Tribuna, noiembrie 1898 (Anul 15, nr. 238-261)
1898-11-25 / nr. 257
Pag. 1030 Sibiiu, Mercuri, TRIBUNA 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1898 Nr. 257 că legile normative în vieaţa publică de stat, cum sunt: legea electorală, legea de naţionalităţi şi a organisărei municipiilor, legea de presă, politica agrară etc. sunt create numai de rassa domnitoare şi numai pentru interesele ei, înconsecinţă nu să cere numai delăturarea unei elice şi înlocuirea ei cu alta, care ar ajunge probabil la aceleaşi apucături, ci se cere »să se ia iniţiativa pentru asociarea internă a popoarelor« din patrie. Deosebirile sunt evidente şi ele sunt în favorul nostru. Dar şi Memorandul oposiţiei îşi are însemnătatea pentru noi. El ne arată, că stările publice la noi sunt nesuportabile chiar şi pentru stăpânitorii noştri guguliţi şi îmbuibaţi; el legitimează plângerile noastre asupra nedreptăţilor, ce îndurăm zilnic şi în fine el confirmă pe deplin adevărurile depuse în cele două acte politice epocale ale noastre: în »Replică« şi »Memorand«. Monarchul şi armata. Din prilejul Jubileului Maiestatea Sa a dat următorul prea înalt ordin pentru armată: »Ceea ce simte întreaga Mea oştire pentruMine şi cu Mine în ziua în care Eu, înainte cu 50 de ani M’am pus plin de speranţe în fruntea ei ca supremul cap al oştirei, o simt în adâncul sufletului. M’am ştiut şi Mă ştiu strîns unit cu sutele şi sutele de mii de bravi oşteni, cari sub steagurile Austro-Ungariei, stindarde şi bandiere, ’Mi-au jurat credinţă, ’şi-au ţinut jurământul în furtuni şi pericole, oricât de ameninţătoare şi înfricoşate ar fi fost; — o poruncă tare şi sfântă Ne uneşte: datoria cătră scumpa patrie, în împlinirea căreia stăm sau cădem. Mulţumesc cordial oştirei Mele pentru toate inştiinţele ei reale şi oneste, pentru devotamentul ei plin de abnegare, pentru eroismul ei strălucit, adeseori dovedit în faţa morţei; — cu o mulţumire plină de întristare Mă gândesc la bravii, cari demult nu mai sânt între Noi, adânc mişcat dedic în spirit o cunună de laur ultimului Nostru mareşal victorios şi conducătorilor Noştri pe uscat şi pe apă mai în urmă decedaţi. Oricâte suferinţe amare, oricâte cercări grele provedinţa a făcut în aceşti 50 de ani să vină asupra Mea şi a monarchiei văd cu ochi sănini, astăzi ca şi în a viitorului depărtare, stând în picioare puterea armată a Austro-Ungariei, ca scutul şi apărătoarea tronului şi a patriei. Atotputernicul să binecuvinteze credincioasa Mea oştire, căreia necurmat voesc să-i dedic solicitudinea Mea cea mai călduroasă. V ie n a, 1 Decemvrie 1898. Francisc Iosif m. p.« FOIŢA „TRIBUNEI“. LACRIMILE. Voi, puţinilor fericiţi cari nu aţi plâns nici-când în vieaţă, pentru că soartea v’a scutit de acel tribut de suferinţă, care e legat în mod fatal de bieţii oameni ; — şi voi cari nu aţi putut plânge nici-odată, căci sufletul vostru dur şi împetrit n’a fost nici-când în stare să cuprindă nişte sentimente mai fine, mai duioase. — Voi toţi nu cunoaşteţi, nu puteţi cunoaşte şi înţelege acea dulce şi înălţătoare mângâiere, acea nesfîrşită poesie care zace în lacrămi. Dar’ noi ceialalţi muritori, cari trăind în lume am iubit, am sperat, am luptat şi am suferit, cam uneori, deşi arareori, am avut şi câteva momente de înălţare şi de sfântă emoţiune, ,sau de vre-o cotropitoare