Tribuna, iunie 1897 (Anul 14, nr. 120-142)
1897-06-10 / nr. 126
Anul XIV Sibiiu, Marți 10(22 Iunie 1897 ABONAMENTELEPentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/l an 2 fl. 50 cr., */1 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */t an 3 fl. 50 cr., ljt an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: și an 10 franci, Vi an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente ne fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 126 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Popricii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici a 5 cr. sS vfind la »Tipografia«, soc. pe acţiuni. Luptă unitară. — Pentru autonomia bisericească. — Chestiunea de autonomie a bisericei române greco-catolice preocupă azi toate cercurile româneşti, ce se interesează de, binele obştesc, nu numai printre credincioşii bisericei unite, ci printre toţi Românii. E întradevăr o mare chestiune aceasta. Biserica unită, prin istoria ei de 200 de ani, s’a înscris ca factor cultural, de prima ordine în vieaţa naţională a neamului românesc din Ardeal şi Ungaria. Luptele ei din trecut au fost dictate, pe lângă interesele sale proprii, şi de un sentiment naţional frumos. Avem chiar timpuri, când luptele ei singure constitue o mişcare de luptă naţională în sinul poporului nostru. Timpuri mari au fost, acele, cari ocupă singure paginile istoriei de pe acele vremuri. Acum iarăşi timpuri de acele mari sosesc pentru biserica unită a Românilor. Şi e firesc lucru deci, dacă în schimb pentru trecut, toţi Românii se interesează demersul şi desvoltarea luptei, ce are să o poarte această biserică. Chestiunea a fost aruncată la suprafaţă şi a fost pusă la ordinea zilei cam pe neaşteptate. Nu că doar ar fi un lucru nou chestiunea autonomiei. Nu! Ea există de 200 de ani, de când există biserica unită. Preocupaţiunea de primul rang a acestei biserici a fost să-’şi recâştige vechea ei metropolie, pe care sub domnia calviniştilor şi a fost perdut’o de fapt, car’ după unire, aşa zicând şi de vine. •— A trecut mult timp, dar’ în cele din urmă totuşi şi-a recâştigat rangul seu şi independenţa sa, care a fost consfinţită la 1854. Prin autonomia ce o contemplează catolicii, şi pentru a cărei organizare se lucră de nou acum, independenţa aceasta a bisericei române unite cu Roma, e de nou şi serios ameninţată. Primejdia nu e de acum. Înainte cu 27 ani era aceeaşi, poate şi mai mare. Şi cu toate acestea zicem, că chestiunea se pune la ordinea zilei pe neaşteptate. E fapt. — Episcopii romano-catolici au dispus deja cu privire la alegeri, cari ar fi să se înceapă cu 24 Iunie n. Ear’ episcopii bisericei unite încă nici nu s’au întrunit, spre a lua primele înţelegeri intre sine. Dar’ să nu ne mirăm de aceasta. Lupta pentru autonomie a bisericei unite e aşa zicând numai o luptă de defensivă, între împregiurările grele şi maştere, în cari trăim, nici credincioşii bisericei unite n’au avut voie de a începe o luptă sistematică pentru a-şi elupta înşişi autonomia. Din potrivă chestiunea autonomiei lor e pusă la ordinea zilei tot din partea catolicilor; lupta lor e provocată de lupta ce o desvoltă romano-catolicii, e aşa zicând un echou al luptelor acestora. Şi cum pe neaştepte au venit înaltele rescripte, cari permit şi dispun organisarea autonomiei catolice, pe neaşteptate se pune şi la noi la ordinea zilei chestiunea autonomiei independente a bisericei greco-catolice. Dar’ oricât de târziu, de nepregătită, lupta s’a început. Mai ântâiu a sărit elementul laic al bisericei unite; apoi prelaţii şi clerul. Fruntaşii laici au convocat conferenţă generală la Cluj, pe 29 iunie. Episcopatul, pe cum aflăm, se întruneşte în conferenţă la Oradea-mare. Clerul aşteaptă, gata, un semn ca să sară întru ajutor, în luptă. Astfel