Tribuna, septembrie 1898 (Anul 15, nr. 189-212)

1898-09-19 / nr. 203

Pag. 814 Sibinu, Sâmbătă, meze pe contele Thun despre câte se petrec în Bucovina. Astfel ,și-a serbat intriga orgiile sale; astfel a căzut la Suceava mult meritatul Varteres cavaler de Pruncul sub pretext, că e un şovinist, un aderent al curentului extrem naţional condus de Dr. Popovici şi de Iancu Flondor, energicul boier din Storojineţ. Un Varteres Pruncul a căzut, pentru ca se fie ales archimandritul Ciuntufleac, un individ pe care partidul român din un sentiment de pudoare nicicând nu ar fi putut risca să’l pună pe lista sa de candidaţi, dar’ care fiind frate de cruce cu căpitanul districtual — e bun în ochii guvernului şi — aceasta ajunge. La Cernăuţi a căzut victimă uneltirilor şi presiunilor guvernului candidatura zelosului secretar al partidului Dr. N. Blându. Patria arată în numărul ei confiscat, cât terorism a domnit în ziua alegerilor la Cernăuţi, şi de câtă forţă brutală şi intrigă s’au usat slirii guvernului (şi între ei mai ales cărnosul popă N. Vorobchievici din Cuciur-mare) pentru a-’şi ajunge scopul. Dar’ cine a fost martor ocular al acestor scene, va găsi că slabe sânt colorile acestor tablouri faţă de realitatea urîcioasă. La Rădăuţi a fost ales prin machinaţiunile autorităţilor districtuale Ilarion Onciul, un gulerat care nu se sfieşte se participe la gloria herostratică a lui Ciuntuleac şi a cărui program politic constă în neruşinarea de a preschimba sărutări de frăţie cu duşmanul naţiunei sale, satrapul românofag al districtului Rădăuţi. La Storojineţ, la Sirete şi la Gura-Humorului au reuşit aproape unanim candidaţii nominaţi de partid, adecă domnii Modest cav. de Grigorcea, Tudor cav. de Flondor şi Iancu Lupul. De ce ? Aceşti domni nu puteau fi calificaţi de ultraişti şi ar fi trebuit se fie salutaţi cu bucurie de părintescul guvern. Dar’ nici n’au lipsit tertipuri guvernamentale. La Câmpulung însă a avut partidul naţional o luptă serioasă şi grea în contra adversarilor guvernamentali ai Drului George Popovici, care a reuşit în fine totuşi. Buk. Post, care representă vederile baron. Mustaţza şi e drept aceea o contrară furată a curentului nou, recunoaşte, că la Câmpulung s’a manifestat adevărata voinţă a poporului. Ţăranii munteni au întrat în luptă ca o gardă, care nu cunoaşte retragere. Guvernul pusese contra-candidat pe protopresbiterul din Dorna, Balmoş, om, cum zice »Buk. Nachrichten«, cu multă vază în acel district (mai ales la Ovrei), dar, fără ca acest mijloc să fi produs efectul dorit Balmoş a primit ce e drept voturi destule, a periclitat serios candidatura Drului Popovici, dar’ la urmă nu s’a ales decât cu rușinea, că a fost un instrument în mânile răuvoitorilor noștri.La Câmpulung-Dorna« — zice »Buk. Nachrichten« — »a suferit guvernul o poticneală eclatantă. Dr. Popovici, pe care îl somase guvernul ca să se retragă, dar, care refusase categoric, a fost ales. Contrarii lui se mângâie cu ideea, că alegerea Doctorului nu va fi verificată. Dr. Popovici domiciliază în Viena şi nu posedă indigenatul în Bucovina. Acesta şi etatea de 30 de ani sunt însă condiţii fără cam alegerea nu se poate verifica. Guvernului ’i-ar conveni mult anularea alegerei Drului Popovici«. Credem și noi! Dar’ după cum a declarat — deja înainte de