Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)

1897-01-01 / nr. 1

în urmă-ne, pentru­ că nu el vom afla de­sigur nu numai o incursorare pentru viitor, ci celui cugetător­­i­ se va ivi poate şi o mică rază de lumină, menită a străbate prin per­deaua cu care acoperite sunt cele viitoare. Nouăsprezece veacuri, o durată conside­rabilă de timp chiar şi în vieaţa popoarelor ne­cum în a bieţilor indivizi! Şi în decursul lor câtă schimbare, câte­­ vieţi ruinate, şi câte vieţi noue ridicate pe ruina celor vechi. Câte idei şi bune şi rele au văzut lu­mina în decursul veacurilor,­­şi întrupându-se în diferite instituţiuni se dărîmă şi se nimi­cesc unele pe altele, dând loc altora mai noue poate ceva şi mai bune. Numai o singură idee a trecut şi trece­­astăzi încă victorioasă peste toate peripeţiile, servind tot­odată de stea conducătoare şi lu­minătoare tuturor incuitiţelor omeneşti spre bine şi progres. Şi pe când tot ce e curat omenesc e supus în mod fatal stricăciunii şi peirii, ea singură în conştienţa originii sale divine, e nestrica­tă şi neperitoare­, — ideea creştinismului, îmbătrânise în rele şi în propriile păcate societatea omenească, când s’a ivit aurora nouei doctrine, menite să întinerească omeni­­mea, şi să-şi designeze o ca­să nouă spre pro­gres şi cultură, prin liberate şi adevăr, zi­­căndu-le oamenilor „că a­de­vărul vă va face liberi*. Popoarele creştine nu mai pot peri ca cele din vechime sau ca d. e. cel turcesc, căci ele au prin libertatea şi cultura, la cari au ajuns prin creştinism, facultatea de a reîntineri, de Creştinismul e acela, care deşi nu a proclamat ce -i drept pe faţă toate libertăţile, le-a pus tot­uşi basa neperitoare devenind prin­cipiul străformător al tuturor libertăţilor de cari se bucură naţiunile mai luminate, şi de cari trebue să ne împărtăşim neapărat şi noi Românii sau cel mult urmaşii noştri. E mare calea ce am percurs-o, dar’ nu puţinei­um­at­e şi progresul ce ’l-a făcut omenimea spre sfânta libertate şi frăţietate a indivizilor şi a popoarelor. Şi dacă şi azi mai există domni şi ser­vitori, asupritori şi asupriţi, e de vină singur demonul patimilor omeneşti fatal legate de ori­ce instiinţă spre perfecţionare. Sântem Intraţi într’un nou an, în ziua primă a acestuia fiecare om nă­căjit şi persecutat se întoarce instructiv la isvorul de mângâiere d­zcească, care se cu­­sublimele învăţături ale creşt­­ismu- lui, şi desigur nu rămâne fără întărire şi lucuragiare pentru luptele cari li mai stau In Cale. Cu cât mai mare lipsă trebue să aibă popoarele subjugate şi schingiuite de o în­tărire în credinţa unor vremi mai bune. Şi unde o vor afla aceasta decât în sinul religiei creştine? Isus Christos, când­­şi-a zidit religia sa mai ales pe credinţă, a înţeles perfect pu­terea etică supranaturală şi de munţi răs­turnătoare a a­esteia. De aceea nu este ceva mai fatal şi mai grozav pentru un popor, decât atunci când acela începe a-’şi perde credinţa în puterile sale proprii, precum şi în buna reuşită a ni­­şi sacrificiilor sale. Curtea palatului gemea de popor, mii şi mii de facle ardeau, fluturânde în aer, şi toţi erau gătiţi şi veseli, ca în ajunul unei săr­bători. —­ Ei aşteaptă anul cel nou. Vezi, nici nu ’ţi-ai închis bine ochii!... Bătrânului ’i­ se facu ceaţă înaintea o­hi­lor; nu era această ura ce o simţia pentru oameni, căci îi cunoştea deja, era însă conş­tiinţa propriei neputinţe şi­’i era milă de sine însuşi... — Vezi, eu îi iert pe oameni... Dar’ tu.... să mă... ierţi.... şi... tu!... Şi de bou lacrimi orbiră ochii bătrâ­nului, se plecă să sărute mâna vedeniei ce­­rţi, care îl cuprinse în braţe. Bateau douăsprezece. Un