Tribuna, august 1897 (Anul 14, nr. 170-192)
1897-08-05 / nr. 173
Anul XIV Sibiiu, Marţi 5/17 August 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., 1/l an 7 fl., 1 an 14 fl. 1Pentru România şi străinătate: 1/l an 10 franci, V, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Nr. 173 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Mr. 14. Se prenumeră și la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază1 Numeri singuratici în cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiuni. ——mimmammmmmmmmmmmmmammmm-------- Mâna neagră. (1) Sub flamura roşie a anarchismului earăşi jubilează fanaticii propagandei faptice. După o lungă amorţeală, întreruptă de un atentat nesucces contra regelui Italiei, anarchiştii au de nou zile de generală bucurie. Omorul primministrului spaniol Canovas del Castillo,i-a reînviat. „Cu un tiran mai puţin* — e strigătul spasmodic al adoratorilor „mânei negre*, şi cumplită spaimă stîrneşte strigătul pretutindeni în Europa. Sângele bătrânului bărbat de stat al Spaniei vieaţă a dat anarchiştilor, şi teroare răspândeşte în şirurile celor contrari anarchismului. Amorţită odată, teribila fantomă a propagandei faptice pentru anarchism, îngrozeşte de nou spiritele. Ziarele, din Spania ca şi din alte ţeri, au revenit cu insistenţa inherentă asupra primejdiilor mari şi iminente, tema apărării celei mai intrasigente contra cumplitului flagel social. Se propun, şi în parte reîncep a se pune în practică, cele mai necruţătoare măsuri de apărare faţă de năvala anarchistă. Franţa ia severe disposiţii contra refugiaţilor anarchişti, Spania plănueşte prigoană generală contra erostraticului element. Chiar judecat în cea mai desăvîrşită obiectivitate, anarchismul e o boală socială a secolului, şi constitue o primejdie nespus de gravă pentru omenime. Simburele destrucţiunii totale, asta e caracteristica anarchismului; oameni anormali, inclinaţi spre mania uciderii, ii sunt apostolii. Mai anii trecuţi, când cu atâta neînchipuită furie s’a dat în vileag noua doctrină a veacului — doctrină în sine o exagerare insană a socialismului — ţerile mai bântuite de grozavul flagel, în prima linie Francia, — s’au grăbit a lua radicale măsuri, codificate până şi în legile ţerii, contra primejdiei enorme ce ameninţă cu desăvîrşită pustiire tot ce milenii de muncă uriaşă au creat. In asemenea condiţii presentat, ne pare prea firesc, dacă toţi sincerii iubitori ai progresului, toţi devotaţii ostaşi ai umanitarismului, trebue să fie şi sînt constituiţi zid de apărare şi vrăjmaşi declaraţi şi absoluţi ai anarchismului. Aceasta fără nici o deosebire de neam, confesiune şi idei. Singură Ungaria — ţeara atât de liberală în presentare, pe cât de reacţionară de fapt — face excepţie şi în acest punct de general interes şi mare al întregei omeniri. Pe când în Italia se reîncepe, ear’ în Spania se încunună diabolica propagandă faptică, — în Ungaria anarchişti aşa zişi „ideali* sânt achitaţi, dacă aduşi sânt înaintea tribunalului pentru propagarea ideilor insane ale totalei destrucţii, ear’ cel achitat, şeful anarchist Dr. Eugen Smitt ţine sub ochii şi cu voia autorităţilor prelegeri sistematice despre noua şi cea mai „ideală” doctrină a viitorului. Mai mult! După toate semnele e prea probabil, că în curând un legal club anarchist, cu statute şi regulament recunoscute de ministru, va opera în dragă voe de-a lungul şi de-a latul ţerii, sămânţa nimicirei a tot ce există semănând între cetăţeni. Şi aceasta, după ce socialismul cuprinde, asemenea cu voea şi din vina stăpânirei, tot mai larg teren în ţeară. In aceeaşi vreme şi paralel cu libera desfăşurare a acestor sinistre elemente doctrinare hotărît contrare oricărui sistem de