Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)

1897-01-14 / nr. 9

Pag. 34 Sibiiu, Marţi, TRIBUNA 14/26 Ianuarie 1897 Nr. 9 Disolvarea Reichsrathului. Oficio­sul Wiener Zeitung publică decretul împără­tesc, cu care Reichsrathul se declară di­­solvat, şi se ordinează efectuarea nouelor ale­­geri, precum şi un alt decret cu care noul parlament austriac e convocat pe 27 Martie. Alegerile se vor face pe­ basa nouei legi elec­torale, şi noul Reichsrath va ave cu 72 de deputaţi mai mult ca cel expirat, fiind ace­ştia aleşi pe basa votului universal, de către totalitatea cetăţenilor. Crisă ministerială.. ? Purtarea guver­nului în afacerea Majlăth a stîrnit mare ne­mulţumire în cercurile mai înalte din Viena, căci frivolitatea procedurei ministrului Wlassics a vătămat autoritatea Coroanei în mod sim­ţitor. Ministrul comun de finanţe, Kăllay Beni, a fost în afacerea aceasta la Buda­pesta şi a conferat mult cu baronul B­á­n­f­f­y şi cu ministrul Wlassics. Informaţiunile pri­mite n’au fost insă satisfăcătoare pentru cei din Viena, căci a trebuit să călătorească mi­nistrul de răsboiu Fejérváry la Viena, ca să dee desluşiri mai detailate despre­­regre­tabila neînţelegere. Baronul Fej­ér­­văry a fost primit în audienţă privată din partea Monarchului, care s’a întreţinut lungă vreme cu dînsul. Contele Zichy Nándor asemenea a fost la Viena şi a conferat o oră întreagă cu nunţiul, care imediat după aceasta s’a dus la Goluchovski şi ’i-a de­clarat, că nu poate rămână in postul seu, dacă Curia din Roma nu primeşte o satisfa­cere deplină. Contele Khue­n-Hederváry, banul Croaţiei, candidat de prim-ministru — în permanenţă, asemenea e în Viena şi a avut o întrevedere mai lungă cu Golu­chowski. Mai luând la acestea împre­­giurarea, că ministrul Wlassics încă se află în Viena,­­ precum şi noua bravură a prim-ministrului Bánffy cu violarea secre­tului epistolar, nu par a fi nemotivate com­­binaţiunile ce se fac asupra unei apropiate crise ministeriale. De n’ar fi »cuota«­ Vagabonzii- Deputatul Eötvös vor­bind în dietă la posiţia din budget, »dota­­ţiunea curţii regale«, a cerut de nou o curte regală curat ungurească, pentru­ că »e o ruşine pentru naţiune şi pentru parlament, că în giurul Regelui, atunci când se află în lo­cuinţa sa din Budapesta, nu se văd decât vagabonzi străini, Cehi şi Nemţi*. Presidentul ’l-a îndrumat la ordine pe dl Eötvös pentru aceste cuvinte inparla­­mentare, baronul Bánffy însă, care a vorbit imediat după dînsul, n’a avut nici un cu­vânt de reprobare. Semnificativ! N­aţionalitatea de Maz Hordán. (Urmare şi fine.) Aşa se înfăţoşează pentru mine chestiunea naţionalităţilor. Ea este al cincilea act al trage­diilor istorice, cari au început a se juca la epoca migraţiunii popoarelor şi mai târziu, în parte cu mult mai târziu. Antractele au durat mult timp, dar­ nu puteau să dureze vecinic. Cor­tina e ridicată şi catastrofa se pregă­teşte. Ea va fi aspră şi crudă, dar­ as­pre şi crude sînt destinele ori­cărei fiinţe vieţuitoare şi existenţa e o luptă fără milă. Nu e aci vorba de o chestiune de drept, ci în înţelesul cel mai înălţat şi mai uman, de o chestiune de putere. Nu există drept, care ar putea să constrângă o fiinţă vieţuitoare să re­nunţe la condiţiunile necesare de exi­stenţă. Aceasta nu se