dispoziţiile sunt bune din toate părţile. Că lucrul se face în grabă, în pripă, să nu ne îngrijească. De multe ori lucrurile făcute în grabă se fac mai bine, decât cele prea mult pregătite şi premeditate. Numai însufleţirea, încrederea în noi şi în dreptatea causei, ce representăm, să nu ne lipsească. Detailurile luptei nu ne sunt încă cunoscute; planurile ce se fac, asemenea. Dar, nu ne mirăm; nici catolicii înşişi nu ştiu ce voesc, şi ce vor face, în adunările lor electorale se văd tendenţe ce se isbesc în capete ; ba nici chiar scenele sgomotoase nu lipsesc. Pentru biserica greco-catolică română acum nici nu e chestiunea: cum să-’și organiseze autonomia ? — ci mai mult: cum să nu ’și-o organiseze? întrebarea deocamdată și în primul rînd e: cum să facă și să lucre, pentru ca ea, biserica gr.catolică română, să nu fie Incorporată la „autonomia catolică", să nu fie organisată în organismul bisericei romano-catolice, de care atât legile ţerii, cât şi scaunul apostolic din Roma, au făcut-o independenţă. In scopul acesta, intendenţa şi instinţa de a-şi păstra intactă independenţa sa, ştim că una sânt: cler şi popor, episcopi, preoţi şi mireni. La conferenţă din Cluj vor participa cât mai mulţi preoţi. Şi conferenţă, deşi n’a luat previe Înţelegere cu episcopatul, suntem convinşi, că va lua condluse conforme cu spiritul ierarchiei bisericeşti. De altă parte tot aşa de neclintit credem, că şi episcopii, în frunte cu metropolitul Dr. Mihályi, vor fi unanimi şi pătrunşi de aceeaşi însufleţire pentru apărarea independenţei bisericei, ce păstoresc, bine ştiind, că de la independenţa ei aduuă existenţa ei. Una fiind scopul, unitară credem va fi şi lupta, resolută şi bărbătească, şi atunci succesul încă nu poate lipsi. în această credinţă ne întăreşte şi „Unirea", care astfel încheie articolul seu ultim, în chestiune: „ Deocamdată, noi numai aceea dorinţă ferbinte o exprimăm, ca In această chestiune Preasfinfifii Archierei ai bisericei noastre, clerul fi poporul întreg, să purceadă mână în mână fi strâns uniţi, fi atuncia causa noastră dreaptă cu ajutorul lui Dumnezeu Sfântul va triumfa“. Dumnezeu să ajute! Sibiiu, 21 Iunie n. Un mecenatir român. Veste Îmbucurătoare ne soseşte din Turda. Răposatul Dion, St. Şuluţiu, a lăsat întreagă averea sa spre scopuri şcolastice culturale. E vorba de o sumă de 20.000 fl. bani gata şi acţiuni, din care se va face »Fundaţiunea Dion. St. Şuluţiu« în scopuri şcolastice-culturale. Fapta aceasta nobilă, care a făcut surprindere şi în cercurile mai de aproape ale răposatului, încununează frumos vieaţa lui şi-i asigură un titlu de recunoştinţă înaintea tuturor Românilor. Văzând încă astfel de exemple, astfel de fapte în vieaţa noastră, s’ar pută să nu prindem nou curagiu şi încredere în noi înşine? „Pseudo- naţională “. »Dreptatea din Timişoara ţine să dee tot mai multe dovezi de reacredinţă. Nu avem nici timp, nici disposiţie, de a întră mai adânc în discuţiuni cu »Dreptatea«. Experienţa ne-a învăţat, că orice discuţiune e în deşert cu actualii redactori ai acestui organ, vrednic de o soarte mai mai bună. De altă parte timpul nu ni se pare potrivit pentru discuţiuni, pentru că tot experienţa ne a învăţat, că din partea unor oameni ai noştri orice discuţie e considerată ca ceartă, şi e bănuită de cine ştie ce tendenţe. Ţinem însă să scoatem la iveală o nouă greşeală a »Dreptăţii«, în anul 120 ea revine la conferenţă conchemată pe 24 Oct. 1896, pe care nu se genează a o numi »pseudo-naţională«. Reflectând la o rectificare ce mi-am făcut la acest punct »Dreptatea« rischează următoarele: „Convocarea cutărei conferenţe naţionale aparţine la competenţa comitetului nostru naţional şi (ori vine cea boacănă. Red. ,Trib.