Tribuna, noiembrie 1898 (Anul 15, nr. 238-261)

1898-11-25 / nr. 257

Nr. 257 Anul XV Sibiiu, Mercuri 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1898 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/­ an 2 fl. 50 cr., l/, an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: lună 1 fl. 20 cr., 1/l an 3 fl. 50 cr., l/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/i an 10 franci, 1/i an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăce Nr. 15. Se prenumera și la poște și la libtrării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici â 5 cr. se vend la »Tipografia«, soc. pe acțiun Numeri singuratici â 20 bani se vend la librăria G. Cârjan, Ploeșt Din trecut, pentru viitor. — Repriviri politice recente. I V. (2). Acţiunile, evenimentele şi fap­tele valoroase, însufleţite şi însufleţi­­toare pe cari le-am amintit, fragmentar, în reprivirile noastre de până acum, arată îndeajuns edificiul superb naţional, ale cărui fortificaţii au fost distruse de mâni păcătoase şi ale cărui podoabe mândre mânjite au fost cu noroiul ini­milor seci, ordinare, strîmte şi chiar cri­minale.... După­ ce am precisat consistenţele acelui măreţ edificiu, după­ ce am schiţat triumfurile chestiunei naţionale de la 1890 încoace, ne vedem ajunşi la acel punct, de unde se încep reprivirile dureroase asupra intrigilor, uneltirilor, dezastrelor şi catastrofelor în chestiunea naţională. Dacă, în ce priveşte triumfurile chestiunei române toată lumea româ­nească este în cunoştinţă de cauză, nu este aceeaşi situaţia în ce priveşte in­trigile, uneltirile, dezastrele şi catastro­fele ei. De aceea, ni­ se impune de la sine a insista mai mult asupra punctelor din urmă, pe cari avem dreptul şi datoria de-a le lumina până în fondul lor as­cuns şi de-a stabili definitiv responsa­bilităţile extrem de grave. Eata explicarea firească de ce vom dedica o serie de mai multe articole acestei păr­ţi a chestiunei şi de ce am dedicat numai câteva articole celeialalte părţi. Scopul nostru nu poate fi să ne amăgim cu triumfurile trecute, ci din contră să ne lămurim asupra căuşelor cari au tăiat brusc firul acestor trium­furi. Pentru­ că, în definitiv, ceea­ ce voim noi este reînsufleţirea opiniei noa­stre publice, dar­ numai în basa expe­rienţelor cumplite ale anilor din urmă... Cine a urmărit cu tragere de inimă, fără întrerupere şi cu nepreocupare pe­ripeţiile prin cari a trecut în timpul re­cent causa noastră naţională, cine se află în cunoştinţa oamenilor şi a lucru­rilor cari au rol în această chestiune, cine, în fine, a pus mâna pe adevăratele rane şi în urmare înţelege rostul şi fon­dul crisei chestiunei naţionale, — acela va conveni cu noi în punctul de-a afirma şi de-a crede, că primordiala causă a tuturor relelor o constitue următoarele două greşeli, ori mai corect zis, păcate colosale: Antâiu: Unii dintre bărbaţii no­ştri fruntaşi, ataşaţi de amicii lor in­timi, au resemnat la neatîrnarea lor politică şi au devenit politiceşte aser­viţii unor persoane şi scopuri străine ori de-a dreptul vrăşmaşe intereselor mari ale causei noastre naţionale. Al doilea: Un bărbat politic de peste munţi, asociat cu nişte subalterni politici ai d-sale, s-a amestecat în afa­cerile noastre, nutrind planuri ascunse şi egoiste, şi a fost capabil de îndrăz­neala erostratică de a exploata chestiu­nea naţională în scopuri înguste, ne­justificabile şi impure. Evident, în punctul prim vizăm pe domnii Eugen Brote şi Septimiu Albini, cari fiind membri ai comitetului naţio­nal ,şi-au jertfit independenţa lor poli­tică şi au devenit unelte în mânile dlui D. Sturdza şi a celor din imediata sa apropiere. De dl Slavici nu mai vorbim, deşi rolul lui e mare şi foarte des astros în crisa chestiunei naţionale. Nu mai vorbim aici de acest domn, pentru­ că el­­şi-a abandonat demult independenţa sa de bărbat şi demult ’şi-a uitat de dato­­rinţele sale ca Român transilvănean aşe­zat în România. Cei-ce-’l cunosc pe onorabilul domn Slavici şi cei-ce sânt informaţi de situa­ţia »fericită« ce ’şi-a creat la Măgurele,­­ nu se vor mira o clipă, dacă marele po-­­ vestitor este cel mai docil subaltern al dlui Sturdza! în punctul al doilea precisat mai sus vizăm pe onorabilul domn D. A. Sturdza. Acest om