sgomot surd cutremură temeliile pa­latului, bătrânul să clătiră, apoi căzu pe spate şi se facu ţărînă. Vietul se auzia lui mai tare, ropotul de aplause se amesteca cu stri­gătul mulţimii ce aclama pe n­o­u­l împărat, un copil mic şi drăgălaş. El tremura pe umerii mulţimii la fâlfâitul făcliilor, şi totuşi cerca să surîdă. Şi oamenii legau cu toţii zadarnice spe­ranţe de acest surîs. Da, zadarnicei Huşii dulci cari vor trece în tot atâtea decepţii Samare. Căci oamenii prea leagă multe spe­­cie „Anul Nou*, deşi ştiu, că realizarea cea mai mare parte — nu dela an de­lei dela ei, şi numai dela eil Budapesta, Decemvrie v. Simin. Aşa de frumos zice poetul german că: Der schlimmste Wurm: des Zweifels Dolch­gedanken Das schlimmste Gift: an Eigner Kraft ver­zagen. Singura consecvenţă fie ea ori-cât de funestă, ce se poate scoate din posiţia unui popor care a perdut cu totul ori-ce credinţă într’un viitor mai bun, e că respectivul va face foarte bine dacă va înceta cu ori­ ce luptă, sau chiar cu ori­ce resistenţă, fie ea cât de mică şi îşi va cere dela duşman lovitura de graţie, ori permisia de a linge şi mai departe mâna care-­l sbi­­ciueşte şi îl sugrumă. Mă îngrozesc când mă cuget că am pută ajunge şi noi Românii în starea aceasta, de unde nu mai e întoarcere. Durere, cei cari s’au învârtit printre Români în lunile din urmă a anului, care tocmai ’şi-a luat rămas bun dela noi, trebue să­’mi conceadă că nefericirile şi greutăţile, peste cari am trecut ne au adus dacă nu mai departe apoi de sigur la începutul acestui povărniş grozav. Şi nici că se pută altfel. Atâtea jertfe înălţătoare de inimi pe al­tarul unei cause drepte, atâta nobilă însu­fleţire şi răsplată? In loc de libertatea dorita o decepţio­­nare fără păreche la vre-un popor. Din afară lovituri tot mai grozave, mai nemiloase, care înlăuntru desbinări, intrigi josnice, terghiver­­sari şi­ trădări infame a stindardului. Nu atâta apostasia celor slabi la ânger e ceea­ ce a trebuit să nu pună pe gânduri, ci apatia crescândă în inimile chiar şi a celor mai tari cari vedeau cu groază risipindu-se edificiul pompos al viitorului neamului ro­mânesc. In faţa acestora se impune întrebarea: oare ne va aduce Anul­ Nou până şi buna în­ţelegere între conducători şi între luptătorii gregari, şi deodată cu dînsa trimite-va geniul neamului nostru credinţă şi puteri nouă în inimile descurajaţilor? Acesta e secretul viitorului şi a propre­­giurărilor. Două lucruri stau însă mai pe sus de ori­ce indoelă şi trebue să le ştie acei cari conduc destinele unui popor — conducătorii şi presa — şi anume: 1. că un an doi de restrişte în vieaţa popoarelor corespunde numai la câteva clipite de ale indivizilor, după cari va veni, trebue să vină binele mult dorit. 2. că descuragiarea momentană produsă de duşman prin apucături şirete în tabera contrară, încă nu-­i asigură acestuia învingerea finală mai ales când are împotriva sa şi sfânta dreptate. In urma acesteia în prima linie presa română are sublima chemare, ca în cea mai bună înţelegere să lucre după puteri, ca prin ajutorul Învăţăturilor mângăetoare ale creşti­nismului să direagă tot ce s’a stricat aşa de uşuratic în anul trecut. Şi problema îi va fi cu atât mai uşoară cu cât din fericire ideea religioasă formează o notă fundamentală a tuturor Românilor fără privire la graniţe politice. Regatul român a înţeles aceasta perfect când în fruntea instiinţelor sale spre progres şi cultură a pus frumoasa devisă: nihil sine deo. Noi, aceşti din Ungaria trebue să ne luăm de devisă infalibilă, sinteza dogmelor creştine cuprinsă în cele 3 cuvinse: iubire, credinţă, speranţă. Iubirea să te călăuzească în faptele noastre naţionale, alungând dintre noi ori­ce desbinare, intrigă şi interes josnic; credinţa în forţa şi în vitalitatea nea­mului nostru să ne fie capitalul comun şi ineshauriabil, care speranţa în islfuncia causei noastre să ne nutrească şi întărească în vremuri de grea ispită. Eatd ce doresc eu poporului român de Amul­ Nou.