“) se poate efectul pe temeiul unui condus al delegaţilor, respective al adunării generale a acestora. Cum încap aceste două aserţiuni lângăolaltă, fără a nu revolta logica omului, care le susţine, nu înţelegem. Partea primă e adevărată. Conferenţă naţională o convoacă comitetul naţional. El e competent. Aşa s’a convocat şi conferenţă, ce era să se ţină la 24 oct. 1896. Convocarea ei a fost hotărîtă de comitetul naţional, şi convocătorul a fost făcut şi iscălit de preşedintele comitetului naţional. Credem că »Dreptatea«, ca oricare Român, ce se respectă, ştie, cine este preşedintele comitetului. Şi cine nu o ştie, nu e decât »pseudonaţional«. Partea a doua a aserţiunei ce o face »Dreptatea« nu e dreaptă; ba să ni se ierte vorba, e un non-sens, unfel de fitius anter patter. Adunarea generală a delegaţilor este, după priceperea noastră, însăşi conferenţă naţională. Prin urmare a zice, că la convocarea conferenţei se cere, ca »temeiul, un conclus al adunării delegaţilor, este a cere să convoci o conferenţă naţională, care să dee comitetului un conclus, ca să poată convoca conferenţa naţională... — Absurd! Dar’ pe ce »temeiu« se convoacă atunci conferenţă naţională, care să dee conclusul de »temeiu« ? După logica »Dreptăţii« ar trebui să premeargă o altă »adunare gen, a delegaţilor«, adecă o altă conferenţă, — căreia iarăşi ar trebui se-i premeargă alta... şi aşa mai departe îndărăt, într’o serie infinită. Dar’ numai insistăm asupra acestui »nonsens« , e evident. Constatăm numai, că conferenţă din chestiune a fost convocată, ca toate celelalte, de cătră comitetul nostru naţional, prin preşedintele seu. Condusul conferenţei confidenţiale, la care au fost participat bărbaţi din toate părţile (cu escepţiunea unor părţi bănăţene, din raionul »Dreptăţii«) mai tot delegaţi, a fost numai un vot consultativ, pe care comitetul, anume l’a cerut, spre a se orienta asupra opiniunei fruntaşilor din ţeară, şi pe care putea să-’l iee, — ori să nu-’l iee, în considerare. Cine nu admite aceste fapte, ci caută a le interverti spre a pută face deducţiuni false, cari scornesc bănuieli periculoase, acela sau e de rea credinţă, sau nu cunoaşte pe deplin materia, de care se ocupă în amândouă caşurile »omul« nu face politică naţională, ci — »pseudo-națională *. De altfel asupra chestiunei vom trebui să revenim la timp mai potrivit. Liga germană şi Saşii. Liga germană Alldeutscher Verband a avut la 9 şi 10 iunie n. o adunare la Lipsca. Delegaţii secţiunilor Ligei s’au întrunit pentru a se pronunţa in causa asuprirei Germanilor din Austria şi a celor din Ungaria. Adunarea delegaţilor a condamnat politica ministrului Badeni, urmată faţă de Nemţii din Austria, dar’ a veştejit în termini aspri şi politica de maghiarizare aplicată faţă de Nemţii din Ungaria şi în special faţă de Saşii din Transilvania. La adunare au luat parte din Ardeal din Dr. Lutte şi Dr. Flechtenmacher, ambii din Braşov şi cei mai de frunte bărbaţi ai Saşilor verzi. Ambii au ţinut câte un discurs, în ziua întâia a vorbit Flechtenmacher accentuând, că a venit la adunarea Ligei, dimpreună cu Dr. Lurtz, ca se desmintă ştirea fală, ce se răspândeşte tot mai mult în Germania, că Saşii din Ardeal voesc a se sinucide naţionaliceşte şi astfel a eşi din rassa germană. Asigură, că aceasta nu e adevărat, şi exprimă speranţa, că şi Saşii negrii se vor convinge, că politica de oportunitate nu duce la bine şi cu toţii se vor grupa sub Stindardul naţional săsesc şi vor lupta contra apăsării Maghiarilor. A doua zi a vorbit Dr. Lurtz la banchet. El la dorinţa presidiului a ţinut un toast pentru Bismarck, şi trecând la Saşi, a arătat că Saşii de 700 ani ’şi-au păstrat în Ardeal limba şi conştienţa naţionali. Nici când aceste n’au fost atât de aspru atacate, ca acum, de valurile maghiarismului. Saşii însă sânt gata de luptă pe