bucurie; noi, numai noi vă cunoaştem şi vă iubim pe voi, lacrămi omeneşti, ca pe cele mai scumpe şi mai dulci mărgăritare ale sufletelor noastre; în aducerea aminte de farmecul şi de poesia ce voi le-aţi revărsat din belşug peste aspiraţiile, bucuriile şi suferinţele mele din trecut; în aducerea aminte de lacrămile sfinte vărsate pe mormântul unei fiinţe iubite, închin vouă, lacrămilor, şirele ce urmează. I. E zi de sărbătoare, zi de înălţătoare însemnătate pentru toţi membrii unei naţiuni, sărmană şi mult persecutată de soarte, încălziţi de un singur dor. Românii aleargă din toate colţurile şi provinciile cu miile, ca să asiste la marea solemnitate a desvălirei statuei unui erou al veacurilor trecute, a cărui glorie şi nume s’au păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce s’au succedat în timp. E în toiul sărbărei. Mulţimea reţinându-’şi până şi resuflarea ascultă cu evlavie pe oratorii festivi, cari în frase măiestrite vorbesc despre gloria străbună. Dar’ deodată printre şirurile mulţimei îşi face drum din puteri un tânăr înalt şi palid, cu părul negru strălucitor, lăsat în plete pe umeri. Frumos ca din poveste, el are ochi mari negri, din cari schinteie melancolie şi genialitate. Sfiios, tremurând de emoţie el urcă treptele tribunei, şi pe când poporul îl priveşte mut şi curios, el desfăşură de pe un sul de hârtie... cel mai frumos şi mai genial product al sufletului seu de poet: »Dela Nistru pân’ la Tisa Tot Românu plânsu-’mi-s’a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate«... Cuvintele escalde şi însufleţite din pieptul sbuciumat şi melodia lor, ce par’că vine de pe altă lume, fascinează şi răpeşte cu sine întreaga fiinţă a celor de faţă. Sânt lucruri noue şi dureros de triste, ceea ce le spune poetul. Mulţimei însă îi pare că sunt rupte din propria ei inimă. Şi când entusiasmul ’şi-a ajuns culmea, când toate inimile contopite în N, într’o odaie scundă, sărăcăcioasă, slab luminată de o luminiţă de ceară, îngenunche mama lângă patul copilaşului ei iubit. Faţa ei palidă şi slăbită de îndelungă veghere şi îngrijorare, pare a se înviora privind lacomă cum să reîntoarce în sfărmituri vieaţa în corpul copilului abia scăpat din ghiarele morţei. Săptămâni au trecut, de când el zace în neştire, chinuit de friguri şi de aiurări nebune şi de atunci ea n’a mai avut odihnă nici zile bune. Şi a veghiat şi s’a rugat până ce ruga ascultată-’i fu şi un somn întăritor s’a lăsat pe ochii îngeraşului. Ea-’l priveşte cu dragoste de mamă şi îngrijată de a nu-’l trezi din somn îşi reţine până şi resuflarea. Şi iată, că odoraşul îşi deschide blând ochii mari şi ’şi-’l fixează cu drag asupra mamei sale. Un zimbet nevinovat se iveşte dulce pe buzele lui încă pălite şi tinzându-’şi mânuţele rosteşte abia auzibil d-zeescul cuvânt: mamă. Ea’l aude, îl soarbe cu ochii şi nebună de bucurie se aruncă asupra lui spre a-’l înăduşi cu căldura buzelor ei. Dar’ deodată un gând îi fulgeră prin creeri, se scoală şi îngenunche înaintea fecioarei, care încă îşi ţine în braţe pe pruncul ei divin. Inima-’i bate cu putere, întreaga’i fiinţă e cuprinsă de sensaţii de fericire cerească, dar’ cuvinte de rugăciune nu vor să ese pe buzele deschise. Ea rămâne mută, — numai lacrămile bogate ce-’i curg din ochi sunt martori că inima îi rosteşte un imn de mulţumită şi