alegeri — »Patria«, (care va fi bine informată), dl Dr. George Popovici are indigenatul bucovinean și toate încercările de a invalidita alegerea sa vor rămâne zădarnice şi vor produce mari iritări, de cari nu noi, Românii, avem a ne teme. Dacă au avut alegerile, cari au decurs, un bine, atunci acesta constă în aceea, că guvernul ne-a deschis nouă ochii asupra adevăratei valori naţionale a oamenilor noştri; guvernul ne-a arătat lămurit cine sânt adevăraţii şi de aceia prigoniţii politiciani naţionali, cari merită încrederea şi iubirea noastră nemărginită. Ear’ din altă parte earăşi guvernul singur ne-a indicat pe aceia de cari trebue să ne ferim, pentru că ei unelte oarbe sânt, ear’ nu representanţi. Dar’ încă şi alte învăţăminte rees din aceste alegeri. Noi începem, — dar’ sântem încă tare la început, — a ne emancipa politiceşte şi nu puţin ne ajută în această metamorfosă spre bine apucăturile brutale şi revoltătoare ale prea luminatului guvern. încă o victorie de acest fel a baronului Bourguignon şi Bucovina e complet emancipată şi toată înţelepciunea de antisambră a suflerilor Pompe şi Würfel va fi bună pentru fumariu. Oameni ca Ilarion Onciul, amicul lingău al lui Patak, al satrapului românofag din Rădăuţi, oameni ca călugărul rătăcit Ciuntuleac din Suceava (de nevrednicia sa, popa Nistor Vorobchievici din Guciur-mare, sau de cabinetul Balmoş din Dorna, nici nu vorbesc!) nu vor fi numai pete negre naţionale, dar, totodată şi cadavre politice pe cari nici arta guvernamentală cea mai perfectă nu va fi în stare a le galvanisa şi a le readuce pe scena, unde s’au blamat aşa de infernal. Sincer. FOIŢA „TRIBUNEI“. Impresiuni din Coşbuc. (Fire de tort) de George E. Pătucean. (Urmare). Ne vine în minte admirabila poesie »Mama« de Eminescu. «O mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău. Mereu să vor tot bate, tu vei dormi mereu«... Sunt surori aceste poesii, în ele spiritul necontestat mare alor doi fruntaşi în literatura noastră modernă cu gratitudine şi pietate îşi îndreaptă privirile aprinse de focul feeric al iubirei celei mai sfinte de pe pământ cătră femeia, a cărei nume mângăios cu evlavie îi rostesc buzele, cu tremur îi simte inima — cătră mamă... Şi unul şi altul mult au de a mulţumi fiinţei scumpe. Eminescu, firea blândă, bună, visătoare, melancolică, simpatia şi închibila, 30 Sept .. Chestiunea zilei — este iarăşi chestiunea şcoalelor din Braşov, şi se prevede, că va fi încă multă vreme. Ne sângerează inima de durere văzând violenţa luptei, ce se dă în presă asupra acestei teme, — adecă corect zis asupra unor accidentale ale ei. Pentru că la esenţa lucrului, la resolvarea în fond a chestiunei, pare că nu se gândeşte nime. Şi e de prevăzut, că până ce nu se va da resolvarea în fond, lupta nenorocită asupra detailurilor accidentale, cari se tot înmulţesc, va tot dura. S’au adus acuse grave la adresa prim-ministrului român în cursul acestei resboinice discuţiuni. Noi nu ne vom încerca a judeca asupra acusei — chiar şi când nu ne-ar lipsi, cum ne lipsesc, elementele concrete, absolut necesare. Dar’ aperarea, ce se face în causă ne pune pe gânduri, şi ne ia orice speranţă de un bun sfîrşit, bun pentru însăşi causa, al afacerei. De astfel de apărări ar trebui să se mulţumească oricine. Un nenorocit articol de aperare a apărut Dumineca trecută în »Trib. Pop.