştilor granitori din re­gimentul român 1. cătră ministrul instrucţiunii Csoky Albin. Excelenţa Voastră! Ilustritatea sa dl com­ite­ suprem al co­mitatului Sibiiului transpune cu comunicatul seu din 8 Martie 1892 nr. 162 dlui president al instituţion­ noastre grăniţereşti un regula­ment cu acea observare, că ca exmisul din 27 Februarie nr. 9087 al înaltului minister de culte şi instrucţiune publică a primit acest regulament dela Ex. Voastră, cu acea însărci­nare, ea să-­l comunice în „cale confidenţială11 dlui president al comitetului nostru, pe care totodată îl rece­arcă, a dispune, ca represen­­tanţa noastră generală se substearnă la exce­lenţa Voastră un regulament întru toate ase­menea regulamentului comunicat şi despre resultat să încunoştiinţeze pe dl com­ite­­suprem. Dl president al comitetului nostru faţă de calea aceasta confidenţială, indicată mai sus, a preferit calea legală statutară, derivând obiectul acesta la adunarea generală, care singură este competentă, în sensul §-lui 14 lit. h. din statute, de a decide acest lucru de cea mai mare importanţă, şi de la care este a se obţină mandatul în sensul §-lui 29 al statutelor, spre a se pută face paşii ulteriori în această chestiune. Fiind ţinerea adunării noastre generale împreui­ată cu spese însemnate, comitetul din acest motiv nu a convocat imediat atunci o adunare extraordinară cu atât mai vîrtos, că după vre-o câteva luni sta în vedere adunarea de faţă generală ordinară. Dat’ de altă parte ilustritatea sa de comite-suprem a argitat pe dl president al comitetului ca fără altă amînare se răspundă la comunicatul ceu de mai sus. în urma acestui ursoriu dl president a raportat în 5 Iulie 1891 sub numărul 138, că a transpus causa spre competentă pertrac­tare adunării generale următoare nefiind dîn­­sul şi comitetul competenţi de a purcede în acest lucru mai departe. Tot cu acea ocasiune ’şi-a luat voe a atrage atenţiunea Excelenţei Voastre asupra acelei împregiurări, că regulamentul ca ni­’l-aţi trimis stă în directă contrazicere cu întreaga noastră instituţiune, ba chiar şi cu legile ţerii referitoare la şcoale şi cu deosebire la drepturile noastre private, şi iară de a pre­­judica sau de a lua vre-un angagiam­ent asu­­pra-i şi, pe basa cunoştinţelor de referenţe şi a experienţelor sale făcute ca president în timp mai îndelungat ca 20 ani, poate în de­plină conştienţă afirma, că din motivele ară­tate, este puţină speranţă, că representanţii proprietarilor guiniţeri vor pută primi acel regulament, în urma acestui raport al dlui prezi­dent, II. Sa­ul comite-suprem adresează per­soanei dlui br. Urs ordinaţiunea din 12 Nov. 1892 nr. 929, în care se spune, că Exc. Voastră aţi declar­at punctul de mânecare al adunării generale în representaţiunile sale din 11 Iunie 1889 nr. 517 şi din 20 Febr. 1890 nr. 140, prin exmisul din 6 Nov. 1892 nr 30.145 de greşit şi cu provocare la §­fii 10 şi 26 din statute representanţa generală nu ar fi competentă la administraţiunea şi la dreptul de disposiţiune asupra şcoalelor susţi­nute de dreptul nostru, şi că acele şcoale pe basa­j­ului 39 al statutelor maghiare ar fi ş­oale comunale, asupra cărora noi n’am avă nici un drept de ingerenţă, decât numai da­­torinţa de a le susţină, şi toată administra­­ţiunea noastră a acestor şcoale ar fi în tot timpul dela început ilegală, care numai aşa s’ar pută aduce în consonanţă cu legile asu­­­­pra învăţământului public şi cu statutele noastre, dacă vom primi regulamentul ce ni­­s’au trimis mai sus din partea înaltului minister de culte şi instrucţiune publică. Prin urmare „dacă comitetul admini­strativ sau representanţa generală nu ar voi „să primească fără nici o