Tribuna, octombrie 1897 (Anul 14, nr. 217-242)

1897-10-14 / nr. 228

Anul XIV ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */a an 2 fl. 50 cr., */, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl., 1 an 14 fl.­­Pentru România și străinătate: 1/a an 10 franci, 1/l an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se Înainte. Sibiiu, Marţi 14/26 Octomvrie 1897 Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15. Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici ă 5 cr. s£ vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni Căderea lui Goldiş. (…) Osânda s’a adus. ’Şi-a adus-o însuşi păcătosul. Nevrednicul vicar de Oradea, Goldiş József, nu mai e membrul congresului naţional al bisericii gr.-or. ro­mâne. Scăpată e acum cea mai înaltă corporaţiune a bisericii noastre gr.-or. de figura, înjosită şi înjositoare, a aposta­tului, devenit, sub forţa împrejurărilor, fa­riseu. însuşi s’a retras. însuşi ’şi-a ro­stit osânda. ’L a îngenunchiat, ’l-a do­­borît pe el forţa atotputernică a senti­mentului public nutrit de toţi bunii Români gr.-or. Acoperit de oprobriul ge­neral, huiduit de dispreţul suveran al de­putaţilor congresuali, aşa s’a retras, cu ruşine, păcătosul... E drept, votul sinodului episcopesc ’l-a justificat pe el „în ceea­ ce priveşte în esenţial ţinuta lui bisericească“. Şi nici că se putea altcum, în condiţiile date. Adus înaintea supremului for canonicesc al bisericii noastre gr.-or., s’a cutremu­rat de frică nevrednicul, şi din apostat, ce era, fariseu s’a prefăcut. ’Şi-a renegat vorbirea-program şi s’a scos... prieten legilor politice­ bisericeşti şi duşman, în punctul acesta, însăşi partidei, de al cărei membru cu fală s’a afişat! Apucătura a reuşit. Acasa apostasiei ne mai subsistând, sinodul episcopesc n’a mai avut încă trăit: a trebuit, după argumen­tele date, să aducă verdict de justificare. Dar’ chipul în care se termină acest verdict, imputările ce se fac păcăto­sului, că n’a grăbit a se justifica la timp, sânt de ajuns per»tr­u a stabili ferm posi­­ţia vinovată şi­ iekdamaabi­i - a lui Gol­diş , faţă de biserica sa, ca şi faţă de mai marii sei archiereşti. Şi purtarea ce a dovedit păcătosul în congres, faimosul seu „discurs de apă­rare“, dau cea mai hotârîtoare confirmare vinovăţiei sale... Ne mai aducem aminte de apostaţii de pre memorie Gáli şi Beleş. Aceştia, încă s’au declarat aderenţi ai legilor bi­sericeşti. Dar’, ajunşi la judecată îna­intea congresului, nici n’au căutat să re­nege păcatul comis, nici n’au îndrăsnit să stee faţă înaltei corporaţiuni, necum să rostească şi „discurs de apărare“. Ce a făcut Goldiş? A cutezat, cu un cinism incualifica­­bil, să fee parte la şedinţele congresului, să stee cu nepăsare în faţa deputaţilor, ba să se mai şi „apere“ ! Şi ce apărare! Nu justificări, ci acuse, insulte şi ameninţări s’au revărsat de pe buzele lui. A acus­at congresul de „odiu uni­lateral“ , a insultat pe Metropolit cu învinuiri de inconsecvenţă şi de încălcare a disposiţiilor statutare bisericeşti, car’ pe episcopi cu vina gravă a trăgănării afacerii sale, ba ’şi-a uitat într’atât de locul unde se află şi de posiţia ce ocupă între noi, că­­ a ameninţat congresul cu prigoana guvernului! Şi toate acestea, presentându-se pe sine ca omul cel mai nevinovat, ca o nefericită vic­timă a persecuţiei... Aşa­­şi-a depus mandatul cutezătorul nemernic!