Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)
1897-01-01 / nr. 1
în urmă-ne, pentru că nu el vom afla desigur nu numai o incursorare pentru viitor, ci celui cugetători se va ivi poate şi o mică rază de lumină, menită a străbate prin perdeaua cu care acoperite sunt cele viitoare. Nouăsprezece veacuri, o durată considerabilă de timp chiar şi în vieaţa popoarelor necum în a bieţilor indivizi! Şi în decursul lor câtă schimbare, câte vieţi ruinate, şi câte vieţi noue ridicate pe ruina celor vechi. Câte idei şi bune şi rele au văzut lumina în decursul veacurilor,şi întrupându-se în diferite instituţiuni se dărîmă şi se nimicesc unele pe altele, dând loc altora mai noue poate ceva şi mai bune. Numai o singură idee a trecut şi treceastăzi încă victorioasă peste toate peripeţiile, servind totodată de stea conducătoare şi luminătoare tuturor incuitiţelor omeneşti spre bine şi progres. Şi pe când tot ce e curat omenesc e supus în mod fatal stricăciunii şi peirii, ea singură în conştienţa originii sale divine, e nestricată şi neperitoare, — ideea creştinismului, îmbătrânise în rele şi în propriile păcate societatea omenească, când s’a ivit aurora nouei doctrine, menite să întinerească omenimea, şi să-şi designeze o casă nouă spre progres şi cultură, prin liberate şi adevăr, zicăndu-le oamenilor „că adevărul vă va face liberi*. Popoarele creştine nu mai pot peri ca cele din vechime sau ca d. e. cel turcesc, căci ele au prin libertatea şi cultura, la cari au ajuns prin creştinism, facultatea de a reîntineri, de Creştinismul e acela, care deşi nu a proclamat ce -i drept pe faţă toate libertăţile, le-a pus totuşi basa neperitoare devenind principiul străformător al tuturor libertăţilor de cari se bucură naţiunile mai luminate, şi de cari trebue să ne împărtăşim neapărat şi noi Românii sau cel mult urmaşii noştri. E mare calea ce am percurs-o, dar’ nu puţineiumate şi progresul ce ’l-a făcut omenimea spre sfânta libertate şi frăţietate a indivizilor şi a popoarelor. Şi dacă şi azi mai există domni şi servitori, asupritori şi asupriţi, e de vină singur demonul patimilor omeneşti fatal legate de orice instiinţă spre perfecţionare. Sântem Intraţi într’un nou an, în ziua primă a acestuia fiecare om năcăjit şi persecutat se întoarce instructiv la isvorul de mângâiere dzcească, care se cusublimele învăţături ale creştismu- lui, şi desigur nu rămâne fără întărire şi lucuragiare pentru luptele cari li mai stau In Cale. Cu cât mai mare lipsă trebue să aibă popoarele subjugate şi schingiuite de o întărire în credinţa unor vremi mai bune. Şi unde o vor afla aceasta decât în sinul religiei creştine? Isus Christos, cândşi-a zidit religia sa mai ales pe credinţă, a înţeles perfect puterea etică supranaturală şi de munţi răsturnătoare a aesteia. De aceea nu este ceva mai fatal şi mai grozav pentru un popor, decât atunci când acela începe a-’şi perde credinţa în puterile sale proprii, precum şi în buna reuşită a nişi sacrificiilor sale. Curtea palatului gemea de popor, mii şi mii de facle ardeau, fluturânde în aer, şi toţi erau gătiţi şi veseli, ca în ajunul unei sărbători. — Ei aşteaptă anul cel nou. Vezi, nici nu ’ţi-ai închis bine ochii!... Bătrânului ’i se facu ceaţă înaintea ohilor; nu era această ura ce o simţia pentru oameni, căci îi cunoştea deja, era însă conştiinţa propriei neputinţe şi’i era milă de sine însuşi... — Vezi, eu îi iert pe oameni... Dar’ tu.... să mă... ierţi.... şi... tu!... Şi de bou lacrimi orbiră ochii bătrânului, se plecă să sărute mâna vedeniei cerţi, care îl cuprinse în braţe. Bateau douăsprezece. Un sgomot surd