«, care ’l-a primit — cum zice — narea spre optimism, fondul adevărat şi fericit a individualităţei sale artistice, care mai târziu avu o soarte aşa de tristă şi un sfîrşit atât de tragic... Coşbuc pe lângă schînteia cerească, ce-’l consacră de preot al artei, fondul de alipire neclintită cătră credinţa strămoşească, ce ca o stea conducătoare, ca un far luminos îl călăuzeşte şi însoţeşte în toţi paşii sei şi îl fereşte de a luneca vreodată pe povîrnişul îndoielei, desperărei, în etatea fragedă, când închipuirea lui de băiat în tempestatea cumplită cu fulgere ce şerpuesc fioros printre nori, cu tunete ce zgudue atmosfera, cu întunerecul şi groaza ei, vedea luptă duşmănoasă între nourul mohorît negru de mărie şi codrul iubit luaţi la ceartă şi era gata să alerge în ajutorul codrului, să-l apere de duşman. Mama sa ca un înger păzitor veghia la capul lui, îl mulcomia şi liniştea »că’i codrul voinic nu moare. Ear’ Domnului codru ’i-e drag şi-’l apără Domnul«, îi spunea cu cuvinte dulci de mamă despre bunătatea nemărginită a celui nepătruns de mintea omenească, care de toţi să îngrijeşte, toate le îndreaptă, îl instrua şi învăţa, precum învaţă, sădeşte şi întăreşte în pieptul tinerilor mlădiţe credinţa şi legea strămoşească femeia română din popor, adevărata mamă a pruncilor sei. Adevărurile mari, eterne, cari le plantă în inima micului Coşbuc chiar mama lui, s’au imprimat acolo cu caractere neşterse, au prins rădăcini adânci, au fost fundamentul trainic, pe carefal»Numai prin nedrept ea poate Pe cei slabi să-i facă treji, Pe fricoşi bărbaţi viteji, Dând schimbărei toate«. Vedem, ce exprimate şi în forma aceasta, sunt admirabile! Cum însă universul cu lumile lui fără număr răspândite în spaţiul imens, cu ordinea şi causalitatea strictă, e condus de degetul necuprins al provedinţei, despre ceea ce e convins poetul, ce mare e contrastul între ceea ce ştie şi simte şi ceea ce spune el, ce dreaptă şi echitabilă e cumpăna judecăţei sale, care măsurând şi numai aparenţa lucrurilor fără a le analiza mai departe îşi înclină limba spre aceea pentru binele, ce-l poate ave. De aceea versurile lui respiră blândeţă, îndestulire, resignare binefăcătoare, precum florile câmpului exală parfumul dădător de vieaţă în rîuri de miros plăcut şi dulce. De aceea dăm în ele de Congresul de pace din Torino a adresat Ţarului Nicolae o depeşă, în care îşi exprimă mulţumită şi dorinţa, ca marinimoasa iniţiativă a Ţarului să producă roadele, ce le aşteaptă poporaccente neîndatinate, de gândiri şi judecăţi uimitoare. »Nu mâ plâng! îmi pare mie Uneori că sânt învins, Sufletul ’mi-’l simt cuprins De melancolie. »Bar’ atunci îmi vine plânsul — Sânt copil şi plâng uşor! Plânsul meu e-al tuturor. Ce pâcat e ’ntr’nsul? »Când mă văd în prada sorţei Plâng — eu ştiu — dar’ nu mă plâng ! Mă ’ndoesc, dar’ nu mă frâng Gândurile morfei. »Soartea pe nedrept mâ bate — Poate e mai bine-așa! Iată, suferind, voiu da Șoimului dreptate! »Plâng? Dar’ lângă cântul Mamei de-obiceiu e trist — O, eternule psalmist Mare ’ți-e cuvâritul! »De durere, chin ’mi-e somnul; Foc și fiere traiul meu. Dar’ tu laudă mereu, Suflete, pe Domnul! Convingere adâncă, nestrămutată, credinţă şi alipire extastată vibrează în versurile clasice!!! Acestea