­­ O generală şi sguduitoare expresie de indignare şi dispreţ a fost şi a tre­buit să fie răspunsul congresului la pro­zi a «1 imn A/iAnntn intivimâ «î — viuuuiu uvvuovu­­luiufutu­­i. UULlCbUiailLa, Os fariseului. Și astfel purtându-se, astfel mani­­festându-se, congresul n’a fost decât cea mai nefalsificată expresie a sentimentului public românesc. Goldiș s’a executat pe sine, — mem­brii congresului au confirmat această executare. în vent s’a spulberat propunerea de verificare a comisiei, care atât de con­damnabil a persistat pe lângă greșeala comisă odată ! Cu rușine a fost alungat din congres, cel­ ce nevrednic s’a dovedit a-’i fi membru. S’a statorit astfel, odată pentru tot­deauna, o pildă strajnică de urmările ce au să ’şi­ le asumeze toţi cei­ ce calcă ori vor călca în urmele miserabile ale fari­seului vicar. S’a dat, luminos şi nerăsturnat, un caş de precedenţă. Aşa înţelegem noi caşul petrecut şi numai aşa îşi are el raţiunea. în urmare, alegătorii cari au trimis pe Goldiş în congres, — ar trebui să-’şi facă adevărata datorie : să-’l alunge dintre ei. Ear’ dacă ei nu­­l-ar alunga, — con­gresul, în viitoarea sesiune, ar trebui să-’l alunge. S’ar evita, printr’o asemenea pro­cedură, un ispititor şi primejdios îndemn la demoralisare, în sinul preoţimei noastre, şi s’ar arăta, eclatant şi hotărît, locul ce li­ se cuvine nemernicilor de teapa lui Goldiş. Cu alte cuvinte, s’ar statori aceea­­ce trebue să se statorească: fruntaşi şi peste tot preoţi şi fii ai bisericei nu pot lovi şi pângări, nepedepsiţi, cele mai sfinte instituţii ale noastre, aservindu-se gu­vernului, nici ascunde sub hainele de dreptcredincioşi o inimă de slugi ale vrăşmaşilor creştinătăţii. Cei­ ce cutează a pălmui biserica,­­ înşişi pălmuiţi să fie de sentimentul public bisericesc 1 Sibiiu, 25 Oct. n. Congresul pentru organisarea auto­nomiei bisericei catolice este conchemat de primatele Vaszary pe 11 Noemvrie n. în Bu­dapesta. Sa ştie că Românii greco-catolici au ho­tărît a ignora cu desăvîrşire acest congres şi au protestat energic, ca el să delibereze şi asupra bisericei noastre greco-catolice. Am dori iasă să ştim cum mai stă causa aceasta, atât de importantă, încredinţată epis­copatului greco catolic. „Unirea" ar pută să ne spună o vorbă: Majláth şi Buzáth. Cetitorii noştri cunosc caşul din Deva al episcopului Majláth, în şedinţa de Sâmbătă a dietei afacerea acea­sta a fost obiectul unei interpelaţiuni. De­putatul Buzáth cualifică procedura autorită­ţilor ca o demonstraţiune în contra bisericei catolice şi întreabă guvernul, dacă se iden­tifică cu organele sale, şi nu are de gând să-­i disciplineze ? Vorbă să fie! Doar’ la ordinul guver­nului au lucrat, cum au lucrat. Nu ştim ce vor răspunde d-nii miniştri, Wiassies şi Per­­czel, dar’ ni­ se pare că Bazău­ va rămână a­buzat. Decoraţia lui Jeszenszky preocupă viu cercurile politice din România. Azi e fapt constatat, că Jeszensky a fost decorat. Vorba mai e numai ca nedemnului, decorat prin contrabandă bânftyată, să­­i­ se delege brevetul. Cas de precedență, pentru aceasta există deja în caşul domnului Bersan. Pentru aceasta pledează şi ziarul „Drapelul“ organ liberal. Drapelul mai somează şi pe guvern ca să rupă penibila tăcere în chestiune şi se vorbească în Monitorul oficial. Somăm şi noi, pe cei­ ce au urmat aici la noi aceeaşi politică de struţ, ca să vor­bească. Decât să se ocupe de datoriile altora — nişte minciuni exagerate — mai bine­­şi-ar face datoria in chestia „Jeszenszky“. d­»___i_ • v auami i Domnia gendarmilor. în anul 1896 statul ungar a spesat pentru gendarmi cu 89, 364 fi .mai mult decât era prevăzut în budget. Ministrul de interne, vestitul Perez­el, ştiţi cu ce a motivat acest plus de spese? — Cu ale­gerile pentru dietă. Aşa-­i constituţiunea Ungariei. Ea nu poate funcţiona fără gendarmi. Drept are dl Dr. Weigand: Ungaria e stat poliţienesc, gen­­darmeresc ! Dr. Weigand şi Maghiarii. „36 ciasuri în temniţă ungurească“. Articolul dlui Dr. Weigand, anunţat deja în ultimul număr al „Tribunei“ este reprodus în întregime şi de ziarele Deutsches Volksblatt din Viena şi Münchener Neueste Nachrichten din München, în anul de azi începem şi noi publicarea acestui articol în traducere. „Treizeci de ciasuri în temniţă ungu­rească, nu e decât începutul unei campanii filoromăne, pe care o va întreprinde Dr. Weigand în presa germană. * Caşul dela Bistriţa. In nnul dela 19 i. c., al ziarului Leip­ziger Neueste Nachrichten dl Dr. Weigand pu­blica pe larg caşul seu dela Bistriţa, pe care Tribuna nu de mult ’i-a denunţat lumei. Să ştie, că la Bistriţa căpitanul poliţiei a fost ameninţat pe Dr. Weigand cu expulsare, dacă mai spune vre-o vorbă în favorul Românilor. * Broşura lui Weigand. „Epoca* are următoarea informaţie, pe care o dam cu reservă: „Aflăm în acelaşi timp, că dl Dr. Wei­gand lucrează la o broşură politică asupra chestiunei naţionale. Broşura va apără in cursul acestei luni şi un exemplar de lux va fi oferit de Dr. Weigand în persoană principelui Bismarck la Friedrichsruhe, care-­şi exprimase dorinţa ca să fie pus în curentul tuturor amănuntelor chestiunei naţionale“. Treizeci de ciasuri în temniţă ungurească. De­ ­Dr. Gustav Weigand. La 26 August, anul curent am ajuns in Vajdaháza, un sat românesc în ţinutul mun­tos, care se extinde între Someş şi Grişul-re­­pede din Ardeal, însoţit de parochul din Tiho am descins la preotul locului, pentru­ că ia mi­cile localităţi, cari sunt o parte din calea de comunicaţiune, omul este avisat In mod firesc la ospitalitatea locuitorilor, şi aci e lucrul cel mai natural, că tragi la casa parochului, omul cel mai însemnat din comuna. Eu mai nici-­odată n’am bătut în zădar la uşe, din con­tră, cu foarte puţine excepţii am găsit cea mai cordială ospitalitate în toate călătoriile mele de trei ani prin ţinuturile româneşti din Ungaria şi Transilvania. Fireşte trebue se observ, că eu am fost cunoscut cel puţin după nume, înaintea mai a celor mai mulţi preoţi, de­cât că şi acolo, unde nu eram cunoscut, neîncrederea provocată la început dispărea la tot caşul, făcând loc în curând unei afabilităţi călduroase. In Vajdaháza m’am hotărît la îndemnul ceior doi preoţi să cercetez mănăstirea Strîm­­bei, un vestit loc de pelerinaj, unde oamenii obiceanesc a se aduna din mari depărtări cu prilejul sfintei Mării, la 27 August. Visu­s aceasta nu era la început luată in planul meu, decât că împrejurarea, că astfel voiu avă oca­­sîane de a afla la un loc oameni din deose­bite ţinuturi, cu cari să-­mi fac studiile mele dialecticale, fară de a mai cerceta satele lor, a font hotârîtoare pentru naine, şi eu am pro­mis celor doi domni, că voia veni în dimi­neaţa următoare acolo. Ei au plecat în aceeaşi zi seara, pen­­tru­ ca să poată lua parte şi la slujbele cari se făceau de noapte. în dimineaţa următoare, — era o zi splendidă, cam caldă eu am plecat călare. Chiar şi bagajul, cu care da obiceiu era împovărat calul meu, ’l-am lăsat acolo, după ce şi aşa aveam de gând să reîntorc pe ace­laşi drum îndărăt. Mănăstirea nu e departe de sat, ascunsă într’o vale împrejmuită cu munţi; pe jos poţi merge acolo în două cea­suri, pe o poteacă de munte. Eu însă am fost silit să merg cu calul pe drumul de trăsuri, care din pricina dealurilor face un mare în­­cunjur. La început drumul merge aşa de co­stiş în sus, încât nu poţi pricepe cum poate sui un cal încărcat, după aceea mai puţin co­stiş în jos, spre o vale, în care sunt mai multe sate resfirate. Spre a-­mi cruţa cotitu­rile căii până jos în vale, m’am coborit