stat, un tablou de cea mai amară ironie ne stă înainte. Naţionalismul, doctrina cea mai firească şi cea mai întemeiată a omenirii, e — cu supremă forţă — împedecată în desvoltarea sa. Şi o comite aceasta însăşi puterea statului, care în absoluta sa majoritate o formează aderenţii necondiţionaţi şi naturali ai naţionalismului, popoarele nemaghiare ale ţerii.Isbind făţiş şi aprig legile ţerii, sancţionate de primul cetăţean al patriei, de însuşi Monarchul, vremelnicii miniştri ungureşti îndrăsnesc a lansa cele mai volnice şi mai barbare ordinaţiuni contra naţionalităţilor, denegându-le orice organisare după naţionalitate, cu un cuvânt existenţa, vieaţa naţională. Astfel sub egida constituţionalismului, popoarele nemaghiare ale ţerii sunt scoase din cadrul legilor. Şi totuşi nici un cetăţean nemaghiar nu recurge la mijlocul extrem şi singur posibil în stări total abnorme în vieaţa popoarelor, la dreptul de legitimă apărare prin forţă, atunci când apărare legală e cu desăvîrşire eschisă prin însuşi statul. Nici un cetăţean nemaghiar nu procede aşa cum însăşi istoria admite a se procede în asemenea caşuri. Nici un cetăţean nemaghiar nu se declară aderent al apărării faptice. Dacă oameni anormali şi decăzuţi, vrăjmaşi juraţi ai progresului omenesc, hiene setoase de sânge, agită şi luptă cu orice mijloace, cât de extreme, pentru doctrinarismele lor şi contra unor tirani fictivi, cum nu se vor lupta energic şi loial pentru drepturile lor mari şi sfinte şi contra tiranilor reali devotaţii cetăţeni ai patriei, peste care numai ei sânt legiuiţii stăpâni ? A VllI-a Conferenţă Interparlamentară. — Raport special al „Tribunei*. — II. Bruxelles, 10 August 1897. Chestiunea arbitrajului. Dupâ ce representanţii diferitelor ţări au răspuns discursului de bunăvenire al preşedintelui, representantul Angliei, d. Stanhope a propus conferenţei o moţiune, în sensul căreia membrii grupurilor parlamentare englez şi belgian îşi iau angajamentul de a interveni pe lângă guvernele lor respective în scop de a se ajunge la încheerea unui tratat de arbitragiu permanent între Anglia şi Belgia, luându-se ca punct de plecare ultimul incident ivit între aceste două ţări cu ocazia expulsării socialistului englez Ban-Tillet de pe teritorul Belgiei. Pentru cetitorii neiniţiaţi asupra acestui incident trebue să spun, că Ben-Tillet e un socialist englez, care a trecut pe solul Belgiei şi a încercat se organiseze lucrătorii din portul Anvers într’un sindicat asemănător acelor ce există de multă vreme în porturile engleze. Pentru acest fapt guvernul belgian ’l-a expulsat. Guvernul englez, care își protejează supușii pretutindenea, a cerut socoteală guvernului belgian. Acesta a propus un arbitragiu pentru a judeca incidentul, care guvernul englez a admis propunerea. Cazul în sine e fără importanţă; el însă devine important, când se ţine socoteală de împrejurarea, că două guverne recurg la arbitragiu pentru a viola un incident dintre ele. Şi tocmai de acest incident zice representantul Angliei, că trebue să se servească cele două grupuri parlamentare, englez și belgian, pentru a ajunge la încheerea unui tratat de arbitregiu permanent între guvernele celor două state. Propunerea, în urma unor desbateri contradictorii, la care au luat parte d-nii: Descamps (Belgia), de Saisy (Franţa) Brocqueville (Belgia), Grenier (Anglia) şi Fred. Passy (Franţa), a fost admisă în unanimitate, minus unul. Conferenţă a votat apoi o moţiune generală, presentată de d. Descamps şi amendată de d. Lorand (Belgia), în sensul căreia toate grupurile parlamentare sunt invitate să pue în joc toată influenţa lor, fiecare pe lângă Camerele şi guvernele respective, spre a se ajunge la violarea tuturor