Tribuna, septembrie 1897 (Anul 14, nr. 193-216)

1897-09-02 / nr. 193

Anul XIV Sibiiu, Marţi 2/14 Septemvrie 1897 . ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., 7, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 7, an 3 fl. 50 cr., 6/, an 7 fl., 1 an 14 fl. •Pentru România şi străinătate: 1/t an 10 franci, 7, an 20 ^franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Nr. 193 INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poște și la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acțiuni. waKüWKWiwiflwro^HOT^wwjiSBBi^migBBffluiiiiijiiiiiHliynillTIMfMMBBUBS N Chestiunea română in presa belgiană. Dăm mai în jos al doilea articol, pe care dl George Moroianu ’l-a publi­cat în Lindépendance Beige (unul dela 6 Septemvrie n.) ca răspuns lui Páz­­mándy. Scrisoarea din chestiune a agentului maghiar, publicată la 4 Sept. în același ziar, încerca să slăbească articolul prim al dlui Moroianu cu privire la numărul Românilor din Ungaria şi Transilvania I şi cu privire la „uniune“. Văzănd în­suşi că nu reuşeşte, Pázmándy recurge de nou tocitul clişeu al iredentismului ro­ ► mân şi încheie astfel: Din nenorocire agitaţiunea artificială plantată de Liga română şi susţinută cu zelul ardent precum şi cu bacii patrioţilor din Bucureşti este în decreştere în Ungaria. Intre cele 201 milioane de Români din patria ju­ea nu sunt nici 10.000 aceia, cari adoptă ideile de ură şi dispreţ in contra Maghiarilor, pre­dicate de utopiştii unei mari Români­. Nime (!) în Ungaria nu încearcă a im­­pedeca desvoltarea intelectuală și materială a Românilor sau a le rapi limba, obiceiurile ori altceva. Dar’ noi nu vom permite nici când ca Transilvania, aceasta veche țeară maghiară, să devină o provincie autonomă românească a cărei unire cu Ro­mânia, — toată lumea înţelege acest lucru — ar fi numai chestiune de timp“. Acesta e metodul de a discuta al dlui Pázmándy. Când e strîns cu cifre şi date netăgăduite, la cari nu poate face nici o obiecţiune, recurge într’un mod perfid, la vechile bănueli şi acusaţiuni de iredentism, vecinie folosite, — dar’ vecinie nedovedite, — de Maghiari. Iată articolul dlui Moroianu dimpreună cu notiţa de introducere a redacţiunei zia­rului belgian: Chestiunea româno-maghiară. Primim o nouă scrisoare cu privire la această chestiune, care interesează pe toţi aceia cari se ocupă cu politica internă a Ungariei. O publicăm dupâ­ cum am făcut şi cu celelalte pentru a face cu­noscută cetitorilor noştri opiniunile şi sentimentele ambelor părţi. Dar­ cu aceasta considerăm desba­­terea deschisă în coloanele noastre prin scrisoarea dlui Pázmándy din 13 Aug. ca definitiv închisă. Bruxella, 4 Septemvrie 1897. Domnule Director! Vă mărturisesc că-­mi pare rău de a mă vedea silit se cer din nou ospitalitate spre a răspunde la ultima scrisoare a dlui Pázmándy publicată în «Independance Beige» de astăzi. Ultimele afirmațiuni ale onorabilului fost deputat ungur sunt silit însă se le aduc la adevărata lor valoare şi aceasta în interesul adevărului şi pentru respectul datorit nenumăraților cetitori ai »Independenţei« pe cari caută cu ori­ce preţ să-­i inducă în eroare. Dl Pázmándy susținând din nou cifra de 12 la sută ca reprezentând elementul românesc în Ungaria greșește de două­ ori, mai întâiu pentru­ că chiar adaugând la cele 15.133.000 de locui­tori­­ai Ungariei propriu zise, pe cele 27, milioane ale Croației Românii ar constitui și atunci 15 la sută care nu 11 % cum afirmă dânsul. Intr’adevăr e de mirat, cum dl Pázmándy e aşa de puţin meşter în ale socotelei. Afară de aceea dl Pázmándy se face că a uitat, că Croaţia este o ţeară perfectamente autonomă avându-’şi propriile sale legi, un minister aparte şi guvernându-se în în propria sa limbă naţională. Astfel când am voit să­cret importanţa ele­mentului românesc în Ungaria pentru a face să reiasă şi mai mult temeinicia