­­ Un protest. Toată presa maghiară şi nemaghiară care stă la disposiţia guvernului unguresc este alarmată de un protest, pe care e ca Românii să -l lanseze în contra siste­mului actual politic din Ungaria, şi mai ales în contra volniciilor comise în tim­pul din urmă de către guvernul maghiar. Rapoartele despre această nouă „agi­taţie secretă“ sunt făcute evident pe o casă comună, eşită, ca întotdeauna, din secţiunea poliţiei politice a guvernului, condusă de faimosul Jeszenszky. Mai în jos dăm câteva probe din acest product al poliţiei secrete, pe basa căruia ziariştii maghiari se dedică unor combinaţiuni, care de care mai originală. Scopul întregii campanii ziaristice, pusă la cale de guvern, este evident­ să discrediteze înainte ori­ce acţiune în sen­sul naţional românesc şi special să zădăr­nicească lansarea unui protest, contra volniciilor ungureşti, protest, a cărui ne­cesitate se resimte. Românii de bine, cari consideră, că atâtea volnicii nu pot rămâne fără un răspuns din partea noastră, vor înţelege rostul acestor machinaţiuni pusă la cale de Jeszenszky, şi vor şti cum să pro­­ceadă spre a nu face pe plăcerea gu-­ vernului maghiar. După­ cât sântem informaţi se va răs­punde în formă concretă acestor machi­naţiuni, şi credem nu aşa cum autorii lor doresc. Sapienţi sat. Iată câteva sprecimene din schilă­­lăiturile presei simbriaşe guvernului. Neue Freie Presse din Viena publică ur­mătoarea ştire telegrafică primită din Buda­pesta : Dr. Ioan Ratiu, fostul president al aşa numitului comitet naţional român dizolvat, care a fost judecat în cunoscutul proces al Memo­randului din partea curţii cu juraţi din CI­­ la închisoare pe mai mulţi ani, care în Sep­temvrie anul 1891(11), prin act de graţie al coroanei a fost pus iarăşi in libertate, a lă­sat să circuleze printre Români o foaie vo­lantă, întitulată „Protestu, pentru a fi prevă­­zută cu subscrieri. Lungul concept nu con­ţine nici un moment nou; în el se repeteac plângerile cunoscute. Elementele mai tinere dintre Românii inteligenţi s’au săturat de con­ducerea Drului Raţiu, şi au intenţiunea a scoate cât de curând o foaie româneasca in Arad, a cărei tendenţă pronunţată este a se scutura de Dr. Ra­ţiu şi de­ Tribuna sa. Budapesti Hírlap publică o parte din protest, făcându-ş i o lungă Introducere de conţinutul următor: Căderea lui Sturdza a dat iarăşi puţină vieaţă mişcării naţionale. Coroianu, Russu-Şirianul, pro­topopul Voina, Mangra merg şi viu când din Bucureşti, când din Viena. Russu Ş i r i a n u­l, înainte de a scoate primul nu­­măr al foii Rale în Arad, s’a Întâlnit cu Sturdza în Viena. Tipografia a cumpărat-o în Viena, care pentru aceasta, precum şi pen­tru cauţiune“, a primit de la Sturdza 40 000 de franci. Cât de mică apare pe lângă aceasta suma de 1000 franci primită din par­tea Tribunei, ca dar de Crăciun de la Ligă. (Auzi acolo! R „Trib.