incidentelor, ce pot să survie între diferitele state, pe cala arbitragiului, în care scop, zice moţiunea, conferenţa preconisează ideea înfiinţării unei curţi permanente de arbitragiu pentru conflictele internaţionale. Şedinţa a doua. E chestiunea de a se da o mai mare întindere principiului stabilit în şedinţa precedentă. Se cunosc peripeţiile incidentului dintre Anglia şi Statele-Unite. Anglia voia să se amestece într-o afacere a Venezuelei, despre care acest din urmă stat susţinea că e de ordin intern. Venezuela, ameninţată de Anglia, cere sprijinul Statelor-Unite. Statele-Unite îi acordă acest sprijin şi preşedintele acestei mari confederaţiuni pronunţă un mesagiu ameninţător la adresa Angliei, mesagiu care a fost un moment considerat ca o adevărată declaraţie de răsboiu. D. MacKinley, preşedintele Statelor Unite, a dat astfel încă odată aplicabilitate vestitei teorii a lui Monroe, după care „America e a Americanilor*, și Europenii n’au nici un drept de amestec, și nici o politică de extensiune sau de cucerire din partea lor nu poate fi considerată decât ca o provocare de resboiu. Tratatul anglo american. D. Grenier (Anglia) desvoltă această chestiune, în ultima ei rasă. „Regretând profund că Senatul State- For Unite a refuzat să ratifieze tratatul de arbitragiu anglo-american, — zice moţiunea dlui Grenier, — conferenţă e cu toate aceste fericită de progresul, ce ’l-a realizat principiul abitragiului şi de aceea, că resoluţiuni votate de parlamentul Marei Britanii, de congresul american, de camera deputaţilor Franciei şi de consiliul naţional elveţian în favoarea tratatelor de arbitragiu In timpul celui din urmă an, s’au adaugat pe lângă aceea a Parlamentului Austriei, Belgiei, Danemarcei, Norvegiei şi Suediei. „Conferenţă mai exprimă ferma credinţă, că parlamentele şi guvernele europene vor continua a se sili să încheie tratate de arbibitragiu între ele şi cu Statele Americei, deschizând cât mai curând negocieri cu guvernele acestor ţâri. „Conferenţă ia de asemenea act cu satisfacţie, că se prepară un alt tratat de arbitragiu din iniţiativa preşedintelui MacKinley şi are deplină încredere, că acest tratat va fi ratifiat în viitoarea sesiune a congresului. „Conferenţă presentă sincerele sale mulţumiri guvernelor englez şi american pentru impulsiunea ce au dat causei arbitragiului şi păcii prin marele proect ce au elaborat în vederea de a regula diferendele fără violenţă şi curgere de sânge. „Conferenţă se bucură de faptul că oameni politici responsabili din două din cele mai mari state ale lumei au admis, prin tratatele ce au proectat, posibilitatea arbitragiului şi constituirea unui tribunal de pace. „Preşedintele conferenţei e invitat a comunica resoluţiunile precedente dlui preşedinte McKinley, preşedintelui senatului Statelor Unite ale Americei, lordului Salisbury şi primilor miniştri ai celorlalte guverne“. Discuţia asupra propunerii grupului englez, D. Fred Passy (Franţa) constată că camera deputaţilor din Franţa a manifestat în mai multe ccasiuni dispoziţii favorabile pentru încheierea unui tratat de arbitragiu cu statele Americei. D. de Saisy (Franţa) zice că formula dlui Cremer cuprinde formula cea mai intangibilă şi mai practică a tribunalelor de pace. D. Barrows (Statele-Unite) aderează la moţiunea Cremer şi declară că o va presentă d-sa însuşi preşedintelui Statelor-Unite. Propunerea grupului englez, pusă la vot e primită cu unanimitate. Neutralitatea. Grupul german depune propunerea următoare : „Din moment ce se vor ivi contestaţiuni între două sau mai multe ţeri, biuroul interparlamentar din Berna, după ce va fi luat lămuririle necesare de la membrii biuroului aparţinând ţerilor interesate în aceste diferende şi de