laudă mai sublim decât al Cheruvimilor, rostit într’o limbă mai dulce decât a îngerilor, în limba lacrămilor. III. Aşezată sus pe catafalcul bătut cu negru şi împodobit cu flori exotice, e aşezat un trup de femeie, din care numai cu câteva ore mai nainte a sburat cel mai îngeresc suflet. Luminile aprinse contribue şi mai mult la nesfîrşită tristeţă a acestui tablou al morţei. La treptele catafalcului îngenunche un tinăr apăsat la pământ de potopul durerilor amare ce-şi frământă creerii şi inima. Cu părul sburlit, cu faţa de ceară el îşi pleacă capul pe mâni şi stă diasuri întregi într’o idiotă amorţeală hotarnică cu nefiinţa. Ea ’i-a fost lumina şi bucuria truditei sale vieţi, ea ’i-a fost raza de soare şi mâna sufletului, şi acum ea zace albă şi frumoasă ca o Venere antică, dar’ îngheţată de gerul nemilos al morţei. Din când în când el pare a reveni pentru un moment la vieaţă şi atunci mâna lui caută nervoasă prin buzunare după acea mică armă de oţăl, care singură ar fi în stare să-’l elibereze de iadul existenţei. Dar’ tocmai când durerea lui ameninţă să ajungă la paroxismul acela, dincolo de care nu mai poate exista vieaţă, se ivesc ca nişte genii mântuitori... lacrămile. Sünt lacrămi dureroase şi ferbinţi, ce-’i drept, cari ard locul pe unde trec, dar’ sânt mântuitoare. El poate plânge — el e mântuit. * * * E aşa de slabă, aşa de îngustă inima omenească! Dureri prea mari, emoţiuni prea zguduitoare, ca şi bucurii prea neaşteptate încap numai cu greu în ea. De nu aţi fi voi, nepreţuite lacrămi, voi elevatorii sufletelor noastre, multe inimi omeneşti ar fi sucombat sub povara destinului lor pământesc. Fiţi dar’ cu noi, nu ne părăsiţi nici-odată, voi lacrămi de suferinţe, de emoţiune, ori de fericire, totdeauna binevenite, nu ne lipsiţi nici-când de mângăitoarea şi poetica voastră alinare. Turda. v. md. Preludiul desastrului. — Scrisoare particulară. — Almaşul-mare, 29 Nov. n. Astăzi s’a făcut aci alegerea alor 7 membri în congregaţiunea cortului Cojocnei, resultatul căreia a fost căderea listei româneşti compusă astfel: Dr. George Ilea, Dr. Cassiu Maniu, Dr. Ştefan Morariu, advocaţi, Iuliu Truţa, Aureliu Urzică, Florian Haidău şi George Tulbure, preoţi. Informaţi despre măsurile extinse de presiune şi teroare ce s-au pus la cale din partea oficioasă, partida românească representată prin 30 alegători a făcut protopretorului din Huedin, Kertésy Samu propunerea, ca în lista oficioasă să fie introduşi cei 3 candidaţi advocaţi. Această propunere loială a noastră a fost respinsă. S’a început deci votarea: notarii, juzii, subjuzii şi alţi indivizi dependenţi — aproape cu toţii Români — au fost minaţi de cătră cei doi protopretori ca o turmă bine dresată în sala de votare, apoi s’a început vânătoarea după sufletele alegătorilor partidei noastre. — în această muncă ruşinoasă şi imorală deschilinit a excelat notarul — cu pretensiuni de Român neprihănit până acum •— Nicolae Crucin din Fildulu-de-sus, care nu s’a sfiit, între ameninţări şi înjurături teribile a terorisa pe alegătorii rămaşi în societatea preoţilor şi a învăţătorilor, şi a-i sili cu forţa brachială să meargă la urnă, deşi partida noastră în faţa abusului nemaipomenit luase hotărîrea de a se abţină dela votare. — Ne-a frapat pe toţi contrastul isbitor dintre conduita provocătoare a acestui