cutremură temeliile palatului, bătrânul să clătiră, apoi căzu pe spate şi se facu ţărînă. Vietul se auzia lui mai tare, ropotul de aplause se amesteca cu strigătul mulţimii ce aclama pe noul împărat, un copil mic şi drăgălaş. El tremura pe umerii mulţimii la fâlfâitul făcliilor, şi totuşi cerca să surîdă. Şi oamenii legau cu toţii zadarnice speranţe de acest surîs. Da, zadarnicei Huşii dulci cari vor trece în tot atâtea decepţii Samare. Căci oamenii prea leagă multe specie „Anul Nou*, deşi ştiu, că realizarea cea mai mare parte — nu dela an delei dela ei, şi numai dela eil Budapesta, Decemvrie v. Simin. Aşa de frumos zice poetul german că: Der schlimmste Wurm: des Zweifels Dolchgedanken Das schlimmste Gift: an Eigner Kraft verzagen. Singura consecvenţă fie ea ori-cât de funestă, ce se poate scoate din posiţia unui popor care a perdut cu totul ori-ce credinţă într’un viitor mai bun, e că respectivul va face foarte bine dacă va înceta cu ori ce luptă, sau chiar cu orice resistenţă, fie ea cât de mică şi îşi va cere dela duşman lovitura de graţie, ori permisia de a linge şi mai departe mâna care-l sbiciueşte şi îl sugrumă. Mă îngrozesc când mă cuget că am pută ajunge şi noi Românii în starea aceasta, de unde nu mai e întoarcere. Durere, cei cari s’au învârtit printre Români în lunile din urmă a anului, care tocmai ’şi-a luat rămas bun dela noi, trebue să’mi conceadă că nefericirile şi greutăţile, peste cari am trecut ne au adus dacă nu mai departe apoi de sigur la începutul acestui povărniş grozav. Şi nici că se pută altfel. Atâtea jertfe înălţătoare de inimi pe altarul unei cause drepte, atâta nobilă însufleţire şi răsplată? In loc de libertatea dorita o decepţionare fără păreche la vre-un popor. Din afară lovituri tot mai grozave, mai nemiloase, care înlăuntru desbinări, intrigi josnice, terghiversari şi trădări infame a stindardului. Nu atâta apostasia celor slabi la ânger e ceea ce a trebuit să nu pună pe gânduri, ci apatia crescândă în inimile chiar şi a celor mai tari cari vedeau cu groază risipindu-se edificiul pompos al viitorului neamului românesc. In faţa acestora se impune întrebarea: oare ne va aduce Anul Nou până şi buna înţelegere între conducători şi între luptătorii gregari, şi deodată cu dînsa trimite-va geniul neamului nostru credinţă şi puteri nouă în inimile descurajaţilor? Acesta e secretul viitorului şi a propregiurărilor. Două lucruri stau însă mai pe sus de orice indoelă şi trebue să le ştie acei cari conduc destinele unui popor — conducătorii şi presa — şi anume: 1. că un an doi de restrişte în vieaţa popoarelor corespunde numai la câteva clipite de ale indivizilor, după cari va veni, trebue să vină binele mult dorit. 2. că descuragiarea momentană produsă de duşman prin apucături şirete în tabera contrară, încă nu-i asigură acestuia învingerea finală mai ales când are împotriva sa şi sfânta dreptate. In urma acesteia în prima linie presa română are sublima chemare, ca în cea mai bună înţelegere să lucre după puteri, ca prin ajutorul Învăţăturilor mângăetoare ale creştinismului să direagă tot ce s’a stricat aşa de uşuratic în anul trecut. Şi problema îi va fi cu atât mai uşoară cu cât din fericire ideea religioasă formează o notă fundamentală a tuturor Românilor fără privire la graniţe politice. Regatul român a înţeles aceasta perfect când în fruntea instiinţelor sale spre progres şi cultură a pus frumoasa devisă: nihil sine deo. Noi, aceşti din Ungaria trebue să ne luăm de devisă infalibilă, sinteza dogmelor creştine cuprinsă în cele 3 cuvinse: iubire, credinţă, speranţă. Iubirea să te călăuzească