politic, de care mulţi legau mari speranţe pe când ţinea fai­moasele discursuri naţionaliste în opo­­ziţie, acest tip speculant politic, de­venit prim-ministru al României ,şi-a uitat de tot ce a spus în oposiţie şi ca să se facă agreat la Viena şi Budapesta a încercat şi încearcă totul ca să înăbuşe chestiunea sfântă a neamului românesc întreg! Deja pe când era în oposiţie, pa­tima oarbă îl stăpânea atât de mult pe acest »bărbat de stat«, încât cuprins de ea a făcut fatalele denunţări dela Orfeu, car’ pe capii noştri politici cari nu ’l-au ascultat, a îndrăznit să-’i calomnieze în chipul cel mai puţin onest. Şi toate acestea le punea la cale de dragul puterei, deşi în discursul seu nefast dela Orfeu spunea, în numele par­tidului național-liberal: »Partidul național-liberal nu râvneşte pu­terea ca să desființeze libertățile publice în re­gat şi aplaude când Maghiarii sugrumă pe Românii din Ungaria. Dacă condițiunea puterei este — să o exercităm în aceste direc­țiuni , atunci zic — nu dorim, nu vrem să ve­­nim la cârma statului nici­odată«. Da! Partidul naţional-liberal are­­ asemenea vederi, o recunoaştem, dar e­i nu le are dl Sturdza, care nu representă­­ la guvern partidul naţional-liberal, ci o clică neînsemnată şi neglijabilă din punct de vedere al forţelor distinse intelec-­­ tuale şi morale. Astăzi, când dl Sturdza a primit pu­terea în contra cuvintelor sale de la Or­feu, astăzi d-sa e părăsit de toată floa­rea partidului naţional-liberal! Rolul dlui Sturdza în chestiunea naţională a fost pe cât de neobicinuit, pe atât de complicat, pe cât de entu­­siast, pe atât de nesincer. Vom lua asupra noastră sarcina grea de a stabili acest rol în adevăra­tele sale condiţii şi scopuri şi de a do­vedi ce voia dl Sturdza cu faptele sale. Sensaţionala scrisoare ce am publi­­i­cat într’un număr, aşa fără comentar cum este, are darul de a ne spune de la început ce voia dl Sturdza. Dl Sturdza voia pur şi simplu: prinderea capilor noştri politici în re­ţeaua încurcată a scopurilor sale egoiste. El urmărea ţelul de a deveni stăpân în causa naţională, pentru­ ca astfel­­ s-o poată exploata după bunul său plac. Dacă toţi conducătorii noştri din comitetul naţional s’ar fi exilat în Ro­mânia, dl Sturdza ar fi fost asigurat de două avantaj ii enorme . Anume, până era în oposiţie, ar fi pus la cale, prin capii noştri exilaţi, agi­taţii peste agitaţii, ca să... răstoarne gu­vernul, car’ ajuns la guvern ar fi putut înmormânta chestiunea naţională, ai că­rei conducători ’i-ar fi avut la discre­ţia sa! în proximul articol, vom arăta cum a procedat dl Sturdza în direcţia asta, ce răspuns ’i­ s’a dat şi cum el, venino­sul, s’a răsbunat... Sibiiu, 6 Decemvrie n. Întrunire — oprită. Numai de acestea mai pot exista la noi. Ro­mânii, de un timp încoace, în urma violenţelor cu care stăpânitorii comi­tatului Arad au impus asupra popo­rului şi sarcina de a plăti hoţiile lui Krivăny, s'a convocat o adunare popo­rală de protest în Siria. Dar­ autori­tăţile au oprit-o, cu motivarea obici­nuită, că s'au convocat numai Ro­mânii, în urma acestora, fiind tocmai 2 Decemvrie s’a compus, iscălit şi trimis din mijlocul adunărei ce nu s’a ţinut, o telegramă omagială Maiestăţei Sale Monarchului. Baronul Krieg­hammer, mi­nistru comun de răsboiu, a fost distins din prilejul jubileului cu ordinul Sf. Ste­fan. Decorarea cu acest înalt ordin un­gar este privită de Maghiari ca o apro­bare a procedurei lui Krieghammer în chestia »Hentzi«. Banchetul majorităţei, în 2 Decemvrie n. membrii aflători în Viena ai majorităţei din Dreapta s'au întru­nit la un banchet, care s’a prefăcut în­­tr’o manifestaţie de omoj faţă cu Ma­iestatea Sa, cum şi de înfrăţire a naţio­nalităţilor representate în­­Dreapta*. Primul toast, pentru M. Sa­­l-a spus dl de Jaivorszki, şeful Polonilor. A­u urmat apoi toaste din partea repre­­sentanţilor tuturor cluburilor majori­tăţei. Din partea Românilor a vorbit dl Inneu lupul. Răsumatul tuturor toastelor­­l-a făcut Jaworszki într’un cuvânt de încheiere, stabilind formula înţeleg­er­ei prin cuvintele : Să ne iubim. »Să ţinem la­olaltă şi să ne iubim« — în aceasta residă viitorul Austriei. LIBERTATEA de JOHN STUART MILL. — Traducere de Teodor V. Par­ţian. — IV. Limitele autorităţei