notar român — de naştere — şi a celoralalţi notari maghiari, cari după ce au votat personal pentru lista oficioasă au aflat a fi sub demnitatea lor de a se dejosa la rolul ruşinos de cortesi, şi de a violenţa conştienţa şi dreptul cetăţenesc al alegătorilor. Culmea măhnirei sufleteşti în această situaţie deprimată a procurat-o cetei noastre de 30 alegători, preotul George Tulbure din Fildul-de-sus — vrednic soţ al notarului seu — şi preotul Florian Haidău din Sebeşul-mare, candidaţii noştri, cari la un semn al protopretorului cu o slugărnicie scârboasă mi se presentată, primită din mâna dîn- sului şediile de votare şi intrând în sala de votare le-au depus în urnă în faţa celor 2 bărbaţi de încredere ai noştri Ştefan Pop şi Florian Petran. Nu aflu cuvinte pentru ilustrarea revoltei, scârbei şi a ruşinei nespuse ce ne-a copleşit sufletul la vederea acestei conduite nemernice a numiţilor preoţi, — ca loviţi de trăsnet am rămas o clipă cu toţii încremeniţi, în curând însă simţind întreaga sarcină a ruşinei naţionale ce ne-o vesteau privirile ironice, gesturile provocătoare şi expresiunea triumfătoare a feţelor duşmanilor noştri, am părăsit locul de alegere. Ţăranii rămaşi credincioşi causei noastre, revoltaţi de durere şi ruşine, scandalisaţi în gradul suprem exclamau: » Vai de noi! ce va fi de noi, dacă şi preoţi învăţaţi şi de frunte ca aceştia încă ne vând ?»■ Şi să nu se creadă, că doară aceşti preoţi decăzuţi, traşi mai târziu la răspundere ar fi arătat vre-un semn de părere de rău, nu! căci Florian Haidău ’şi-a motivat procedura păcătoasă prin aceea, că ’şi-ar fi dat cuvântul de onoare unuia dintre candidaţii listei oficiale, car’ George Tulbure cu aceea, că partida noastră numai ulterior ’l-a susceput in lista sa şi aşa ’l-ar fi desconsiderat, mai apoi însă, în focul disputelor a eşit lămurit la iveală, că adevăratul motiv al deşertăciunei lor este aspirarea după ajutor de stat şi după congruă. Oaşul de deşerţiune ruşinoasă a preoţilor de sub întrebare este numai preludiul dezastrului îngrozitor ce vor ave neamul şi bisericile noastre a-l îndura din pricina afurisitelor de »ajutoare şi congrue de stat«, — oricine îşi poate prea uşor depinde catastrofa neînlăturabilă ce ne aşteaptă, dacă dela locurile competente nu se va face tot posibilul spre a o împedeca, încheia zicând: »onoare celor curaţi! vecinică ruşine desertorilor laşi şi fără caracter !« N.u. Chestiuni şcolare. Adunarea învăţătorilor din tractul Biel. Am aşteptat, ca o mână mai măiastră să scrie ceva şi despre adunarea de toamnă a învăţătorilor români gr.cat. din districtul protop. al Biei, ţinută în şcoala gr.-cat. din Sâncel (lângă Blaj), în 5 Noemvrie a. c. în cele următoare mă voiu încerca eu a da un raport scurt şi fidel despre decursul acelei adunări. La orele 8 dimineaţa toţi învăţătorii presenţi iau parte la serviciul divin — în frumoasa biserică de nou renovată — oficiat de pr. Vasile Szmigelski, preot local. Cântările au fost executate de corul improvisat de învăţători. A luat parte şi mult popor. La finea sfintei liturgii preotul ne-a bineventat prin o vorbire frumoasă, având ca motto: »Celor ce şed în întunerec şi în umbra morţei le-a răsărit lumină«. Arătând frumoasa chemare de învăţător, precum şi pedecile cari sunt de învins şi îndemnând învăţătorimea la activitate şi