revendicărilor lui naţionale, cum puteam stabili proporţiunea sa numerică decât asupra totalului populaţiunii Ungariei propriu zise (fără nici o consideraţie la Croaţia), de­oare­ce jurisdicţia dietei din Budapesta nu se întinde decât asupra acestei părţi a regatului. În ceea­ ce priveşte modul parţial în care se face recensământul popula­­ţiunei în Ungaria nu numai naţionali­tăţile nemaghiare sunt cari se plâng; această constatare au făcut-o şi străinii cari sunt în curent cu stările de lu­cruri din această ţeară. Nu voiu cita în privinţa asta decât pe dl Henri Gar­­doze savantul profesor de la collège de France şi dela şcoala de ştiinţe politice din Paris, care într’un studiu asupra Românilor publicat în Revue de Paris (nr. din 15 Maiu 1894) impută sta­tisticei oficiale de a majora numerul Maghiarilor în detrimentul celorlalte na­ţionalităţi. Dealtmintrelea proporţiunea cu totului tot exagerată a creşterei rasei stăpânitoare nefiind in raport cu nu­mărul naşterilor probează până la evi­denţă, că ea nu urmează o cale na­turală, în ceea­ ce priveşte uniunea Tran­silvaniei cu Ungaria zice, că faptul cu dieta feodală a Transilvaniei din 1848 a votat uniunea acestei ţeri cu Ungaria aproape în unanimitate »probează din destul, că uniunea n’a fost o operă pre­meditată nici forţată...« Din faptele istorice reese tocmai contrarul. Fapt este, că minoritatea maghiară, care în virtutea legii electorale din 1791 di­spunea de aproape toate mandatele din dietă, a voit se profite de această situa­­ţiune privilegiată votând uniunea cu Ungaria, înainte de ce Românii, cari până în 1848 , aveau drepturi politice să ajungă la emanciparea lor politică. Maghiarii ştiau bine că în caşul acela ei vor fi împedecaţi. Astfel Românii din Transilvania reînoind mereu pro­testările lor contra nedreptăţii ce li-s a făcut nu- şi împlinesc decât o datorie de popor conştient de vitalitatea, de pu­terea şi de drepturile lui. Ar fi chiar nedemn din partea lor de a accepta fără condiţie o stare de lucruri care a fost făcută fără de ei şi în contra lor. Dl Pázmándy ca bun Maghiar ce e nu putea să scape ocasia aceasta fără să nu vorbească de pretinsul irreden­­tism român, în care — fie zis în treacăt — de sigur tot așa de puțin crede și dînsul ca și noi Românii. Dar’ în lipsa altor arme cu care să ne combată dînsul se servește de aceea. Un polemist conștiențios îusă ar trebui să aducă oare­care probă — ori­cît de slabă — în sprijinul unei așa de grave acusa­țiuni. Dar’ dumnealui chiar de-ar vrea să facă aceasta n’ar putea. Când dl Pázmándy își permite să discute pa­triotismul și fidelitatea dinastică a com­patrioților sei Români ar trebui să­’și aducă aminte că dânsul dl Pázmándy este membrul unui partid politic (al partidului kossuthist), care în 1849 a detronat pe actualul şef al casei de Habsburg ca rege al Ungariei, într’un timp când Românii (pe care dînsul îi acusă azi de irredentism) credincioşi jurământului şi trecutului lor îşi vărsau în abundanţă sângele lor luptând pentru legitimitatea monarchică şi în contra acelora cari întocmai ca şi azi nu voiau drepturi şi libertate decât pentru ei singuri. Voiu termina prin aceste cuvinte ale marelui cugetător belgian Emil de Laveleye. El scrie în frumoasa lui carte »Le gouvernement dans la Démocratie« vol. II, următoarele cu privire la Ma­ghiari : »Precum Ungaria a fost mântuită prin resistenţa unanimă contra arbi­trarului, întocmai aşa unanimitatea sfor­ţărilor pentru a răpune pe celelalte neamuri a expus-o şi o expune încă celor mai serioase pericole. Măsurile din ce în ce mai serioase, pe care le iau (Ungurii) pentru a impune cunoa­şterea şi întrebuinţarea limbei maghiare Croaţilor, Slovacilor, Sârbilor, Româ­nilor şi Germanilor, cari locuiesc pe teritorul Transleithaniei nu pot isbuti a maghiariza aceste popoare; ei seamănă numai germenii unei reacţiuni foarte