poate obţini decât cu forţa, — şi forţa provoacă resi­­stenţa. Nici un fanatic al dreptului n’a cerut încă leului să înfăţoşeze un act de expropiare, când sfăşie un miel. Leul ia mielul pentru­ că e silit să o facă; e dreptul seu să-­l sfăşie. Ne­greşit, ar fi deasemenea dreptul mie­lului se sfăşie pe leu, dacă ar putea-o face. Acolo unde e vorba de vieaţă sau despre un lucru de aceeaşi însemnătate, conceptele de drept şi de putere coin­cid; aceasta e atât de adevărat, încât însăşi legea scrisă menţine în toate ţe­­rile individului legitima apărare, ca un drept, adecă admite că sunt împregiu­­rări în care omul trebue sâ-­şi caute dreptul în puterea sa. Şi ce e răsboiul, dacă nu un ase­menea cas de legitimă apărare, nu din partea unui individ, ci a unui popor. Un popor recunoaşte că un lucru oare­care îi e necesar pentru vieaţă sau pentru comoditatea vieţii şi întinde mâna înspre acest lucru. El are asupră-’i un drept, acelaşi drept, pe care îl are leul asupra mie­lului. Voeşte alt popor să-’l împedece de a-’şi procura acest lucru necesar, — el trebue să intervie cu forţa pentru dreptul seu. învinsul nu este îndreptăţit a se plânge, el poate cel mult încerca să reînvieze lupta. Dar’ cată-’l cu desâvîrşire bătut şi fără speranţă de a mai fi vr’odată tare, — el trebue sâ-’şi supoarte destinul ca o hotărîre supremă a naturii şi sâ-’şi zică: «M’am născut miel, trebue să mă acomodez condițiunilor vitale ale mie­lului; ar fi fost de sigur mai bine să fi fost leu; și e absurd până la ridicol se caut ceartă naturii, pentru­ că nu m’a născut leu». O rasă căreia caută să ’i­ se ră­pească limba este în caz de legitimă apărare. Ea are dreptul să se lupte pentru bunul său cel mai preţios. Dar când nu e destul de tare pentru a şi-l apăra, nu are dreptul să se plângă. De­ asemenea, un popor dominant are dreptul de a nu lăsa să se micşu­­reze libertatea limbei sale prin presenţa unei alte rase în aceeaşi ţeară şi de a nu-şi face nici o concesiune, care ar aduce atingere comodităţii sale. Dar dacă nu-şi poate impune dreptul său prin constrîngere, el trebue să se resig­neze a recunoaşte celeilalte rase drep­turi egale; el trebue să se pogoare, umi­lit, din posiţiunea sa superioară de po­por dominant; mai mult, el trebue să moară, dacă dominaţiunea era condi­­ţiunea vieţii sale. Eu aplic cu nepărtenire această teorie la toate naţionalităţile cari luptă, la Germani în Ungaria şi în Boemia, ca şi la Danezi în Schleswig-ul de Nord şi la Poloni în Posen, la Români în Transilvania, ca şi la Italieni în Trentin. Cele cinci milioane de Maghiari au dreptate când caută să transforme în Maghiari cele unsprezece milioane de Nemaghiari; ei nu fac astfel decât să continue cucerirea începută în anul 884 sub Árpád. Dar’ Germanii, Slavii și Românii din Ungaria au deasemenea drep­tate, când se apară, — şi dacă ei ar fi cei mai tari şi dacă ar învinge pe Maghiarii isolaţi în Europa şi dacă ’i-ar despoia de naţionalitatea lor fără sprijin, Maghiarii ii ar avi dreptul de a se plânge şi ar trebui să accepte de­stinul la care s’au expus acum o mie de ani, când au năvălit asupra unei ţeri străine şi ’şi-au riscat vieaţa pentru a-’şi dobândi aci căminuri confor­tabile. Cehii au dreptate, când voesc să formeze un stat independent în care să nu tolereze