în faptele noastre naţionale, alungând dintre noi orice desbinare, intrigă şi interes josnic; credinţa în forţa şi în vitalitatea neamului nostru să ne fie capitalul comun şi ineshauriabil, care speranţa în islfuncia causei noastre să ne nutrească şi întărească în vremuri de grea ispită. Eatd ce doresc eu poporului român de Amul Nou. Un protest. Toată presa maghiară şi nemaghiară care stă la disposiţia guvernului unguresc este alarmată de un protest, pe care e ca Românii să -l lanseze în contra sistemului actual politic din Ungaria, şi mai ales în contra volniciilor comise în timpul din urmă de către guvernul maghiar. Rapoartele despre această nouă „agitaţie secretă“ sunt făcute evident pe o casă comună, eşită, ca întotdeauna, din secţiunea poliţiei politice a guvernului, condusă de faimosul Jeszenszky. Mai în jos dăm câteva probe din acest product al poliţiei secrete, pe basa căruia ziariştii maghiari se dedică unor combinaţiuni, care de care mai originală. Scopul întregii campanii ziaristice, pusă la cale de guvern, este evident să discrediteze înainte orice acţiune în sensul naţional românesc şi special să zădărnicească lansarea unui protest, contra volniciilor ungureşti, protest, a cărui necesitate se resimte. Românii de bine, cari consideră, că atâtea volnicii nu pot rămâne fără un răspuns din partea noastră, vor înţelege rostul acestor machinaţiuni pusă la cale de Jeszenszky, şi vor şti cum să proceadă spre a nu face pe plăcerea gu- vernului maghiar. După cât sântem informaţi se va răspunde în formă concretă acestor machinaţiuni, şi credem nu aşa cum autorii lor doresc. Sapienţi sat. Iată câteva sprecimene din schilălăiturile presei simbriaşe guvernului. Neue Freie Presse din Viena publică următoarea ştire telegrafică primită din Budapesta : Dr. Ioan Ratiu, fostul president al aşa numitului comitet naţional român dizolvat, care a fost judecat în cunoscutul proces al Memorandului din partea curţii cu juraţi din CI la închisoare pe mai mulţi ani, care în Septemvrie anul 1891(11), prin act de graţie al coroanei a fost pus iarăşi in libertate, a lăsat să circuleze printre Români o foaie volantă, întitulată „Protestu, pentru a fi prevăzută cu subscrieri. Lungul concept nu conţine nici un moment nou; în el se repeteac plângerile cunoscute. Elementele mai tinere dintre Românii inteligenţi s’au săturat de conducerea Drului Raţiu, şi au intenţiunea a scoate cât de curând o foaie româneasca in Arad, a cărei tendenţă pronunţată este a se scutura de Dr. Raţiu şi de Tribuna sa. Budapesti Hírlap publică o parte din protest, făcându-ş i o lungă Introducere de conţinutul următor: Căderea lui Sturdza a dat iarăşi puţină vieaţă mişcării naţionale. Coroianu, Russu-Şirianul, protopopul Voina, Mangra merg şi viu când din Bucureşti, când din Viena. Russu Ş i r i a n ul, înainte de a scoate primul număr al foii Rale în Arad, s’a Întâlnit cu Sturdza în Viena. Tipografia a cumpărat-o în Viena, care pentru aceasta, precum şi pentru cauţiune“, a primit de la Sturdza 40 000 de franci. Cât de mică apare pe lângă aceasta suma de 1000 franci primită din partea Tribunei, ca dar de Crăciun de la Ligă. (Auzi acolo! R „Trib.