fac de cugetările poetului asupra problemelor mari ce vor preocupa întotdeauna mintea scrutătoare se pot numera între mai potrivite din câte s’au scris cândva. Vieaţa la Coşbuc e şi luptă, car’ lupta vieţei e ceva înălţător. »Lucrul cel mai laş în lume E-un bărbat tânguitor, Nimic nu-’i mai de rîs ca plânsul în ochii unui luptător. O luptă-’i vieaţa, deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui? Eşti un nemernic Când n'ai un ţâl hotăritor. Tu ai pe-ai tăi! De n’ai pe nimeni Te lupţi pe seama tuturor. E tragedie ’nălţătoare, Când biruiţi oştenii mor, Dar’ sânt eroi de epopee Când braţul li-e biruitor. Comediant e cel ce plânge Şi-’i un neam, că-’i desertor. Oricare-ar fi sfîrşitul luptei, Sâ stai luptând, căci eşti dator. Trăesc acei ce vreau sâ lupte Ear’ cei fricoşi sâ plâng şi mor. De-’i vezi murind, sâ-’i laşi sâ moară Căci moartea e menirea lor«. Căldură furnică de-a lungul corpului nostru!... Treziţi din amorţeala ce ne cuprinsese, uşori şi veseli ne pregătim de lupta ce ne aşteaptă, de lupta vieţei... (Va urma). Apeluri nenorocite. »dela un amic din Bucureşti, ont totdeauna bine informat, care ar pute să spuie şi mai multe«... E bine, acest om pune şcoalele din Braşov într’o categorie cu cele din Macedonia, şi le ascrie acelaşi, şi numai acelaşi, titlu de drept. El, vorbeşte de »ajutoare« date »şcoalelor şi altor aşezăminte culturale din monarchia austro-ungară«. Apoi zice: »După ce s’au stabilit bunele relaţiuni între cabinetul din Bucureşti şi cel din Viena, aceste ajutoare nu mai puteau sâ fie distribuite decât prin oameni, cari se bucurau şi de încrederea guvernelor austro-ungare*. Aruncă apoi noue suspiţiuni delaţioase acest »om bine informat« şi vrea să stabilească oarecare înţelegere, ce ar fi fost între guvernele anterioare din România şi cel maghiar. De aceea n’ar fi întrevenit guvernul maghiar până acum în chestiune. »El — adecă guvernul maghiar, zice »Trib. Pop.« — a întrevenit numai după ce un guvern al României n’a mai voit să distribue ajutoarele prin mijlocirea unor oameni, pe cari nu-’i socotește vrednici de încrederea Românilor« / / Şi această notiţă »omul« din Bucureşti o dă ca apărare şi pentru ca »lumea să nu mai fie prostită«. Din aceasta însă, orice om obiectiv şi nepreocupat, pe lângă stabilirea unui punct de vedere absolut funest causei şcoalelor din Braşov, va mai pute scoate numai chiar confirmarea acelei grave acuse, ce s’a susţinut din partea corespondentului nostru din Bucureşti, în articolul IV, al seriei cunoscute, în nnul 113 al »Tribunei«. La aceste expuneri ale »omului bine informat« foarte corect observă »Tel. Rom.« scriind: »Pe noi nu ne priveşte nici un ajutor din monarchia austro-ungară, decât numai renta bisericei Satului Nicolae din Braşov, şi dacă a făcut cineva imputări guvernului Sturdza, numai pentru aceastai-a făcut. Pentru ce »omul totdeauna bine informat« din Bucureşti pune această rentă sub aceeaşi pălărie cu ajutorul distribuit şcoalelor din Macedonia prin mijlocirea lui Apostol Mărgărit, care se bucura şi de încrederea guvernului din Bucureşti şi de a Porţei ? Aceasta a fost o rentă, zicea domnul D. Sturdza, cu care România datorea bisericei Satului Nicolae drept desdaunare pentru moşiile şi alte emolumente avute în România, pe care însă le foloseşte