la grupurile lor parlamentare, va fixa cât se va puta mai repede punctul de fapt al dificultăţii şi va căuta prin toate mijloacele posibile şi mai cu seamă pe calea presei ca informaţiunile sale se primească cea mai întinsă publicitate posibilă. „Conferenţă invită în acelaş timp grupurile parlamentare ca din moment ce contestaţiuni se vor ivi, se procure imediat biuroului interparlamentar lămuririle de lipsă şi se aducă informaţiunile ce vor fi stabilit, la cunoştinţa autorităţilor şi publicului ţerilor lor*. Discuţia propunerii grupului german. D. Stanhope (Anglia) explică propunerea. D. Max Hirsch (Germania), autorul propunerei, zice că ea va avu ca efect, ca din moment ce un conflict se va ivi, opinia publică să fie luminată asupra adevăratei stări a lucrurilor şi să nu fie dusă în rătăcire prin exagerări, prin falsificări şi prin sentimentul urâcios al şovinismului nesocotit şi intolerant. Cu o uşoară amendare, propunerea e admisă ca mare majoritate. Se votează apoi o propunere a dlor Beernaert, Descamps şi Lorand, care invită pe deputaţii participanţi la conferenţă se seziseze orice ocazie când e vorba de încheierea unor tratate de arbitragiu speciale, să le generalizeze, cerând guvernelor respective încheierea de tratate de arbitragiu permanente. Această din urmă propunere, pusă în discuţie în şedinţa precedentă, dar nevotată, a făcut obiectul unor scurte desbateri în această a doua şedinţă şi a fost adoptată cu unanimitate. Situaţia neutrilor. D. Bayer (Danemarca) depune propunerea următoare: „Când două sau mai multe state sânt de acord întru a adopta un cas de resboiu un regim de neutralitate, acest acord va fi notificat tuturor celorlalte state cu care zisele state sânt in relaţiuni diplomatice. „Statele, ce se găsesc sub regimul neutralităţii, vor provoca atunci constituirea unei curţi arbitrale“. Discuţia propunerii grupului danez. D. Rahusen (Olanda) crede că nu e de ajuns pentru un stat de a se declara neutru; se uită a se spune dacă celelalte puteri vor respecta această neutralitate. D. Descamps (Belgia) aminteşte, că conferenţa de la Berna a admis principiul, după care din moment ce o ţeară declară că admite neutralitatea, această declaraţiune trebue să fie de ajuns pentru ca neutralitatea să fie respectată de puteri. Acest principiu a fost admis pentru basinul Congului. D. Lafontaine (Belgia.) Dacă toate micile ţeri ale Europei se declară neutre, aceasta însemnează că toate aceste ţeri nu voesc să mai revie la răsboiu. E o declaraţie capitală. Dacă Negri din Congo au beneficiat deja de acest regim, care-i preservă contra răsboiului, nu trebue să fie nici un obstacol pentru ca acelaş lucru să se întâmple şi faţă cu naţiunile civilisate. Lafontaine aderează la proposţunea lui Boer, dar’ ar dori să o amendeze în sensul, că neutralitatea va puta fi declarată de o singură ţeară în timp de pace ca şi în timp de resboiu. D. P. Grădişteanu (România) zice că întru cât priveşte pe România ea e totdeuna gata a se declara şi totdeauna mulţumită a fi declarată ţeară neutrală, dar’ unde sânt garanţiile care să consfinţească o asemenea hotărire? întreabă vicepreşedintele senatului român. Rusia constitue un pericol permanent pentru noi. Neutralitatea ce am dori-o noi, n’ar fi respectată de marea putere dela Nord. Avem o convingătoare dovadă într’un trecut recent. La 1877 România ar fi voit să rămâe neutră. Rusia însă a trecut peste frontieră cu trupele sale şi noi ne-am văzut siliţi, la început fără voea noastră, să luăm parte la resboiul ruso-turc. Cine ne-ar puta garanta şi astăzi neutralitatea, pe care noi o dorim, să nu fie numai platonică şi lipsită de orice sancţiune. Dl Polszmandy (Ungaria) încurcă câteva vorbe, cântând