“). Baţiu pentru a ţină concurenţa cu foaia lui Russu-Sirianul se găteşte de acţiune. După ce autorităţile nu numai că opresc conferenţele naţionale române, dar mai pedepsesc încă şi pe convocatori, politica obişnuită de demonstraţie nu se poate continua. Din acest motiv Raţiu, consultând mult cu Coroian s’a decis a emana un protest fulminant în contra guvernului, care nu numai că a disolvat partidul, dar’ împedecă orice instiinţă de a-’l reconstrui. Protestul acesta, în formă de manuscript, a fost tipărit şi cu o scrisoare s’a trimis în secret tuturor corifeilor naţionalişti români, cu rugarea, ca nu numai dânşii să-’l subscrie, ci să adune şi alte subscrieri cât de multe. Dacă va succede planul lui Raţiu, şi se vor aduna cel puţin 1000 de subscrieri, protestul se va publica în „Tribuna*. — De aci încolo combinaţia e următoarea: guvernul va fi silit se intenteze proces pentru acest protest foarte vehement, şi astfel cu un proces mai monstruos ca cel al Memorandului va succede a aduce la vieaţă nouă mişcarea naţionalistică română. Dar planul nu va succede, pentru că cei mai mulţi aruncă protestul în foc ori îl trimit îndărăt fără subscriere. (? Auzi acolo. Red. „Trib.“) Pester Lloyd publică asemenea o parte din protest şi apreciază faptul Într’un primarticol, al cărui tenor e, că astfel de proteste nu le mai Sânt arii binecunoscute cântate de Raţia et comp, arii pe cari omul le ascultă odată de douăori, car’ după aceea sa întoarce în altă parte căscând. Constată că greşesc toţi aceia cari zic că în Ungaria nu există chestiune naţională, nu există chestiune românească. O astfel de chestiune va fi, cât vor fi oameni, cari pun întrebări, şi aşteaptă se le dai răspuns. „Pester Loyd“ vine apoi cu vechiul clişeu despre Românii din Basarabia şi Sârbia, cărora le merge cu mult mai rea; cum se poate plânge dar Raţiu şi consoţii de o „intoleranţă maghiară* atâtea ori — zice „P. L. Li s’a spus de că dorinţele şi plângerile lor nu pot fi luate în considerare, câta vreme activitatea lor naţională e îndreptată în contra unităţii statului maghiar*. Urmează apoi sfatul cunoscut, ca să intrăm în parlament, dacă voim să ne înţelegem cu Maghiarii. Egy°tértés face fragmentului din protest următoarea Introducere: Când autorităţile locale nu numai că au oprit conferenţa română naţională, convocată pe 24 octomvrie, ci au şi pedepsit pe convocătorii ei, pe cale poniţială, ca pe nişte vătămători ai ordinaţiunii ministeriale din anul 1894, cu care s’a disolvat comitetul român naţional. Tribuniştii au venit la convingerea, că cu sistemul vechiu nu mai merge. După multă consultare au venit la ideea, că mişcarea naţională se poate galvanisa numai prin un nou proces monstruos ca cel al Memorandului. Se spune apoi cum s’a trimis protestul spre subscriere, şi pentru adunare de subscrieri, şi se continuă astfel: Acţiunea s’a început, dar’ are puţin prospect de reuşită, pentru că mulţi trimit coaiele nesubscrise îndărăt, ori apoi le aruncă în foc. Ba s’a întâmplat şi aceea, că mai mulţi dintre Românii onoraţi cu coaie de subscriere au scris lui Raţiu franc, că sânt satul de a sa conducere, şi nu sunt aplecaţi a-i urma mai mut pe calea politicei de demonstraţie de până acum, care a fost păgubitoare pentru interesele bine pricepute ale Românilor din patrie. Că acţiunea proiectată nu va succede, o ştie oricine, care cunoaşte situaţia. Chiar dacă s’ar obţină câteva sute de subscrieri, ele nu numără, pentru că Românii grupaţi tu giurul Dreptăţii, Unirei, Telegrafului Român nu le-ar recunoaşte de ale lor, şi ar protesta în contra pasului întreprins de Raţiu, de a pune la cale o mişcare provocatoare şi nemotivată, în numele Românilor, fără nici un mandat de la dînşiii. Nemzeti Újság spune, că Dr. Raţiu în două rinduri a făcut încercarea de a convoca partidul naţional disolvat la conferenţă, dar’ totdeauna a fost pedepsit pentru aceasta, ear’ întrunirea conferenţei a fost oprită. Prin aceasta partidul destul de mic al lui Raţ iu s’a cam spart, ear’ în opiniunea publică română