dorind înaintare Reuniunei noastre, în numele dînsului, curatoratului bisericesc, scolastic şi poporului întreg ne salută, zicându-ne »bine aţi venit«. La orele 10 dimineaţa presidentul T. Pănăzan, înv. primar în Sâncel, prin o vorbire acomodată deschide şedinţa între aclamări de »să trăească«. Urmează desbaterea obiectelor după program, dintre cari nu voiu aminti decât pe unele. Făcându-se apel nominal se constată 11 din 12 învăţători. (în Feisa, Tătârlaua şi Sân-Miclăuş nici până în preuna singură păreau a numai roaga de-cât la cuvintele magice ale poetului, atunci o lacrămă, una singură în ochii lui, a stîrnit un şiroiu în ochii miilor din juru-i. Demosul aclamează afară de sine, poartă pe umeri pe profetul genial şi o lăcrămează. Şi în momentul acesta lacrămile au puterea unei rugăciuni ferbinţi, adresată cătră fiinţa supremă, în a cărui mână stă soartea unui biet popor. Sânt lacrămi aceste, cele mai rare, dar’ şi cele mai nobile ce le poate vărsa ochiul omenesc. Fericit poporul, care a avut cât de des ocasie de a vărsa astfel de lacrămi, sent n’avem învăţători (!). Presidentul şi cassarul au fost realeşi, car’ notar a fost ales Demetriu Lazar Todoran, înv. în Căpâlna-inl., în locul lui Romul Rus, care este aplicat de v.-notar în Hususău. Cassarul I. Frățilă raportează, că în decursul anului 1897/8 au incurs ca taxe 50 fl. 20 cr., cari parte s’au administrat comitetului central, parte sânt la dînsul. F. Hălmaciu, învăţător în Veseuş îşi ceteşte disertaţia: »Mama, ca primul factor al educaţiunei şi instrucţiunei«, ear’ I. Frăţilă prelegere cu elevii din clasa I. (intuiţiune) »masa«. A urmat puţină critică, după care ambele s’au declarat bune. S’au propus şi s’au discutat şi s’au luat mai multe condluse, dintre cari amintesc, că în chestiunea înfiinţărei cât mai în grabă a unei foi pedagogice s’a încredinţat comitetul despărţământului a face paşii de lipsă la Preaveneratul Consistor metropolitan. (în privinţa foii avem o corespondenţă interesantă, pe care vom publica-o cât mai curând. Chestiunea aceasta s’ar pute resolva într’o formă mai practică şi mai uşoară decât cum s’a propus la Brad. Red.) S’a decis a se procura un sigil oficios pentru Reuniune şi un protocol legal, în care să se inducă toate procesele verbale. Adunarea proximă se va ţină în Făget. Dintre preoţi, pe lângă preotul local a participat şi pn. domn Iosif Lita, preot în Iclod. Au mai participat Ioan Marele, administrator domenial în Sâncel şi notarul Albert Elek din Sâncel, precum şi G. Săbău, învăţător în Buziaş, care s’a insinuat representant al învăţătorilor din tractul Sân-Mărtinului, fără plenipotenţă, zicând, că numitul tract este afiliat la al nostru — ceea ce noi nu recunoaştem. La orele 21/* d. a. presidentul închide şedinţa. După şedinţă a urmat masă comună. Ca învăţători tineri am mai cântat şi câte o doină. Dar’ ce să vezi, oaspele George Săbău alias Szabó György m’a surprins foarte — deşi’l cunosc, fiindu-’mi consătean, — îl văd tremurând din cap şi sgârnăind »Kossuth-nota« şi altele, aşa încât toţi cei presenţi ne-am scandalisat. Adecă numai pinteni, atila şi musteţe răsucite şi apoi un post la o şcoală de stat. Eu nu voiu a-’l judeca, aceasta o las on. public cetitor, ci tot ce-’mi mai rămâne este a spera că se va îndrepta, căci la din contră voiu mai reveni, înainte