vieaţă şi moarte şi le dă putere conştienţa, că pot conta la simpatia tuturor Germanilor. Spre federalism. — Voci de presă. — Frankfurter Zeitung publică un articol redacţional, din care extragem următoarele : „E fatalitatea Germanilor din Austria, că ei de mult deja ’şi-au considerat însemnătatea pentru stat ca strîns legată de centralism, şi ’şi-au statolit ţinuta politică in conformitate cu aceasta. O mare pagubă pentru ei. Adeseori ei au jertfit centralismului vienez în paguba intereselor lor naţionale şi tot ce centralismul vienez a păcătuit contra popoarelor Austriei s’a pus in conta germanismului. Ce folos au avut Germanii din faptul, că au ţinut aşa de tare la centralism, şi au avut ambiţia de a fi consideraţi ei singuri, ca partid constituţional, de stat ? Trecutul şi presentul răspund clar la această întrebare. Din acest răspuns Germanii ar pută, in fine, să se înveţe a judeca lucrurile după realitatea lor. Dacă există vre-un stat cu disposiţie firească spre federalism, atunci acela e Austro- Ungaria, cu mosaicul seu de popoare. Şi dacă iu monarchia habsburgică domneşte o continuă cearta naţională, aceasta provine numai de acolo, că e guvernată centralistic, în loc ca să se lase fiecărei naţionalităţi însuşirea sa proprie, după principiul egalei îndreptăţiri, şi să li se garanteze o liberă desvoltare. Nu e adevirat nici aceea, că o Austrie federalisată s'ar slăbi fi în sfirşit s'ar descompune. Avem in Germania exemplul unui puternic imperiu federalist, deşi singuraticele state îşi au încă proprii lor principi. Apoi Eelvefia şi Statele-Unite din America încă nu dau semne de slăbire. Din contră trebue mai în grabă să se admită, că Austria ar câştiga în tărie, dacă s’ar sftrşi odată cearta naţională*. (Autorul araţi apoi cum federalismul ar favoriza chiar elementul german, cu mult mai bine decât situaţia de acum — şi apoi continui): „Tocmai acesta este neperitorul principial de vieaţă al federalismului, bine înţeles, şi bine aplicat, că toate grupurile politice şi economice, de popoare, Îngrijesc ele însăşi de afacerile lor. Afacerile comune, externele, armata, justiţia, comercial, finanţele comune, comunicaţiunea etc., s’ar putea administra, ca şi mai înainte, printr’un guvern central şi un parlament central în Viena, prin aceasta s’ar încungiura şi eventualitatea, ca prin noua formaţiune, Viena să fie păgubită. Ce vor zice la aceasta Maghiarii? Aceasta n’are să o întrebe, îngrijită, Austria! Austriacă au să se aranjeze aşa, cum lor le vine mai bine. Şi precum ei înşişi nu se amestecă în lucruri ungureşti, tocmai aşa pot interzice, ca Ungurii să se amestece intr’ale lor lucruri. Lucrurile, ce se propun aici nu sânt nouă, ele s’au discutat adese ori chiar şi în Austria. Numai cât Germanii, cei representaţi in partida liberală, n'au voit să ştie nimic de ele. Acum însă e timpul ca în fine și Germanii să se ocupe de ele. Federalismul va veni și va trebui să vină; dacă Germanii liberali nu-l fac, în legătură cu Cehii, atunci îl vor face Feudalii-clericali. ♦ Grazer Extrablatt publică un articol întitulat: »Programul federalistic al partidului creştin-social, din care extragem următoarele: „Germanii au lipsă de un program naţional popular în cadrele monarchiei austriace. Conducătorii Germanilor trebue să poată striga şi ei oamenilor lor, întocmai ca şi Cehii, Slovenii şi Polonii: „Fraţilor, dacă învingem, noî sfintem domni în casa noastră!