s’a pornit un curent în contra sa. S’a născocit „Protestul“, cu care se crede a se pută restabili popularitatea sdruncinatâ, eare de altă parte se va pută provoca un proces analog cu procesul Memorandului. Sopul însă nu se va ajunge, pentru că guvernul, cunoscând neînsemnătatea acţiunii, va îndruma organele sale administrative, ca acestea să-ş i pedepsească pe basa ordinaţiunii ministeriale, înşiră apoi la fel cu celelalte ziare, că Raţiu va face fiasco, pentru că protestele sosesc îndărăt fără subscrieri, şi că în Arad vor scoate elementele tinere române o foaie nouă, în scopul de a face cu totul imposibil pe Raţia şi organul seu „T r ib u n a*. Tot cam în tonul şi forma aceasta apreciază şi celelalte ziare patriotice afacerea cu protestul, cum se vede dar’ toate scriu pe basa informaţiunilor primite dela domnul Jeszenszky. Ear’ fragmentul din protest, primit In traducere tot dela domnul Jeszenszky, are următorul cuprins, apărut la fel tu toate foile din capitală: — „Guvernul, ca să-’şi câştige de nou reputaţiunea înaintea maghiarismului şovinist, ti început o Întreagă serie de prigoniri tn contra Românilor. Culmea prigonirilor a fost procesul Memorandului şi faimoasa sentenţă de la Cluj. Suferinţelor din Vaţ şi Seghedin a pus însă capăt actul de graţie al Maiestăţii Sale. Acest act de graţiare întreaga lume ’l-a primit ca un semn al dorinţei prea înalte, că prigonirile în contra naţionalităţii române să înceteze. Acela, care a desminţit în mod vădit această explicare, a fost singur guvernul ţerii liberale. Prigonirea Românilor nu numai că nu a încetat, dar’ ’i s’au adaus cu fapte de voinicii ne maipomenite nici în Ungaria, —căci în Maiu 1896 nepermiţându-se întrunirea conferenţei naţionale, s’a condmnat, nu la temniţă, ci la moarte politică, naţionalitatea română, — nerecunoscându-se principiul naţional de basă al unei organisaţiuni sau conferenţe, prin aceasta s’a declarat ştergerea naţionalităţii române ca factor politicial polinaţional pretinde ca toate naţi compun să contribue la întărirea lui. Aceasta însă nu se poate înfipta în Ungaria, pentru că unul dintre electele sale alcătuitoare (Maghiarii) a moni lisat puterea de stat, formându-şi cu pui şi cu forţa mijloacele necesare pentru mărirea şi nimicirea celoralalţi, în favort propriu. Nu desvoltarea liberă a naţiei singuratic e principiul fundamental al ticei din Ungaria, ci asuprirea naţionalui cu orice mijloace şi pe toate liniile, în volul unei utopii, care nu e alta visul netragisabil al unităţii rasei mag peste întregul teritor al ţerii . . Resultatul acestei politice condamni e slăbirea patriei înlăuntru, dar ţn piară cirea simpatiilor de până acum. Naţiotăţiîe din Ungaria sânt amărîte adânc în flotai lor pentru acest sistem. Şi cu a vorat, cu ce inimă bună ar pută să ia acestea — în posiţia creată pe seama lor, la consolidarea patriei comune, şi cu ce sufleţire o vor pu’ă apăra în ziua îa c vor fi provocate să-’şi verse darea sângi ? Până aci se credea, că guvernul va vi odată la cale bună, dar’ oprirea conferen naţionale din 24 Octomvrie ’ia conv că s’au înşelat. Guvernul nu ia în conderare nimic; din zi în zi devine mai moral şi mai provocator. Guvernul cu acea“motivare a oprit coerenţa, că pe basa legii despre egala dreptăţire a naţionalităţilor în Ungaria există altă naţiune politică decât cea nahiară, deci convocarea unei conferenţe ţionile române nu se poate permite. A pri motivarea acestei opini, ar însemna atâ cât a abzice deţinerea oricărei conferenţie bisericească, şcolară, culturală ori literar a abzice de dreptul cetăţenesc de alege şi