periculoase pentru viitor­. Şi cu cât mai grave au devenit lucrurile de când cu călătoria în Un­garia a marelui scriitor belgian. Mulţumindu-ve cordialmente pentru inserţiunea acestei scrisori, român, die director, al d-voastră respectuos şi tot­deauna devotat George Moroianu. I înmormântarea baronului David Urs de Margina. Sibiiu, 13 Sept. o. Ieri d. a. s’a făcut înmormântarea marelui veteran român, baronul Urs de Margina. Un timp frumos a favorisat acest act de ultim onor ce ’i­ s’a dat ne­înfrântului erou şi harnicului luptător al culturei româneşti. Un public număros şi ales a asistat la actul funebral, a cărui strălucire a fost ridicată prin presenţa Excelenţiei sale, a Metropolitului din Blaj, şi a cărui importanţă s’a remarcat prin puternicul panegiric rostit de dl Dr. Augustin Bunea. Iată în cele următoare raportul nostru asupra acestei însemnate înmor­mântări : Discursul funebru rostit de Dr. Augustin Bunea, — secretar metropolitan, membru în comitetul fondurilor grăniţerești. — Domnul este cu tine, cel tare cu puterea. Cartea judecătorilor 6. 11. Veniţi toţi, cărora vă este scumpă stră­lucirea tronului şi a neamului mărire, şi îm­pletiţi o cunună din frunzele stejarilor seculari de prin romanticele văi ale Ardealului şi o puneţi în semn de recunoştinţă pe sicriul bravului, care în timpuri de grele încercări s’a distins în numeroase şi sângeroase lupte pentru tron, monarchie şi naţiune. Aduceţi, soldaţi viteji, ramuri de oliv de pe colinele scăldate în sânge dela Solferino şi împodobiţi în semn de admiraţiune catafalcul eroului, care v’a lăsat exemplu strălucit, cum trebue să fie mintea, inima şi braţul sol­datului. Spintecaţi încă odată valurile Mării­ Adriatice, marinarilor neînfricaţi, şi scobo­­rându-vă pe malurile insulei Lissa, rupeţi câţiva mănunchi de laur crescut la umbra forturilor, împletiţi-’i în cunună şi aşezaţi-’i în semn de pietate pe fruntea ilustrului că­pitan, care v’a pregătit strălucita victorie navală. Alergaţi şi voi, fii ai naţiunei române, de pe înălţimile maiestoşilor carpaţi şi adu­ceţi cele mai verzi şi frumoase crengi de brad şi de molid. Împodobiţi cu ele în semn de iubire şi gratitudine mormântul, unde are să odihnească cel neetâist în drago­ste de neam, ca stâncile munţilor şi încărunţit în merite nuperitoare pentru cultura poporului român, ca piscurile lor. Scăldaţi acest mormânt cu lacrămile voastre ferbinţi, pentru­ că aţi perdut pe unul dintre cei mai iluştri bărbaţi, pe David baron Urs de Margina, colonel imperial şi regesc, decorat cu crucea militară pentru merite, cu ordul rusesc al Sfintei­ Ana (cl. 3) cu sabia, cu insigniile serviciului de obher cl. I., coman­dator al strălucitului ord Coroana- de-fer, ca­valer al ordului militar Maria Teresia, membru fondator al „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român", pre­şedinte al comitetului pentru administrarea fondului şcolar din primul regiment român de graniţă, vicepreşedinte al consiliului pentru administrarea fundaţiunii Alexandru Sterca- Şucuţiu. Te-ai dus exemplu viu, rar şi strălucit de soldat viteaz, de Român verde, defiin de­votat bisericei. Nu vom mai vedea figura ta elegantă, înaltă şi impunătoare, capul tău energic, fruntea ta lată, pe care strălucea înţelepciunea şi pru­denţa, ochii tăi schinteitori, în cari să oglinda inima ta mare şi curajul neînfrânt, faţa ta arsă şi argăsită de focul soarelui şi de su­flarea vânturilor pe câmpul de răsboiu, dar’ nobila, expresiva şi înseninat pururea de un suria afectuos pentru unii alţii şi deapreţuitor de moarte pentru alţii. Nimic nu-­ţi lipseşte din ceea­ ce face oamenii mari, decât numai un panegiric vred­nic de tine. Cum voi pute eu însă lăuda cum se cuvine virtuţile tale frumoase şi faptele tale măreţe, cum­ stau nu numai sub impresiunea durerii adânci, ce o simţeşte pentru pierderea ta fiecare fiu al naţiunii