*. Germanul însă trebue si fie federalist, dacă vrea si fie earăși domn în casa sa. Creștin-social pe basă federalists, numai astfel ’i se poate ajuta poporului german". Alldeutsche Zeitung scrie, că discursurile aceste att »produs un entusiasm nedescris, semn de iubirea şi interesul, ce-’i au Nemţii din Germania pentru Saşii noştri. Că ziarele maghiare Scuipă foc de mărie, asta doar’ e de prisos a o apune. Rusia şi Austro-Ungaria. — „Reichswehr“ şi contele Ignatiev. — Intervievat, pe care corespondentul lui „Reichswehr“ ’l-a avut cu contele Ignatiev, şeful recunoscut al panslaviştilor ruşi, fost ministru şi president al marei societăţi de binefacere slavice, are de sigur atâta importanţă, ca să revenim asupra lui şi să-l presentăm întreg cetitorilor noştri. Afară de cele ce privesc relaţiunile celor două împărăţii, contele Ignatiev a mai făcut o declaraţie, care atinge desigur simţitor de neplăcut pe Maghiari. De aceea poate presa lor, afară de unele cari au luat notiţe scurte, ignorează total acest interview. Intervievul apărut în unul dela 17 Iunie al ziarului vienez a avut loc in Petersburg, şi corespondentul lui „Reichswehr“ 11 însoţeşte cu o prefaţă în care îşi face observările sale asupra vederilor ce au cercurile politice ruseşti. înainte de a da Însăşi declaraţiunile lui Ignatiev, iată unele părţi din „prefaţa" ce o face corespondentul ziarului vienez : „O înţelegere ruso-austriacă şi anume privitor la regularea dificultăţilor orientale, e ceva aşa de nou, atât aci cât şi la Viena, încât mi-se pore vrednic de oboseală, a cerceta impresiunile, pe care le-a produs aci, în mod durabil, ideea unei proceduri, mână în mituă, a Rusiei cu Austro-Ungaria. Aşa ceva e cu atât mai important, cu cât atotputernicia Ţarului şi a guvernului rusesc în chestiuni politice, mai ales în cele exterioare, nici nu e aşa de mare, precum se crede un general în străinătate. Autocraţia de aci, orice s’ar zice, este concrescută ca sufletul poporului răsesc, ale cării Însuşiri, bune şi rele, Ie împărtăşeşte. In mod atât de intim, încât opiniunea publică, dacă ea se manifestă cum se cade, adecă, dacă isvoreşte din sufletul naţiunii — fără chiar so voească, exerciazâ o apăsare puternică, care este în stare câteodată a dobori cete mai îndîrjite decisiuni guvernamentale.... „Rusul este din fire duşman al oricăror obligamente, legi şi regulamente. El cunoaşte numai o poruncă: „Urmează imboldului ce-ţi ţîşneşte din disposiţia inimei.* In această privinţă, Ţarul în fond este deopotrivă cu cel de pe urmă mojic. Pe semne aceasta va fi causa, că poporul rusesc atât este de adversar constituţionalismului şi legislaţiunii lui“... Cât pentru însuşi intervievat, el se compune din următorul monolog al contelui Ignatiev. Da, raporturile noastre cu Austro-Ungaria, — începu el — au fost multă vreme punctul de cristalisațiune al antagonismului dintre statele europene; dar’ cu totul pe nedreptul, căci contrastul între aceste două puteri niciodată n'a fost neaplanabil. Curentul antislavic, care a luat preponderanţă în Austro- Ungaria, după încheierea dualismului, s'a validitat fi în politica externă a Monarchiei, cu deosebire în urma preponderanţei Ungariei şi astfel a dus la frecări cu Rusia. Acest curent trecător însă la noi întotdeauna a fost considerat ca o anormalitate, care se va aplana la cea dintăiu ocasiune dată. Eu, care sânt proclamat în fiecare zi ca duşman jurat al monarchiei austro-ungare, niciodată n’am încetat a cultiva cele mai prieteneşti relaţiuni cu membrii fruntaşi ai familiilor princiare de Schwarzenberg şi Liechtenstein. Aceşti domni ştiu foarte bine, ce fel de simţăminte am nutrit eu faţă cu Austro- Ungaria. Aceste simţăminte de altfel nu le-am ascuns nici faţă cu Slavii, emigraţi la noi din Austro-Ungaria. Acum patru ani am trebuit să aud din partea lor reproşuri amare, fiindcă, cum ziceau, noi nu ne interesăm de soartea Slavilor din monarchia habsburgică. Atunci am răspuns acestor adversari ai mei: „Şi adecă ce voiţi să facem? la Rusia si declare resboiu Austro Ungariei. Aceasta ar fi un non sens pe care am ţinut întotdeauna de datorinţa mea patriotică a-1 com«