“). Baţiu pentru a ţină concurenţa cu foaia lui Russu-Sirianul se găteşte de acţiune. După­ ce autorităţile nu numai că opresc con­­ferenţele naţionale române, dar­ mai pedepsesc încă şi pe convocatori, politica obi­şnuită de de­monstraţie nu se poate continua. Din acest motiv Raţiu, consultând mult cu Coroian s’a decis a emana un protest fulminant în contra guvernului, care nu numai că a disolvat par­tidul, dar’ împedecă ori­ce instiinţă de a-’l reconstrui. Protestul acesta, în formă de manuscript, a fost tipărit şi cu o scrisoare s’a trimis în secret tuturor corifeilor naţionalişti români, cu rugarea, ca nu numai dânşii să-’l subscrie, ci să adune şi alte subscrieri cât de multe. Dacă va succede planul lui Raţiu, şi se vor aduna cel puţin 1000 de subscrieri, pro­testul se va publica în „Tribuna*. — De aci încolo combinaţia e următoarea: guvernul va fi silit se intenteze proces pentru acest pro­test foarte vehement, şi astfel cu un proces mai monstruos ca cel al Memorandului va succede a aduce la vieaţă nouă mişcarea na­­ţionalistică română. Dar­ planul nu va suc­cede, pentru­ că cei mai mulţi aruncă pro­testul în foc ori îl trimit îndărăt fără sub­scriere. (? Auzi acolo. Red. „Trib.“) Pester Lloyd publică asemenea o parte din protest şi apreciază faptul Într’un prim­­articol, al cărui tenor e, că astfel de pro­teste nu le mai Sânt arii binecunoscute cântate de Raţia et comp, arii pe cari omul le ascultă odată de două­­ori, car’ după aceea sa întoarce în altă parte căscând. Constată că greşesc toţi aceia cari zic că în Ungaria nu există che­stiune naţională, nu există chestiune româ­nească. O astfel de chestiune va fi, cât vor fi oameni, cari pun întrebări, şi aşteaptă se le dai răspuns. „Pester L­oyd“ vine apoi cu vechiul clişeu despre Românii din Basarabia şi Sârbia, cărora le merge cu mult mai rea; cum se poate plânge dar Raţiu şi consoţii de o „intoleranţă maghiară* atâtea­ ori — zice „P. L. Li­ s’a spus de că dorinţele şi plângerile lor nu pot fi luate în considerare, câta vreme activitatea lor naţională e îndrep­tată în contra unităţii statului maghiar*. Urmează apoi sfatul cunoscut, ca să in­trăm în parlament, dacă voim să ne înţelegem cu Maghiarii. Egy°tértés face fragmentului din protest următoarea Introducere: Când autorităţile lo­cale nu numai că au oprit conferenţa română na­ţională, convocată pe 24 octomvrie, ci au şi pe­depsit pe convocătorii ei, pe cale poniţială, ca pe nişte vătămători ai ordinaţiunii ministeriale din anul 1894, cu care s’a disolvat comitetul român naţional. Tribuniştii au venit la con­vingerea, că cu sistemul vechiu nu mai merge. După multă consultare au venit la ideea, că mişcarea naţională se poate galvanisa numai prin un nou proces monstruos ca cel al Memo­randului. Se spune apoi cum s’a trimis protestul spre subscriere, şi pentru adunare de subs­crieri, şi se continuă astfel: Acţiunea s’a început, dar’ are puţin pros­pect de reuşită, pentru­ că mulţi trimit coaiele nesubscrise îndărăt, ori apoi le aruncă în foc. Ba s’a întâmplat şi aceea, că mai mulţi din­tre Românii onoraţi cu coaie de subscriere au scris lui Raţiu franc, că sânt satul de a sa conducere, şi nu sunt aplecaţi a-­i urma mai mu­t pe calea politicei de demonstraţie de până acum, care a fost păgubitoare pentru interesele bine pricepute ale Românilor din patrie. Că acţiunea proiectată nu va succede, o ştie ori­cine, care cunoaşte situaţia. Chiar dacă s’ar obţină câteva sute de subscrieri, ele nu numără, pentru­ că Românii grupaţi tu giurul Dreptăţii, Unirei, Telegrafului Român nu le-ar recunoaşte de ale lor, şi ar protesta în con­tra pasului întreprins de Raţiu, de a pune la cale o mişcare provocatoare şi nemotivată, în numele Românilor, fără nici un mandat de la dînşiii. Nemzeti Újság spune, că Dr. Raţiu în două rinduri a făcut încercarea de a convoca partidul naţional disolvat la conferenţă, dar’ totdeauna a fost pedepsit pentru aceasta, ear’ întrunirea conferenţei a fost oprită. Prin acea­sta partidul destul de mic al lui R­a­ţ i­u s’a cam spart, ear’ în opiniunea publică română s’a pornit