române, ci sânt tot­odată copleşit şi de întristarea şi jalea firească, ce apasă inima nepotului iubitor pen­tru moartea unchiului seu binefăcător. Dar, sperez, că spiritul adevărului mă va lumina şi tată­l, ca să-­mi pot împlini şi aceasta datorinţă ultimă faţă cu tine, şi că vieaţa ta glorioasă, acţiunile tale mari, şi virtuţile tale strălucite chiar şi expuse cu cea mai mare simplicitate, şi numai în tră­sături generale, ele totuşi prin splendoarea şi puterea lor fermecătoare vor împrumuta cu­vintelor mele aceea nobleţă şi frumseţă ce de la sine nu o pot avă. Mulţi viteji a avut primul regiment ro­mân de graniţă, care se întindea în sudul Ardealului dela porţile-de-fier, până în ţeava Birsei, însă nici unul nu se poate asămâna cu David Urs de Mărgineni. Acesta n’a făcut cariera pe basa ştiinţei militare câşti­gate în şcoală, ci s’a înălţat din treaptă în treaptă pe basa calităţilor sale extraordinare, asemenea generalilor renumiţi, pe care Na­­poleon-cel-mare îi ridică din şirurile solda­ţilor de rînd, în vtrstă de 18 ani, adecă în 1 Iulie 1834 întră ca simplu gregar in acel regiment, pururea credincios casei domnitoare şi devotat neamului românesc. Ca subofiţer nimenea nu­­l-a văzut fugind de osteneală, sau temându-se de primejdii. Ceea­ ce alţii făceau de silă el împlinea din sentiment de onoare, şi pe toţi camerazii sei îi întrecea prin însuşirile sale eminente, prin o dragoste fără seamăn de muncă şi prin împlinirea promptă a datorinţelor sale. în chipul acesta numai cu hărnicia sa ,şi-a eluptat în 1 Martie 1841 rangul de oficer. în timpurile furtunoase de la 1848 şi 1849 el era totdeauna la postul său, unde credinţa jurată steagului şi iubirea de neam îl chemau ca să înfrângă puterea insurgen­ţilor. în luptele de la Oşorheiu, Lörinczfalva, Ürincz, Hid­ég, Szemerja, Kászon-Ujfalu şi Bukszád locotenentul David Urs dovedi atâta vitejie şi bravură, încât doi monarchi puter­nici să simţiră datori a-ş i exprima înalta lor recunoştinţă, monarchul nostru decorându-’l cu crucea pentru merite militare, car’ Ţarul Rusiei cu ordul Sântei Ana, ca săbii. Să lăsăm însă aceste timpuri de tristă aducere aminte, când cetaţean în contra con­­cetăţanului ridică fierul mortal şi să privim spre câmpiile, unde fii devotaţi patriei, o apărau în contra duşmanului din afară, în frumoasa Lombardie, la Solferino, un ofițer face minuni de bravură. E maiorul Urs în fruntea batalionului său, stând faţă cu o pu­tere armată de 10­ ori mai mare, cu divisiu­­nea generalului francez Luzy, căruia în timp de 4 ore ’i-a făcut imposibilă ocuparea po­­siţiunii importante dela Medd­e, într’o ploaie înfricoşată de gloanţe, care omora pe cei din jurul seu, sta maiorul Urs teatral, măreţ, cu sârge rece, comandând cu voce puternică şi declamaţiune perfectă întocmai ca la o paradă militară, și desemnând cu sabia sa în cercuri mari toate mișcările, ce trupele sale aveau să le facă pentru a putea resista năvalei gro­zave a contrarului. Ofițerii mai bătrâni de cât el în rang nu cutezaseră să comande acea­stă luptă sângeroasă ci s’au retras din focul ucigaș. în zadar striga un periclal cel mai mare brigadirul Blumencron cătră maiorul Urs: „re­trage te, că de toate părţile eşti încunj­urat11, căci eroul în loc de ascultare, răspunse ca o cutezare uimitoare şi o voce atât de hotă­­rîtâ acu­me pot încă susţină, încât moartea îasă­’şi rămase frapată și-­şi pierdu cursgiul de a se atinge de viteazul, care prin această bra­vură salvă o parte însemnată a armatei de mari desaatre. Chiar și contrarul fa­cilit să recunoască publice în Moniteur eroismul maiorului Urs pe care Maiestatea Sa pentru aceasta vitejie rară îl decora cu coroana de fier clasa III, care este una dintre cele mai rari distinc­­ţiuni, şi cu strălucitul ord­­­iria-Teresia, care le­ dă numai celor mai viteji dintre viteji şi celor­ ce din iniţiativă propriă s­au