întrunire; a abzice de a mai folosi public caracterul specific naţional, fie în serică, fie în şcoală, a abzice de a neganisa un partid politic pentru operarea intreselor noastre vitale. Guvernul acesta beral, în ultima consecvenţă, ne cere de dreptul vieaţa noastră naţională. Ce creţ guvernul când dispune astfel? Unde voeş se ducă la poporul românesc? Cum?... voeş ca poporul acesta singur să-şi organiseze asistenţa ? Protestăm cu cea mai mare energie contra acestui fapt volnic, cutezător şi provcător, şi denunţăm opiniunii publice Europa, sub scutul căreia punem causa pporului nostru trecut prin atâtea cercări acel guvernament, căruia sântem supuşi finea sectului civilisaţiunii şi deşteptării tn ţeapă, care se crede a se afla în rolul unei ţe liberale şi constituţionale. Protestăm în contra acelor prigoniri sstematice, îndreptate In contra fiecărui Rom! care îşi manifestează pe faţa Românăm; protestăm în contra proceselor numeroase încenate pentru nimicuri; protestăm în cont regimului poliţia şi de gendarmi, căruia expus poporul nostru; protestăm în cont urmăririi presei române; protestăm în cont prigonirilor îndreptate în contra fruntaşii conductori ai partidului nostru; protestăm contra volnicei ordinaţiuni ministeriale cu ca partidul nostru naţional s’a disolvat; protstăm în contra opririi conferenţei din Mai; protestăm în contra opririi conferenţei conviată în Octomvrie; protestăm în contra ei carii în piciore a dreptului electoral şi abertăţii publice; protestăm sus şi tare, şi cea mai mare indignare în contra ignorării esstenţei noastre naţionale, în contra negării naionalităţii noastre, şi în contra acelei păcătoa tendenţe de a ne şterge din şirul naţiunii cari compun această patrie poliglotă şi pe naţională. Protestăm în contra nerespectării leg despre egala îndreptăţire a naţionalităţilâ?7- în deosebi nn contra abusului de putere şi lege, ce se face chiar cu aplicarea acestei aduse pentru asigurarea dezvoltării noastre nţionale, în contra existenţei noastre naţiona protestăm în contra tendenţelor de maghia sare şi asuprire; protestăm în contra sistemui de volnicie şi brutalitate, pe care îl foseşte şi aplică guvernul în contra existenţ noastre naţionale. Sântem Români şi Români voim să rmânem la veci!* Sibiiu, Mercuri, V, REVISTA PRESEI. Presa română. Gazeta Transilvaniei (nr. 286) vorbind despre anul care se încheie, constată, că noi Românii nu ne despărţim nicidecum cu greu de el, pentru că „a fost un an de potcă“, care a adus roadele sămânţei desbinărilor şi a neînţelegerilor. — „Avem însă şi o reministenţă — zice „G. T.“ — ce ne umple de mândrie şi de speranţă, de la anul ce se duce. Este atitudinea demnă ce a observat-o, cu toate neajunsurile din stauseu, întregul nostru popor faţă cu mileniul Ungurilor. Putem zice, că poporul nostru in totalitatea sa a dat o lecţie conducătorilor Bei, presentându-se una şi nedespărţit în faţa provocătoarei fudulii cu care au fost puse în scenă şi puse la sflrşit serbările milionare8. TRIBUNA Dreptatea (nr. 286) publică un articol de interes local, despre dizolvarea comitetului şi a epitropiei de la biserica sârbească din Timişoara, din motive de rea manipulare a averii bisericeşti. 1/13 Ianuarie 1897 ▼ Nr. Aforisme politice. — Una la zi. Una din recerinţele indispensabile , conducerea practică a afacerilor politice, special unde există instituţiuni libere, e coneiliaţia, o aplecare spre comp rozi ia, şi voinţa de a face opoaautului oareşicare e cesiuni şi a da măsurilor folositoare p as de formă, ca ele să fie cât se poate mai ţin vătămătoare pentru bărbaţi de altă păr. Mill