fraţi colegi! Puneţi mare pond pe creşterea religioasă morală a tinerimei — speranţa viitorului, — căci numai un individ care are de basă religiunea poate înfrunta socialismul şi anarchismul, cami azi aşa mare teren ocupă. Suferiţi toate lipsele şi şicanările, căci şi nouă ne sună cuvintele Dlui: »în lume scârbe veţi ave, dar’ îndrăzniţi, căci eu am învins lumea«. Sibiiu, 6 Dec. n. Darul Monarchului pentru husarii din Braşov, în considerare că regimentul I. de husari, care staţionează în Braşov şi jur poartă numele Monarchului chiar dela 2 Dec. 1848, ai primit din prilejul jubileului ca dar o trimbiţă de argint împodobită cu figuri de aur. De galonul trimbiţei atîrnă medalia de aur, care poartă pe o parte chipul Monarchului îmbrăcat în uniforma regimentului, în rang de colonel.* Societatea academică »Junimea« în Cernăuţi în şedinţa sa generală din 27 Noemvrie a. c. s’a constituit în următorul mod: President: stud. fii. Iancu I. Nistor; vicepresident: stud. jur. Eugen Halip; secretar I.; stud. jur. Octavian Scalat; secretar II.; stud. jur. Mihai Mitrofanovici; controlor: stud. jur. George Coclici; cassar: stud. jur. Aurelian Halip ; bibliotecar: stud. jur. Teoctist Barbir; econom: stud. jur. Eugen Bocance. * Soldaţi români decoraţi. Cu ocasiunea jubileului Maiestăţei Sale au fost decoraţi pentru merite excepţionale cu crucea de argint cu coroană următorii 2 suboficeri români: din regimentul de infanterie nr 51 din Cluj sergentul-major Vasilie Pop şi din batalionul de vânători nr. 23 staţionat în Cluj sergentulmajor Ioan Chiuzdea. * Întrunire agricolă în Şura-mare. Ni se scriu următoarele: Comitetul central al »Reuniunei române de agricultură din comitatul Sibiiu« la invitarea fruntașilor români din Şura-mare a ţinut Duminecă, la 4 Decemvrie. în comuna noastră o întrunire agricolă, la care comitetul a fost representat prin dl D. Comşa, president şi V. Tordăşianu, secretarul Reuniunei. Scopul întrunirei a fost luminarea poporului asupra cultivărei pământului după comasaţie cum şi asupra însemnătăţei tovărăşiilor agricole şi a însoţirilor de credit săteşti sistem Raiffeisen. Discursurile ţinute în această direcţiune, au fost urmărite cu viu interes. Spre a se pută ajunge cu mai mult uşurinţă la resultatele practice ale vorbirilor ţinute de amintiţii representanţi ai Reuniunei noastre, în Şura-mare s’a alcătuit o tovărăşie agricolă, care constituindu-se a ales de president pe părintele Nicolae Opriş, capelan de cassar-secretar şi totodată şi bibliotecar a fost ales dl Dumitru Băilă, învăţător pensionat, de inspector de maşini dl Toma Ciupea, epitrop, care de membri în direcţiune ţăranii I. Duşe, şi I. Hopriş, în consiliul de supraveghere s’a ales president: Vasile Muntenaş şi de membri I. Naiţă şi Ioan Opriş, cârcimar. Spre a prevede primele lipsuri ale economilor români, tovărăşia se va provedă în prima linie cu o grapă de muşchiu, cu o maşină de sămănat trifoiu şi cu o greblă de adunat nutreţul. După căldura cu care au fost primite vorbirile despre însoţirile de credit săteşti se nădăjdueşte, că bravii noştri economi din Şura-mare vor înfiinţa în curând şi un asemenea aşezământ. * Nou notar public. Ministrul de justiţie a denumit pe Iacob Horovicz notar public, în Murăş-Ludoş. Horovicz a fost până acum substitut de notar public în Budapesta. *