chiar în contra ordinului primit să disting pe câmpul de răsboiu. Gregoriul de odinioară, pe basa ordului Maria Teresia devine baron şi ajunge curând colonel şi comandant de regiment şi de sigur s’ar fi înălţat la ranguri şi mai înalte, dacă în 1864 n’ar fi trebuit să se retragă pentru motive, cari ca la Român­ii servesc spre onoare. Insă sabia lui nu este dintre cele­ ce se rup, ci dintre acelea, de cari armata totdeauna are lipsă. Abia după doi ani de retragere, colonelul Urs este chemat din nou sub arme în resboiul de la 1866, şi ca­ şi­ când soartea­­i-ar fi reservat, să se lupte totdeauna acolo, unde focul era mai viiu şi primejdia mai mare, şi unde avea să resiste la o pu­tere preponderantă fu numit comandant de insulă şi fortăreţe în Lissa. Trei zile ţină atacul cumplit al flotei italiane asupra insulei Lissa, pe care voia să o ocupe cu ori­ce preţ. Insă încercările ei se sfărmăra de resistenţa eroică a baronului Urs, care sta neclătit, cu capul ridicat, privind superb în gura tunurilor, cari de pe pance­­latele italiane sdrobiau forturile şi împrăştiau moarte, cu pieptul lărgit, ca­ şi­ când ar fi voit să presente mai mult spaţiu glonţului mortal, cu nările deschise, ca­ şi­ când ar fi voit să miroase abusurile, cari treceau preste capul lui, fără a-’l atinge. Astfel s’a împlinit într’însul ceea­ ce îngerul Domnului zisese cătră Gedeon: „Domnul este cu tine, cel tare cu puterea“. După această nouă faptă eroică, pentru care la decorat cu coroana de fier cl. III., și după o carieră militară atât de strălucită, baronul Urs s’ar fi putut retrage pentru totdeauna din vieaţa publică, căci gloria câş­­t­gată patriei şi neamului seu era destul de mare pentru­ ca şi fără alte merite numele seu să fie pronunţat cu respect, pietate şi re­cunoştinţă. Inse iubirea lui de neam nu ’l-a lăsat, ca şi cu el să se întâmple aşa, cum să face cu steagurile, pe cari după­ ce au fost spintecate şi rupte în răsboiu, le atârnam de boltitura unui museu, pentru­ ca se ne mândrim cu ele. Această iubire a fost cu mult mai mare decât se­’l lase să rămână în odiclipă, şi să nu-’i inspire încă idei măreţe şi să nu stîr­­nească întrânsul putere ne înfrântă spre a le realisa. Cam 8’ar fi putut răbda se petreacă rostul vieţii In neactivitate bărbatul acela, care in adunarea grăniţerilor dela Orlat ţinută în 11 Septemvrie 1848 pretindea sus şi tare: rTot Românul se aibă acelaşi drept ca ori­ce cetăţean al fiecărei alte naţiuni, asemenea şi naţiunea română se aibă aceleaşi drepturi ca ori­ce alte naţiuni ale monarchiei austriace.­­ Cum s’ar fi putut stîmpăra zelul aceluia, care încă ca locotenent alerga în 1848 în lagărul Românilor de la Blaj şi Teiuş spre a primi din mânile lui Avram Iancu 1600 ficiori voinici, pentru a-’i inrola în armata Maiestăţii Sale şi a lupta cu ei pentru tron şi pentru drepturile imprescriptibile ale Românilor? Un astfel de bărbat nu putea să-­şi în­cheie cariera militară fără a să pune din nou în serviciul naţiunii sale cu toată căldura inimei sale şi cu tot devotamentul sufietului seu nobil. De aceea vedem, că nici un moment important din vieaţa noastră culturală, socială, economică, bisericească şi naţională nu se poate despărţi de numele lui Urs. La Asociaţiunea pentru literatura şi cul­tura poporului român 11 vedem între membrii fundatori, şi într’o lungă serie da ani în co­mitetul ei. Şi dacă cineva s’a interesat de cea mai importantă creaţiune a Asociaţiunei, de şcoala civilă de fete, cine altul a arătat atâta interes desinteresant ca baronul Urs, sub a cărui ochi ageri şi controlă severă s’a aşezat fiecare peatră din pomposul edificiu? Istoria celui mai mare istitut român de credit şi economii „Albina" dedică o pagină foarte frumoasă meritelor ce ’şi­ le-a câştigat marele defunct pentru înfiinţarea acestui in­stitut, în a cărui direcţiune a fost timp în­ del­uc­rat. I

Next