şi parte le-a vândut statul. O datorie deci, care debitorul avea sa o răspundă punctual la mânile aceluia, pe carel-a autorizat creditorul cu încassarea şi cuitarea ei, fie acela persoană agreată debitorului, ori ba. Nu era vorbă aci de distribuirea unui ajutor prin mijlocirea unui Apostol Mărgărit al nostru, care sâ poseadă şi încrederea guvernului român şi pe a guvernului nostru, ci de o pretensiune legală a bisericei Satului Nicolae, care nu avea sâ fie distribuită, ci numai încassată, fiind meniţiunea ei bine definită prin condusele representanţei bisericei«. O altă apărare, tot aşa suspectă şi nemulţumitoare se face în — „Egyetértés^ ! E a doua oară, că acest organ maghiar, şovinist şi necompetent, publică articole in causa discutată, într’un mod, care ne pune pe gânduri, în ultimul seu număr cripto-oficiosul unguresc se arată chiar îngrijat de soartea şi existenţa şcoalelor din Braşov şi face înainte responsabili pe d-nii T. Ionescu şi pe Voina, pentru ,,eventuala lor închidere ! !“ »Ministerul instrucţiunei — scrie »E—şi — încă n’a hotărît asupra forţei şcoalelor une se înalţă eul lui moral creştin, concrescut şi nedespărţit nici pe un moment de eul lui artistic; au contribuit la formarea şi consolidarea judecăţei sale alese, care are întotdeauna o dreaptă măsură pentru proporţiunea între ideile lucrurilor, scopul lor şi formele, sub cari se presentă şi tind a realiza acest scop. Dacă firea lumilor în tot ar fi chipul tirăniei — cum pare la prima vedere — şi legea, înlănţuirea unui şir de nedreptăţi — poetul tot mai are cuvinte de laudă pentru firea »cuminte«. Căci, române din Braşov, Causa era încă în suspens, când prot. Voina, de nou a comis o indiscreţiune incalificabilă faţă cu propria sa autoritate bisericească, care (indiscreţiune) e chemată a întări credinţa, că el, consideră şcoalele din Braşov, ca şi când ar sta nu sub patronajul autorităţilor ungare, ci sub patronajul personal al fostului ministru de instrucţiune publică al partidului conservator din România. »Nu ştim ce a hotărît (mai sus zice că »n’a hotărît«. Red. »Trib.«) guvernul instrucţiune privitor la soartea şcoalelor din Braşov, sau că peste tot cu ce mijloace vrea să respalve definitiv această causă neplăcută, dar’ credem, că inchisiţiunea din Iulie a găsit cheia, cu care, eventual, s’ar pute închide poarta şcoalelor din Braşov. Dacă guvernul maghiar, după cele ce s’au întâmplat, aici acasă la iniţiativa lui Voina, şi în România la a lui Tache Ionescu, ar face us de această cheie, — d-nii Voina şi Tache Ionescu pot zice: aceasta în primul rînd e meritul nostru«. Aşa încheie »Egy»és« ! Şi noi nu ştim ce să zicem la aceste lacrămi de crocodil, ce mireasă a ameninţări. Dacă le-am ceti într’o foaie serioasă şi obiectivă, românească, am zice: Bată cuvinte de luat la inimă! Eată îngrijorarea unui suflet nobil de bun Român! Dar’ în »Egyetértés«! ? în organul kossuthiştilor! în organ ce stă la disposiţia lui Jeszenszky! Ce să zicem, ce să credem, ce să gândim ? Astorfel de »apărări« nenorocite trebue să li se pună capăt printr’un act serios spre resolvarea favorabilă în fond a chestiunei! TRIBUNA 19 Septemvrie (1 Octomvrie) 1898 Nr. 203 Cronică politică. China. Din știrile transmise din Peking prin Londra, resultă, că văduva împărăteasă a triumfat