un curent în contra sa. S’a născo­cit „Protestul“, cu care se crede a se pută restabili popularitatea sdruncinatâ, eare de altă parte se va pută provoca un proces analog cu procesul Memorandului. S­opul însă nu se va ajunge, pentru­ că guvernul, cunoscând neînsemnătatea acţiunii, va îndruma organele sale administrative, ca acestea să-ş i pedepsească pe basa ordinaţiunii ministeriale, înşiră apoi la fel cu celelalte ziare, că Raţiu va face fiasco, pentru­ că pro­testele sosesc îndărăt fără subscrieri, şi că în Arad vor scoate elementele tinere române o foaie nouă, în scopul de a face cu totul im­posibil pe Raţia şi organul seu „T r i­­b u n a*. Tot cam în tonul şi forma aceasta apre­ciază şi celelalte ziare patriotice afacerea cu protestul, cum se vede dar’ toate scriu pe basa inform­aţiunilor primite dela domnul Jeszenszky. Ear’ fragmentul din protest, primit In tradu­cere tot dela domnul Jeszenszky, are următo­rul cuprins, apărut la fel tu toate foile din capitală: — „Guvernul, ca să-’şi câştige de nou reputaţiunea înaintea maghiarismului şovinist, ti început o Întreagă serie de prigoniri tn contra Românilor. Culmea prigonirilor a fost procesul Memorandului şi faimoasa sentenţă de la Cluj. Suferinţelor din Vaţ şi Seghe­­din a pus însă capăt actul de graţie al Maiestăţii Sale. Acest act de graţiare întreaga lume ’l-a primit ca un semn al dorinţei prea înalte, că prigonirile în contra naţionalităţii române să înceteze. Acela, care a desminţit în mod vădit această explicare, a fost singur guvernul ţerii liberale. Prigonirea Românilor nu numai că nu a încetat, dar’ ’i­ s’au adaus cu fapte de voinicii ne mai­pomenite nici în Ungaria, —c­ăci în Maiu 1896 nepermiţân­­du-se întrunirea conferenţei naţionale, s’a con­­d­mnat, nu la temniţă, ci la moarte politică, naţionalitatea română, — nerecunoscându-se principiul naţional de basă al unei organi­­saţiuni sau conferenţe, prin aceasta s’a de­clarat ştergerea naţionalităţii române ca factor politic­­­ial polinaţional pretinde ca toate na­­ţi compun să contribue la în­tărirea lui. Aceasta însă nu se poate înfi­pta în Ungaria, pentru­ că unul dintre elec­tele sale alcătuitoare (Maghiarii) a moni lisat puterea de stat, formându-­şi cu pui şi cu forţa mijloacele necesare pentru­ mărirea şi nimicirea celoralalţi, în favort propriu. Nu desvoltarea liberă a naţiei singurati­c e principiul fundamental al ticei din Ungaria, ci asuprirea naţionalu­i cu ori­ce mijloace şi pe toate liniile, în volul unei utopii, care nu e alta visul netragisabil al unităţii rasei mag peste întregul teritor al ţerii . . Re­sultatul acestei politice condamni e slăbirea patriei înlăuntru, dar ţn piară­­ ci­rea simpatiilor de până acum. Naţio­­tăţiîe din Ungaria sânt amărîte adânc în flotai lor pentru acest sistem. Şi cu a vorat, cu ce inimă bună ar pută să ia acestea — în posiţia creată pe seama lor, la consolidarea patriei comune, şi cu ce sufleţire o vor pu’ă apăra în ziua îa c vor fi provocate să-’şi verse darea sângi ? Până aci se credea, că guvernul va vi odată la cale bună, dar’ oprirea conferen naţionale din 24 Octomvrie ’i­a conv că s’au înşelat. Guvernul nu ia în con­derare nimic; din zi în zi devine mai moral şi mai provocator. Guvernul cu acea“motivare a oprit co­­erenţa, că pe basa legii despre egala dreptăţire a naţionalităţilor în Ungaria există altă naţiune politică decât cea n­ahiară, deci convocarea unei conferenţe ţionile române nu se poate permite. A pri motivarea acestei opini, ar însemna atâ cât a abzice deţinerea ori­cărei conferen­ţie bisericească, şcolară, culturală ori literar a abzice de dreptul cetăţenesc de alege şi întrunire; a