pe Germani; ei reiau astfel vechea bătaie dela March şi dela Munţii-Albi; dar’ Germanii au de ase­menea dreptate de a opune forţei lor o forţă şi mai mare, de a da o a treia bătaie, după cele două bătălii istorice decisive şi de a proba într’un chip de­finitiv Cehilor că nu sânt destul de tari pentru a face pe cuceritorii în ţeara unde s’au putut strecura acum douăsprezece secole, numai pentru­ că nimeni nu le-a opus resistenţă. Europa nu va mai scăpa multă vreme dela marea şi violenta explicaţiune a naţionalităţilor. Porţiunile de popoare deslipite de trunchiul lor principal sau se vor reuni din nou la rasa lor, sau o vor chema într ajutor şi vor învinge, cu ajutorul ei, micile popoare în mijlocul cărora se găsesc şi al căror jug îl su­­poartă astăzi. Micile popoare care alcătuesc o ţeară împreună cu altele şi nu se pot sprijini pe puternice înrudiri sunt con­­­­damnate la distrugere. Ele sunt inca­pabile de a se menţinea în lupta pen­tru existență. Ele trebue să moară, ca popoare. Numai marile națiuni vor dura, dar printre cele mici, numai acelea, care vor fi capabile să fondeze un stat na­țional independent, expulsând sau su­primând, la nevoe, elementele etnice străine fixate printre ele. Secolul al XX-lea nu se va în­­cheia, fără a asista la desnodămentul acestei drame a istoriei universale. Până atunci o mare parte a Eu-­­­ropei va vedea multe rele şi mult sânge­­ versat, multe violenţe şi multe crime; se vor face goane în contra popoa­relor şi rasele vor fi sdrobite fără milă, alăturea de tragedia infamiei umane se va desfăşura înaltul eroism; horde de Iaşi se vor lăsa să fie castraţi fără resistenţă, trupe de bravi vor căde cu glorie luptând. Dar, în urmă cei­ ce vor mai trăi, se vor bucura de deplina posesiune a drepturilor lor naţionale, — şi când vor vorbi şi când vor faptul, pururea şi pretutindenea ei vor pute fi aceiaşi. Perspectivele ce ni­ se deschid înainte sânt sinistre, dar’ ele nu sânt de natură a speria pe acela, care s’a resignat la asprimea legii generale a vieţii. A trăi e a lupta, şi puterea de a trăi dă dreptul de a trăi. Această lege domină sorii în spaţiu, ca şi infuzorii în apa noroioasă a mla­ştinilor. Ea domină de asemenea po­poarele şi dă destinatei lor terestre direcţiunea pe care nici o legislaţie ipocrită şi nici o perfidie a renegaţilor venali nu sunt în stare să o schimbe. Sentimentalitatea poate să aibă ochii muiaţi de lacrâmi, văzând un popor că moare. Intelectualul recu­noaşte că acest popor a dispărut pentru că nu avea forţa necesară de a dura şi îl rândueşte printre formele biologice învinse, asupra cărora a trecut evoluţia lumii. Rosmarin. Răvaşul Nostru. Zi de zi se înmulţesc prigonirile cele mai violente, loviturile cele mai grele, cu cari stăpânirea de atâta timp împărtăşeşte poporul românesc. Ne bat gendarmii, şi tot ei ne duc la judecată, unde oameni, cari nu ne pri­cep, dar’ ne urăsc din adânc, ne con­damnă şi ne închid. . întrăm şi eşim din temniţe, plătim amende, răbdăm nevoi de tot soiul, dar’ nu le vom uita! Românul ţine minte ! El sufere, dar’ ’şi-o încreastă. Iată cele mai noue lucruri de pus la „Răvaş“. O osândă barbară-ispeţită. La 24 Septemvrie, n. anul trecut tribu­nalul din Alba - Iulia condamnase pe 3 Români la pedepse grozave, pentru­ că ar fi cântat în cor „Deşteaptă-te Române” şi doina lui Lucaciu, în urma recursului dat de advocatul apărător, domnul Rubin Patiţa, membru al co­mitetului naţional, tabla regească din Cluj a nimicit sentenţa şi a ordinat o nouă per­tractare. Pertractarea aceasta s’a ţinut Sâmbăta trecute; a decurs tot aşa de revoltător, ca şi cea dintâiu şi s’a sfîrşit cu aceeaşi osândă. Au fost condamnaţi: loan Morariu, preot gr.