să stabilească, că România n’a fost şi nici n’a dorit să fie neutrală în 1877, cuvinte, la care domnul Grădişteanu n’a crezut demn să replice. Altă propunere. Dl Houzeau de Lehaye (Belgia) zice, că membrii biuroului au căzut de acord asupra propunerii următoare, în ce priveşte chestia neutralităţii: „Când unul sau mai multe state decid adoptarea unui regim de neutralitate, declaraţiunea lor va fi semnalată celorlalte state. „Dacă acestea recunosc, că declaraţiunea e conformă dreptului ginţilor, vor răspunde prin angajamentul de a respecta neutralitatea ce le e notificată şi naţiunile care vor fi adoptat regimul neutralităţii vor trebui se provoace o înţelegere în vederea constituirii unei cărţi arbitrale*. Această propunere a fost respinsă cu o mică majoritate. Continuarea discuţiei. Dl Golfs (Belgia) apără ceealaltă propunere. Onoarea militară, aşa cum se înţelege astăzi, se deosebeşte de onoarea civilă. Cel care triumfă prin forţă brutală învinge în cas de resboiu, ceea ce nu se întâmplă în vieaţa civilă. Respectul teritoriilor neutre ar trebui se fie absolut, adecă că beligeranţii n’ar trebui să poată trece peste frontierele acelor teritorii, decât constituindu-se prisonieri şi depanând armele. Ar trebui ca chestiunea aceasta să fie odată hotărîtă de conferenţă interparlamentară. Dl Lafontaine (Belgia) crede, că propunerea e inutilă. Chestiunea e deja vidată. Neutralitatea Belgiei şi a Elveţiei e pe deplin garantată. Dl Golfs stărneşte. Dacă neutralitatea Belgiei şi Elveţiei e într’adevăr garantată, atunci la ce se mai întreţin, în amândouă ţerile şi cu atâtea cheltueli, armate? Dl Lafontaine şi dl Lorand (Belgia) zic, că chestiunea e vidată. Respectarea neutralităţii e un punct câştigat. Conferenţa nu poate cere existenţa a ceea ce există. Toate tratatele de dreptul ginţilor consacră principiile ce dl Colfs ar dori să le vadă consacrate, ceva cam tardiv, de conferenţă. Dl de Saisy (Francia) zice, că nimenea nu se gândeşte să atace neutralitatea Belgiei. Dl Goblet d'Alviella (Belgia) crede, că este a Intra intr’o cale rea predispunând statele a se declara neutre. Statele neutre sânt acele, care nu voesc răsboiul, dar’ ele ar rămâne desarmate faţă de acei cari ar împinge popoarele la răsboiu. Nu trebue deci ca aceste state să se mulţumească cu declararea neutralităţii ca o garanţie a păcii. In urma acestei discuţii se propune o moţiune în sensul, ca chestiunea neutralităţii să fie trimisă biuroului interparlamentar din Berna, pentru a fi din nou studiată, o moţiune admisă cu mare majoritate. Protestul Românilor contra Opresiunei maghiare. Sibiiu, 16 Aug. Protestul din Bruxella a venit ca o surprindere neaşteptată, pe cât de neplăcută pentru Maghiari, pe atât de plăcută pentru Români. Nici că se putea utilisa acel protest într’un moment mai potrivit ca acum la congresul din Bruxella. Intre apostolii păcii, cari ţin la principiul: dreptul să premeargă forţei, se află întotdeauna suflete generoase, cari ascultă cuvântul de protest al unui popor oprimat, căruia sub regimul brutalităţii deocamdată nui-a rămas decât aceasta armă platonică. In privinţa aceasta, cum sântem informaţi, la conferenţă din Bruxella causa noastră a avut un succes mulţumitor, de care vom avu prilej a da seamă în proximii numeri. Ungurii fireşte sânt furioşi de acest nou atentat. Ei neagă toate acusele din protest şi zic că opresiune există numai „în închipuirea creerilor înferbântaţi ai agitatorilor*. Dar’ faptele totdeauna vorbesc mai elocvent şi mai zdrobitor decât orice om, fie acela chiar agent al guvernului unguresc, fie chiar Pázmándy. Oricând ar fi apărut acest protest am fi putut ilustra cu fapte de zi, proaspete şi netăgăduite, acasele ce le facem