de pe cal şi am ajuns în curând, pe un potec la ţintă. După aceea am mers în trup grabnic pe drumul bunişor, pe care am dat de nu­meroşi pelerini pedeştri, îmbrăcaţi de sărbă­toare, şi de cară încărcate, trase de cai slabi. Mergeau cu toţii cătră locul de rugă. După o cale de un ceas-şi-jumetate am trebuit să las drumul, ca să mă abat într’o vale laterală, prin care conduce o cale foarte primitiv pregătită, nămoloasă, pe luncă, cătră mănăstirea Strîmbei. Trebue că m’au fost observat din depăr­tare, căci un protopop şi vre­ o 12 preoţi mi-au eşit Intru întimpinare şi protopopul, dl Ioan Hăţegan din Dergau,­­şi-a exprimat în cuvinte oratorice bucuria, că eu le cercetez mănăsti­rea lor părăsită, îmi ură bun succes în stu­diile mele şi ceru binecuvântarea ceriului asupra mea şi a familiei mele, pentru care­­i-am mul­ţumit lui şi celor de faţă, prin câte­va cu­vinte, fireşte în limba românească. De politică, lucru de sine înţeles, n’a fost nici vorbă. Aşteptarea mea, de a găsi un claustru vechiu, m'a Înşelat total. Nu există acolo de­cât o capelă de lemn, de la începutul secolu­lui, şi o simplă casă ţărănească, cu două chilii, lângă ea un staul ruinat; asta-­i totul ce-­i clădire acolo. în casă locueşte ţăranul care administrează moşia aparţinătoare mă­­năstirei; călugări ori preoţi nu sunt, fiindcă slujba dumnezeească, ce se ţine foarte rar pentru ţăranii ce locuesc foarte resfirat în jurul mănâstirei olace preotul din satul ve­cin, la a cărui parochie aparţine şi mănăs­tirea. Numele de „mănăstire“ îl poartă lo­­­calitatea din timpuri mai vechi, de pe când aci există un claustru împreunat cu o ş­coală pentru pregătirea clericilor. Dar’ aceasta a fost tare de mult, însoţit de protopopul eu m’am ameste­cat prin mulţimea de oameni, cari erau des aşezaţi în jurul capelei. Din când în când veniau procesiuni, cărora îndată ce erau ob­servate, le eşiau întru întimpinare grupe mai mici şi le însoţiau între cântări până la bi­serică. Şi cu toate­ că erau mii de oameni domnia aşa o linişte şi aşa o seriositate sfântă să vedea pe faţa tuturor, încât cu ru­şine a trebuit să recunosc, în mine, că com­patrioţii mei de pe Rin sunt foarte departe de a ajunge pe aceşti simpli ţărani români in ce priveşte ran­giositatea profundă şi smerenia de Dumnezeu temătoare. De joc şi dans, da prinoase lui Bach sau Venerei, cum foarte des se întâmplă la pelerinaj­e pe la noi, nu era nici cea mai mică urmă. Nu erau acolo decât 2—3 setre, în care se vindea rachiu, bere şi vin, dar’ poporul făcea foarte puţină întrebuinţare de ele, ma mult însă onoraţiorii presenţi, dar’ şi ei nu­mai în măsură mică, aşa cât jidovii, cari ca pretutindeni, în binecuvân­tata Ungarie poart­e comercial de spirtuoase, la întrebarea mea au răspuns, că n’au făcut decât foarte slabe afaceri. Deşi deoparte în biserica greco-catolică, la care aparţineau în cea mai mare parte pe­lerinii de acolo, joacă mare rol formalităţii© externe, ca postul şi sărbătorirea zilelor sfin­ţilor, şi instrucţiunea religioasă a pătruns mai puţin în popor, totuşi domneşte de altă parte în întreg poporul românesc un profund senti­ment religios, încât „bunul Dumnezeu* este purtat nu numai pe buza, ci în inima fiecărui ţeran trăeşte credinţa tare, că bunul D-zeu li conduce destinele şi-­i îndreaptă toate celea spre bine. O încredere în Dumnezeu chiar mişcă­toare găseşte om­al în acest sărman popor, chinuit, care de aceea şi la şerbii Domnului, la preoţi, priveşte cu reverinţă, dacă ei nu­mai cât de cât îşi împlinesc postul; totodată găseşti şi un devotament cătră Dumnezeu, care le ajută de a suporta în răbdare sufe­rinţele lumei acesteia, la