-cat. din Poiana-Aiudului la un an şi Vi temniţă de stat şi 300 fl. amendă; Cru­cian Simu, învăţător în Ciufud (lângă Blaj) la un an temniţă şi 200, fl., car’ Ioan Simu, tot din Ciufud, acum teolog pe cursul al IlI-lea în Blaj, la 6 luni temniţă şi 100 fl. în contra sentenţei, domnul Rubin Pa­tiţa a Insinuat operaţie/ Mâne publicăm un raport detailat despre­­ acest proces. Uit­amiiţâ, îa „Revista Oraţiei“ găsim o scrisoare a domnului G e o,­1 e 11 i e ş, în care ni­ se descopere un cas,­­­e întemniţare, despre care nu ştim să se fi publicat. Domnul Simeon Dandea, fost comptabil la „Detunata­­tiu Bucium, se a­flă in temniţa din Mureş-Oşo­rheiu încă din 24 Septemvrie anul trecut.­­Domnul Dandea a fost condam­nat la 6 lei temniţă ordinară, pentru o vorbire nevi­novată, care a ţinut-o într’un hotel din Abrud. La pertractare, precum şi în temniţă, dom­­nul Dandea s’a purtat foarte băr­­băteşte şi româneşte. Oprirea strămoşescului „Trei-crai“. Amintim şi aici caşul de volnică prigo­nire, comis de pretorul din Ilia faţă cu trei băieţi români din Deva. Vezi raportul ce urmează.­ ­ „Trei erai“ şi solgăbiroul „patriot“. I . Schiţă din comitatul Hunedoarei, cel cu 93%­iI Români. Deva, 21 Ian. n. Maa are „demonstraţie" contra statului „naţional-maghiar" era să fie în Ilia, a doua zi de Crăciunul românesc, anul Domnu­lui 1896. înţelepciunea şi îngrijirea „patriotică“ a domnului solgăbireu Höhn Károly a mântuit patria de această sguduitură şi astfel întărirea „ideii“ de stat naţional-maghiar va prinde tot mai adânci rădăcini printre „Va-­­ ihii“ acestui comitat, baremi cu începutul milleniului al 2-lea, anul 1897. Cu gânduri rele, bag’ seamă, plecat-au din Deva trei crai de la răsărit spre apus, la Ilia, cu trenul de dimineaţă, înarmaţi cu săbii de lemn, clacae de hârtie şi cu un in­­firtim, toate, toate mă rog, lipite cu hârtie vânată-godbină-roşie. De-ar fi zburat, crăi­­şorii, cu păcurarii , la număr, nu era­u „hibă“. Dar’ a doua zi de Crăciun — pen­tru Dumnezeu! — să umble pe pământ trei crai dela răsărit, cu semne contrare statului „maghiar“, printre poporul românesc dini ia, ca să-’l „agiteze* în ziua mare, aceasta, lucru firesc, a trebuit să bată la ochi treazului sol­­gâbisău neaoş maghiar din Ilia. Nepotul neam­ţului din Brandenburg, ajuns solgăbireu in Ilia, ca musca în zăr, nu putea lăsa in pace — „demonstraţia“ p’ânuită. Această bravură vitejească vreau să o zu­grăvesc şi eu pe seama vre­unei operete ro­mâne în naştere. Abia ajunşi la 7 ore dimi­neaţa la Ilia, crăişorii s’au înştiinţat la biroul satului. Acesta, un u­n­g­u­r de omenie şi creştin, li-a zis un „Dumnezeu v’a adus, dra­gii mei, mergeţi şi la domnul notarăş“. Aşa şi făcură, crezând, că sânt la adăpost. în­­tr’alţi ani tot aşa au urmat şi a fost bine, dar’ anul millenar trebue să se sfîrşească cu pacoste pentru Români, precum s’a început cu­­ pacoste acum sant 1000 de ani. Trecând pe la fereastra solgabirculuii craii fură zăriţi cu villaimul — demonstrant. Pandurul iute după crai, că-­i „pofteşte dl solgâbirău“, întoarceţi, că ne chiamă domnul solgă­­birău, grăi un craiu, întrând, deteră o buna dimineaţă şi o plecăciune deosebit respec­tuoasă, ca la „domni“ nu ca la „proşti“, scoa­seră săbiile şi voiau să cânte; credeau, că în­tră la un — creştin, în loc de „mulţam*, solgăbirăul să spîrdâi şi se răsti cătră copii, zicându-le: „de ce aţi pus feţe româneşti pe viflaim şi clasele voa­stre?“ „Pentru­ ca­’i Crăciunul ro­­mânesc, domnule solgăbirău“, răsuna­ cu curagiu un băiat frumuşel de vre-o 12—13 ani, deştept şi cam limbaj de fire, tip roman: Dionisie G­h­i­ţ, cu numele, nu româneşti, acesi sânt oprite*. „Feţele ungureşti, au fost la Crăcium unguresc, car„ , trecut, acum a venit rundi la Crăciunul nostr..., dă punem şi noi, feţei noastre*, răspunse din nou craiul nostru „Da cine v’a dat slobozenie, să umbla prin sat?— să spîrdâi din nou solgăbirăul. ,D’apoi domnul protopop, de unde tot ma­i eşirăm, apoi birăul satului şi domnul ni tavreş; doară ei îs cei mai mari iu Ilia, i­i poruncesc aci“ — răspunse craiul, cu oareş care greutate şi cunoştiinţă de — drept, dar priceperea sa copilărească. Ca muşcat de şerpe sări atunci solgi birăul de pe scaun şi, simţindu-se vătămat l­a „dreptul“ meu, cu o grandeţă careşi­ cai rosti cu glas tare următoarea judecată: „Prostule, ce eşti, nu ştii, că aici în fii eu, solgăbirăul, eu poruncesc şi la birăul , la notarăşul şi la protopopul vostru. Eu po­runcesc la toţi. Căraţi-vă de aici! Iată, mer­geţi cu haiducul oblu la staţie, înapoi la­­ Deva. De veţi cuteza se Intraţi la vre-o cas; vă închid, de vă ia dracul, şi vă trimit c gendarmii acasă. Lua - v’ar dracul, să z­ice!“ Pecetea darului duhului unguresc se puse peste craii Crăciunului românesc; haidu­cul li petrecu şi îi păzi un cias şi jum. la gară. „Demonstraţia­ fu înlăturată şi liniştea publică a patriei — mântuită, cu o jertfă pe altarul „naţiunii“ de 3 fl. apese de călătorie a cinci copii săraci de român şi un ungur, crescut printre Români, plus câştigul de câţiva florini, la care rîvniau craii noştri. Firear „de pomana“ dlui solgăbirău! Iubit popor român! Aduţi aminte, nu uita, că a doua zi de Crăciun, la anul Domnului 1896, un slujbaş plătit de tine, ca să te sluj­as­că, ’ţi-a batjocorit, ce nu mai scump ai în lume: „colorile* tale româneşti, onoarea numelui tău mândru de Român; ’ţi-a batjocorit copiii tăi sânge din sângele tău, carne din carnea ta; şi ’ţi-a batjocorit „obiceiurile sfinte* a moşi strămoşilor tăi. Nu uita, Române, că eşti rob în patria moşi strămoşilor tăi, batjocorit de o­­ ve­­nitură, care te ureşte, fiind­că-ţi dai pâne şi domnie. Cu atât nu va rămână însă domnul solgăbirău. El e răspunzător pentru fărădelegea şi batjocura ce tot Românul o resimte. Domnul vice-comite, Hollaki Arthur, e om drept şi aşa cred, că îl va înmuia pe acest mic tiran îmbuibat din cercul Iliei. Să tragem însă învăţătură. La tot caşul ordinaţiunea ministerială contra colorilor contrare statului din nou trebue adusă pe tapet în congregaţia viitoare a comitatului, dar’ altcum şi mai bărbăteşte combătută până la lo­urile cele mai înalte şi nu de unul doi, ci de