abzice de a mai folosi public caracterul specific naţional, fie în serică, fie în şcoală, a abzice de a ne­­­ganisa un partid politic pentru operarea int­reselor noastre vitale. Guvernul acesta beral, în ultima consecvenţă, ne cere d­e dreptul vieaţa noastră naţională. Ce creţ guvernul când dispune astfel? Unde voeş se ducă la poporul românesc? Cum?... voeş ca poporul acesta singur să-­şi organiseze a­sistenţa ? Protestăm cu cea mai mare energie contra acestui fapt volnic, cutezător şi prov­cător, şi denunţăm opiniunii publice Europa, sub scutul căreia punem causa p­porului nostru trecut prin atâtea cercări acel guvernament, căruia sântem­ supuşi finea sectului civilisaţiunii şi deşteptării tn ţeapă, care se crede a se afla în rolul unei ţe liberale şi constituţionale. Protestăm în contra acelor prigoniri s­stematice, îndreptate In contra fiecărui Rom! care îşi manifestează pe faţa Românăm; protestăm în contra proceselor numeroase î­ncenate pentru nimicuri; protestăm în cont regimului poliţia­ şi de gendarmi, căruia expus poporul nostru; protestăm în cont urmăririi presei române; protestăm în cont­ prigonirilor îndreptate în contra fruntaşii condu­ctori ai partidului nostru; protestăm contra volnicei ordinaţiuni ministeriale cu ca partidul nostru naţional s’a disolvat; prot­stăm în contra opririi conferenţei din Mai; protestăm în contra opririi conferenţei conv­iată în Octomvrie; protestăm în contra ei carii în piciore a dreptului electoral şi a­bertăţii publice; protestăm sus şi tare, şi cea mai mare indignare în contra ignorării es­stenţei noastre naţionale, în contra negării n­aionalităţii noastre, şi în contra acelei păcătoa tendenţe de a ne şterge din şirul naţiunii cari compun această patrie poliglotă şi pe naţională. Protestăm în contra nerespectării leg despre egala îndreptăţire a naţionalităţilâ?7- în deosebi nn contra abusului de putere şi lege, ce se face chiar cu aplicarea acestei­­ aduse pentru asigurarea dezvoltării noastre n­ţionale, în contra existenţei noastre naţiona protestăm în contra tendenţelor de maghia sare şi asuprire; protestăm în contra sistem­­ui de volnicie şi brutalitate, pe care îl fo­seşte şi aplică guvernul în contra existenţ noastre naţionale. Sântem Români şi Români voim să r­mânem la veci!* Sib­iiu, Mercuri, V, REVISTA PRESEI. Presa română. Gazeta Transilvaniei (nr. 286) vorbind despre anul care se încheie, constată, că noi Românii nu ne despărţim nici­decum cu greu de el, pentru­ că „a fost un an de potcă“, care a adus roadele sămânţei desbinărilor şi a neînţelegerilor. — „Avem însă şi o reministenţă — zice „G. T.“ — ce ne umple de mândrie şi de speranţă, de la anul ce se duce. Este atitu­dinea demnă ce a observat-o, cu toate nea­junsurile din stau­­seu, întregul nostru popor faţă cu mi­leniul Ungurilor. Putem zice, că poporul nostru in totali­tatea sa a dat o lecţie conducătorilor Bei, pre­­sentându-se una şi nedespărţit în faţa provo­­cătoarei fudulii cu care au fost puse în scenă şi puse la sflrşit serbările milionare8. TRIBUNA Dreptatea (nr. 286) publică un articol de interes local, despre dizolvarea comitetului şi a epitropiei de la biserica sârbească din Ti­mişoara, din motive de rea manipulare a averii bisericeşti. 1/13 Ianuarie 1897 ▼ Nr. Aforisme politice. — Una la zi. Una din recerinţele indispensabile , conducerea practică a afacerilor politice,­­ special unde există instituţiuni libere, e coneiliaţia, o aplecare spr­e comp ro­zi ia, şi voinţa de a fa­ce opoaautului oareşi­care e cesiuni şi a da măsurilor folositoare p as de formă, ca ele să fie cât se poate mai ţin vătămătoare pentru bărbaţi de altă păr. Mill

Next