care ei numără îna­inte de toa-.e dările cele esorbitinta, opresiu­nile din partea notarilor şi V’xările din par­tea gendarmilor, — căci altfel de sigur, adese ori s’ar întâmpla omoruri şi ucideri. La tot capul aci trebue luat în conside­rare faptul, că poporul acesta a trăit de vea­curi în iobăgie şi el nu ştie alta, decât că să asculte, decât că se facă servicii domnilor; şi numai în ţinuturile unde Românii au fost slujit mai înainte ca grăniţeri, in regimente, mai are ţeranul incâtva conştienţă de sine. (Va urma). Nr. 228 Pentru „Tribuna“. * Batd­aci, în întregime, articolul publi­cat în fruntea ziarului „­Adevărul*, sub titlul „­Pentru Tribuna", articol reprodus cu apro­bări din partea mai multor ziare din Ro­mânia. * Ultimele ştiri venite din Transilvania le­gitimează aceea­ ce am scris şi eri cu privire la situaţia ziarului „Tribuna". Guvernul de la Pesta a hotărît suprimarea ziarului prin sără­cire, prin osânde succesive şi prin amenzi co­­vîrşitoare. Acuma a sosit ceasul să dovedim noi ceşti­a din regat, cât sântem de patrioţi şi câte sacrificii putem face pentru causa naţio­nală. Acuma a sosit momentul ca, sărind cu mic şi cu mare, şi punând mână la mână să venim în ajutorul gazetei urgisite de Unguri. „Tribuna“ e condamnată ca să piară? Ei bine, să o ajutăm cu toţii, să facem abo­namente în toate oraşele. In toate satele, toate casele, fiecare Român să aibă „Tribuna" pe masă „Tribuna“ să fie ziarul fiecărui Român. Să facem o manifestaţiune grandioasă, unică în felul ei, să facem şi noi Românii ceva grandios, deosebit, care să înmărmurească pe Maghiari, care să dovedească lumei că Ro­mânii n’au perit încă şi că pentru causa nea­mului lor ştiu face toate jertfele. Să organisăm şi să realizăm o subscrip­ţie colosală, să facem 10,000 de abonamente 20,000 dacă vom putea 100,000. Să ne adre­săm la toţi, la săraci, să primim abonamente, de un an, de jumătate an şi de trei luni, să supunem la acest „imposit naţional“ pe tot Românul să nu acordăm nici un cas de scutire. Să dovedim energie şi patriotism prin fapte şi prin sacrificii. Numai cu vorbe sonore, stimai cu pă­­rada întrunirilor care, de cele mai faulte­ ori satisface cel muit vanitatea oratorilor, sau numai cu acele manifestaţiuni de tribună des­tinate să slujească interesele partidelor, nu se salvează „Tribuna". încă odată, momentul este al faptelor şi al jertfelor. Momentul este te procurăm luptătorilor nervul răsboaielor adecă să le punem la disposiţie fondurile în­destulătoare. ' ■ ' Şi fie siguri acei cari să interesează de chestia naţională, că nimic nu va ustura mai tare pe Unguri şi nimic nu va întări mai mult pe fraţii obiciuiţi, ca un asemenea ajutor spontaneu, eficace şi, în adevăr, pa­triotic. Câtă vreme propaganda se va mărgini la meetinguri de indignare şi de protestare, câtă vreme partidele politice se vor ascunde în dosul marei cause pentru. A’şi face trebu­rile pentru sau contra dlui Sturdza, câtă vreme chestia naţională va rămâne numai un pretext, car’ nu au scop, atâta timp Ungurii să doarmă liniştiţi pe amândouă mustăţile şi au să ne lase să ne ameţim singuri în mijlo­cul sgomotului steril. Dar’ dacă voim să-’l usturăm pe duş­man, să vorbim ,mai puţin şi Să lucrăm mai mult. DoOCâmnâtâ co­mcertam CU cuvtt pi­ttC-tic, foarte practic, să băgăm mâna în buzu­nar şi să scoatem preţul unui abonament la „Tribuna". Ear’ pentru­ ca nici vorbele acestea să nu fie vorbe seci, destinate bătăiei vântu­lui, mă înscriu cel distâiu­ cu un abonament. Şi acuma, parafrazând o veche vorbă voiu zice Românilor:­ „Cine iubeşte chestia naţională, să mă urmeze­! * , Const Ct. Bacalbaşa.

Next