modificare regula­­­mentul trimis în jos şi dacă mai departe „s’ar amesteca în afacerile şcoalelor, atunci „Exe.jVoastră aţi face propunerea la locul cel „mai înalt pentru desfiinţarea atât a comite­­­­tul­ui, cât şi a instituţiunii representanţei „generale“, şi în fine dl president se influen­ţeze primirea regulamentului amintit, în urma acestei ordinaţiuni, având adu­narea generală de a lua lucrul acesta în pertractare dl president prin hârtia sa de datal 16 Decemvrie 1892 nr. 568 a cerut retrimiterea originalului statutelor noastre, precum și protocolul adunării generale referi­tor la acestea, cari se aflau la înaltul mi­nister. Trimițându-ni-se aceste acte cu resolu­­ţiunea din 6 Ianuarie 1893 nr. 17 din nou ni­ se intonează şi prin aceasta, cu o visară la disposiţiunea cuprinsă în ordinaţiunea nr. 30.145 ex. 1892, primirea regulamentului trimis de cătră înaltul minister, precum şi „că pentru manipularea şi controlarea fondului „şcolar este normativ­­-ul 39 al statutelor al „textului maghiar“. Argumentele, cari se aduc în ordinaţiu­nea amintită a Excelenţei Voastre pentru justificarea regulamentului trimis nouă spre primire, nu ne-au putut convinge despre corectitatea punctului de vedere al înaltului minister de culte şi instrucţiune publică în această afacere, pentru­ că acele argumente stau în contrazicere evidentă cu statutele noastre, cu ideea fundamentală exprimată de repetite­ ori în legile patriei relativ la caracterul şcoalelor, cu disposi­­ţiunile speciale depuse în acele legi, şi eu însăşi natura lucrului. Astfel Excelenţa Voastră binevoiţi a Vă provoca la §­fii 10 şi 26 ai statutelor, în sen­sul cărora noi nu am avă nici un drept de a administra şi organiza şcoalele noastre gră­niţereşti, întemeiate de noi din exclusiva pro­prietate a graniţeiilor. Că însă noi avem acest drept, se vede apicat chiar din re­scrip­tul, prin care Exce­lenţa Voastra pretindeţi de la noi, să facem un regulament pentru şcoalele din chestiune. Este adecă evident, că numai acela este îndreptăţit a face un regulament despre ad­ministrarea şi organisarea şcoalelor, care are totodată dreptul de a administra şi organisa faptice acele şcoale, căci nu s’a auzit nicăiri în lume, ca cineva să facă regulamente des­pre administrarea şi regularea unor şcoale, asupra cărora nu are nici un drept de a le şi administra şi organisa. Prin urmare, când Excelenţa Voastră pretindeţi de la noi să facem regulamentul des­­pre administrarea şi organisarea şcoalelor sus­ţinute din fondul şcolar, ipso facto binevoiţi a recunoaşte şi dreptul nostru de a administra şi organisa acele şcoale. De sine se înţelege însă, că noi nu pu­tem avea dreptul de a administra şi organiza şcoalele unor comune politice, pentru­ că la aşa ceva pot fi îndreptăţite numai autorităţile politice de la gradul cel mai inferior până la cel mai înalt al factorilor administrativi. Prin urmare dreptul nostru de a administra îşi or­ganiza şcoale se poate extinde numai asupra unor şcoale, cari poartă caracterul instituţiunii noastre, care nu este li nici o întâmplare in­stituţiune comunală politică, ci este după în­treg spiritul statului nostru instituţiune de reuniune. Folosindu-ne de acest drept, pe care însuşi Excelenţa Voastră binevoiţi a ni-­l re­cunoaşte, când cereţi data noi alcătuirea unui regulament despre administrarea şi organisa­rea şcoalelor susţinute din fondul nostru, noi am pregătit un atare regulament îndată după sancţionarea prea graţioasâ a statutelor noa­stre din partea Maiestăţii Sale cesare şi reg. apostolice, şi ’l-am aşternut deja în 1871 spre aprobarea înaltului minister de culte şi in­strucţiune publică.