deplin şi împăratul nu mai dispune de nici o putere. Astfel în China sudică au fost arestaţi 8 complici de-ai lui Kang, care a fugit. Aceştia vor fi traşi la răspundere ca consuspiratori contra împărătesei. Mai mulţi aderenţi ai partidei de reforme au fost exilaţi, care viceregele din Kin-Sang, Iu-Lu, un duşman neîmpăcat al împăratului, a fost denumit de guvernator în Peking. Triumful împărătesei însă înseamnă totodată şi triumful politicei ruseşti, asupra celei engleze în China. Ziarele ruseşti nici nu fac secret din chestie şi aceasta dă însemnătate crişei din Peking. Ziarele engleze descriu situaţia de foarte serioasă şi îngrijitoare. Pacea universală. Ziarul Patriote din Bruxella afirmă, că în chestia desarmărei se va ţine conferenţa în Bruxella. Timpul tinerei conferenţei se va decide la Anul Nou. * ■ rele de la ea. Au trimis apoi o depeşă şi regelui Umberto, în care îşi exprimă speranţa, că regele se va alătura la proiectul Ţarului şi prin aceasta se va ajunge mai uşor scopul. * Pe când Europa se ocupă cu proiectul de pace al Ţarului, Rusia se pregăteşte în tăcere, desvoltându-şi nu numai oastea terestră, ci şi forţele maritime. Aceasta o arată Reichswehr în un articol publicat săptămâna trecută, accentuând cu deosebire construirea canalului de la Marea Baltică, până la Marea Neagră. Acest canal uriaş, care e de 10 ori mai lung decât canalul de Suez, percurge de-a latul Rusia şi se face anume pentru scopuri strategice maritime. Forţele maritime ale Rusiei, constătătoare din flota Baltică şi flota din Marea Neagră puteau fi uşor blocate. Ca aceasta să se încunjure, s’a proiectat şi se face canalul între Marea- Baltică şi Marea-Neagră. Pe el vor pute pluti vapoarele de răsboiu, cari vor percurge distanţa între cele două mări în interval de şese zile. Lungimea canalului e de 1600 chm. şi va fi terminat în 5 ani, deoarece se folosesc pentru el şi alini de rîuri. Canalul va pleca de la Riga şi se va sfîrşi la Marea Neagră, la Cherson. Afară de aceste două staţiuni finale, vor mai fi de-a lungul lui 15 porturi. Oraşele din apropiere, cari până acum sunt oraşe de pe uscat, vor deveni oraşe cu porturi maritime. Lucrările la canal s’au început şi se continuă în tăcere. Când va fi gata, va ridica în mare măsură forţele Rusiei. Nu pricepem însă cum cadrează toate aceste cu proiectul desarmărei şi păcei? 1848. Cronica anului. Buda, 30 Septemvrie. Jellacici fără a aştepta ridicarea armistiţiului a făcut o întorsătură grabnică cătră Iaurin (Raab). Ungurii cugetă că Jellachci o ia la sănătoasa. Alţii o combinează cu asasinarea lui Lamberg şi sunt convinşi, că ministerul austriac a dat poruncă la aşa ceva, căci oficiosul »W. Zig « registrând treaba omorului exclamă: Jam alea jacta est. Se aşteaptă întâmplări extraordinare! — Se zice, că insurgenţii slavi din nordul Ungariei s'au refulat în Moravia. — Sârbii dupâ ce au fost împrăştiaţi la Perlaseară s’au recules şi acum au făcut înaintări cu totului neaşteptate. 4 comune ungureşti: Örményháza, Józsefháza, Krivabara şi Gedőfalva, apoi patru sate româno-sârbe St.Ioan, Margita, Gai şi Zichy au căzut în mânile lor. (Gaz. de Trans, nr. 81). Frankfurt, 30 Septemvrie. Maiorescu primit în audienţă de Archiducele Ioan, s’a despărţit de acesta cu vorbele: Nu vi temeţi, mult nu veţi sufer.