întreg poporul ro­mânesc din comitat, cu zeci şi sute de pro­teste, că în contra milleniului, bună­oară. Azi o pantlică, mâne un brâu poi­­mâne un viflaim cu colori român­şti sânt batjocorite zi de zi şi nu ne apărăm „unul pentru toţi şi toţi pentru unul“. Nu sunt caşuri singuratice, ci simptoa­­mele unui trecut dureros, unui present tică­los şi a morţii naţionale, ce ni­ se pregăteşte. In viitor. Dar, „viitorul“ al acelora este, cari luptă bărbăteşte pentru „drepturi naţionale“, pentru „patrie liberă“. Poporul, care nu Ie are pe aceste, e mereu lovit, batjocorit şi nu are dreptul să trăească dacă nu se apără voiniceşte; tre­bue să moară în ruşine, lingând mâna stă­pânului, care îl loveşte mereu. August A. Nicoară. D­ela Clu­j. — Scrisoarea corespondentului nostru. — — 23 Ian. n. — Promoţii. — Examene. — Vieaţa socială. — Având să vă scriu despre o serie de promoţiuni la gradul de doctor, cari au avut loc în zilele acestea, îmi vin iarăşi în minte nişte acuse, ce le făcuse azi-vară tinerimii universitare „un părinte“, şi care a dat însă la o lungă şi interesantă discuţie între o „mamă* %un fiu«, „doctorand Purice«­­ etc. Era vorba acolo, că tinerimea ar sta prea mult prin cafenele şi că­­şi-ar neglija studiile. A­cuşa primă ar fi în parte motivată de nu ar întreveni ca o scusă a tinerimii forţa fatală a împregiurărilor între care trăeşte în centrele ungureşti. Lipsiţi de contactul edificător cu fami­liile române, e natural ca tinerimialist­’şi caute singura distracţie în cafenele. Ce priveşte însă imputarea cu negli­jarea studiului a fost îndestul de sfidată şi protestată — ca ceva fără basă deja atunci, când s’a publicat în foi. M’am cugetat şi eu mult asupra acestei chestiuni şi resultatul la care am ajuns fără a vorbi nici decât ,pro domos e numai favora­bil tinerimii. E constatat ce-­i drept, că sânt tare puţini, între noi, care afară de ceea­ ce tre­bue pentru riguroase şi examene ar mai studia intensiv cu scop de a se specializa în o direcţie sau alta, dar’ nu mai puţin e ade­vărat că cea mai mare parte a universitarilor îşi împlinesc conştiencios datorinţa f­ă­­cându-­şi regulat examenele şi ri­guroasele. Chiar profesorii de universitate au con­statat la diferite ocazii, că tinerii români, cu toate că de multe ori se luptă cu greutăţi enorme din causa limbii străine în care studiază, totuşi întrec în talent şi diri­gi­n­ţ­ă pe ceialalţi de altă naţionalitate. Dar o să trec la obiect. Faptele sunt mai elocvente. Nu mai puţin decât despre 3 promoţii de doctor şi despre 4 examene întregitoare de higienă voesc să vă comunic în cele ur­mătoare: în 16 I. c. st. n. a fost prima promoţie a hirnicului ticăt din Topliţa română Teodor S b­â r c­e­a, în medicina universală. Tineri­mea a asistat în corpore la promoţîune şi seara un rpotus doctorier sdravăn a încoronat actul sărbătoresc. La o săptămână a venit la rînd un alt absolvent de medicină, dl Romul D­o­b­o din Orâştie. Tinerimea s’a prezentat şi acum în nu­măr complect, ba au venit şi câţiva inteli­genţi din joc. Fiind numai un singur promo­­vent şi acela Român, profesorii de universi­tate au avut ocasie să se convingă despre legăturile strînse și despre solidarita­tea dintre tinerii români. Căci sânt cazuri când se promovează câte 4—6 tineri Unguri

Next