­­ După acel regulament s’au organisat şi administrat şcoalele noastre dela anul 1871 până in ziua de astăzi. Acest regulament in mod indirect a fost aprobat şi de înaltul minister, de­­oare­ce de câte­ ori s’a ivit conflict între organele instrucţiunii publice şi Intre comitetul administrativ al fon­dului nostru, înaltul ministru a resolvit caşurile concrete in sensul principiilor depuse în regulamentul nostru, ceea­ ce se dovedeşte între altele prin caşurile concrete de sub numerii ministeriali 15.899 ex 1873 şi 42.928 ex 1888. Dar, chiar şi din impregiurarea, că înal­tul minister nu a respins regulamentul nostru îndată după aşternerea lui întâmplată în 20 Octomvrie 1871 sub nr. 140, se vede apicat, că înaltul minister încă de atunci a luat acel regulament spre ştiinţă aprobătoare, căci alt­cum în terminul legal de 40 zile prevăzut în legile administrative am fi primit dela înaltul minister resoluţiunea, prin care s’ar fi respins acel regulament. Ne luăm mai departe libertatea a atrage atenţiunea binevoitoare a Excelenţei Voastre asupra acelei împregiurâri, că §§­ii 10 şi 26 din statutele noastre nu trebue interpretaţi numai ca isolaţi de ceialalţi §­i ai statutelor, ci după regulele interpretării logice şi corecte trebue se se interpreteze în lumina tuturor paragrafilor din statute. Deja în a-ul 26 al statutelor se zice, că noi avem să dispunem şi cu privire la „aplicarea fondului“. Mintea sănătoasă însă ne spune, că nimenea nu poate aplica în fond la nişte institute culturale, asupra cărora nu are totodată şi dreptul de a dispune mai cu seamă dacă susţinătorul acelor institute îşi reservă acel drept. Aşa d­­e, când Ex. Voastră aplicaţi averea statului la institutele culturale, susţinute din budgetul statului, aveţi totodată dreptul nedisputabil de a dispune asupra ace­lor şcoale. Asemenea când comuna politică aplică averea sa la şcoalele susţinute din acea avere, are dreptul de a şi dispune asupra acelor şcoale. Eare confesiunile, cari susţin şcoale din averea proprie, sânt îndreptăţite după legile patriei a­’şi şi exercita dreptul lor de dispunere asupra acelor şcoale. Şi în fine ori­ce privat ori corporaţiune morală, care susţine din averea sa vre-un institut cul­tural, are totodată dreptul de a dispune asu­pra acelui institut. Pentru­ ce dar’ se ni­ se denege numai nou, dreptul de a dispune asupra şcoalelor, la cari avem să aplicăm fondul nostru ? Altcum expresiunea „aplicarea fondului“ din §­ul 26 al statutelor îşi are explicaţiunea sa în secţiunea VII. (§. 36—39) a statutelor, care nu numai ne îndreptăţeşte, ci chiar ne impune de datorinţă „amplificarea, dotarea şi înmulţirea şcoalelor în una şi aceeaşi fostă companie“, de unde de sine urmează, că de cercul nostru de competenţă se ţine nu numai „inspecţiunea, administrarea şi manipularea fondului“, precum binevoiţi a afirma Exce­lenţa Voastră, ci şi „înfiinţarea şi organiza­rea şcoalelor“, cari au să fie susţinute din fondul nostru, precum apicat se zice în §-ul 38 din statute, care totodată dă dreptul re­presentanţei generale a „decide“ asupra do­rinţelor înaintate prin comitetul administrativ cu privire la „proiectarea înfiinţării şi organi­­sării şcoalelor încă neexistente“. De unde urmează, că cuvintele acestea din paragraful 26 al statutelor, că adecă „nu­mai discusiuni şi desbateri de acelea au loc, cari se ţin strîns numai de averea, manipu­larea şi aplicarea fondului, nu vreau să es­­chidă discusiunea asupra „înfiinţării şi orga­­nisării şcoalelor*, pentru­ că atunci aceste cu­vinte ar contrazice altor paragrafi din statute, ci acele cuvinte voesc să eschidă numai dis­cusiuni de acelea, cari nu se ţin de fond şi de organisarea şcoalelor susţinute din fond.

Next