societăţei — asu­pra individului. (Urmare). Fără a face rău sau nedreptate cuiva, acţiunea omului poate fi de aşa natură, că noi sân­tem siliţi, — conform cugetă­­rei şi simţirei noastre, — să-’l conside­răm de nebun sau de fiinţă subordinată; şi fiindcă judecata sau sentimentul ace­sta, e un fapt, de care omul ar voi bu­curos să fie dispensat, ’i­ se face numai un serviciu atunci, când din timp ’i­ se atrage atenţia asupră-’i, ca asupra unei urmări neplăcute, căreia poate să se ex­pună. Ar fi, de fapt, bine, dacă acest bun serviciu s’ar face mai des de cum permit obicinuitele noastre idei despre etichetă ; dacă un om, fără a trece de necuviincios sau obraznic, — ar atrage atenţia celuialalt, în mod onest, asupra greşelilor. Mai avem apoi dreptul a ne arăta în diferite moduri părerea defavora­bilă cuiva nu pentru a-’i asupri indivi­dualitatea, ci pentru a ne exercia indi­vidualitatea noastră. Așa d. e. nu sun­tem datori să-’i căutăm societatea; avem dreptul să ’i-o încunjurăm (nu însă pen­tru a ne fasoli), căci e dreptul nostru a ne alege societatea după plac. Avem dreptul, — şi ni­ se poate preface în da­­torinţă, — de a abate şi pe alţii din so­cietatea sa, când credem, că exemplele sale, sau cuvintele sale pot să aibă in­fluenţă păgubitoare asupra societăţei. Putem să preferim pe alţii în serviciile bune, voluntare, excepţionând caşul, când e vorba de o îndreptare a persoanei sale. în modul acesta, poate să primească­­ cineva, în diferite forme, pedepse grele dela alţii, pentru greşeli, cari îl privesc di­rect numai pe el; dar’ pedepsele ace­stea le supoartă numai într’atâta, întru­cât ele se acordă ca urmare naturală, aşa zicând provenită dela sine, din gre­şeala proprie, car’ nu ca pedeapsă inten­ţionată. Cel-ce dă dovezi de precipitare, în­­căpăţinare şi capriţiu; cel-ce nu poate să trăească din mijloace modeste; cel-ce nu poate renunţa la plăceri stricăcioase,; cel­ ce se demite la plăceri animalice, în contul simţirei şi a cugetărei sale, tre­­bue să fie pregătit la aceea, că va perde în opinia altora, şi că numai de o mică parte din sentimentele lor favorabile va fi împărtăşit. Dar’ n’are dreptul să se tânguiască asupra lucrului acestuia în­­tru­cât n’a meritat cumva, prin calităţile sale speciale, în raporturile sale sociale, favoarea celorlalţi, şi prin urmare un titlu de drept asupra sentimentelor lor amicale, cari nu se ating prin greşelile sale faţă de sine însuşi. Ceea­ ce afirm eu acum este, că ne­plăcerile, — hotărît nedespărţite de ju­­­­decata nefavorabilă asupra altora, — sânt unicele pedepse, cărora poate fi ex­pus cineva pentru partea aceea a acţiu­nilor sale şi a caracterului seu, care atinge binele seu propriu, nu însă şi interesele altora în raport cu intere­sele sale. Acţiuni păgubitoare pentru alţii, cer o tratare cu totul diferită. Ingerenţa în drepturile altora; pricinuirea de per­­deri sau păgubiri pe cari nu le poate justifica dreptul propriu; falsitatea sau duplicitatea în comerciu; folosirea neo­­nestă sau negeneroasă a avantajelor în detrimentul altora, ba chiar şi între lă­­sarea egoistă de a apăra pe alţii contra nedreptăţei, sânt tot atâtea obiecte aco­modate pentru reprobarea morală, care în caşuri grave pentru răsplătirea sau pentru pedepsirea morală. Şi nu numai acţiunile acestea, ci şi afecţiunile, încli­narea spre ele, — sânt, în sens strict, imorale şi chemate a provoca o repro­bare, care poate creşte până la dispreţ, înclinarea spre barbarie, răutatea şi gelosia, cele mai nesociale şi mai urîte dintre toate patimile, pizma, prefăcăto­ria şi nesinceritatea, mânia şi rancoa­­rea, care nu stă în raport cu provocarea, pofta de stăpânire, lăcomia în detrimen­tul altora, făloşia, care îşi află satisfa­cere în umilirea altora, egoismul, care se consideră pe sine şi afacerile sale de mult mai importante decât toate cele­lalte, şi care ori­ce chestiune dubioasă o resolvă în favorul propriu, toate acestea sânt viţiuri morale, cari dau un caracter moral slab şi demn de ură, şi cari nu pot fi asemănate cu greşelile înşirate mai sus, în contra sa proprie, cari în adevăratul lor sens nu sânt imo­rale, şi chiar în cea mai mare exage­rare a lor, nu conţin nici o răutate, căci ele pot să denote o mare măsură de nebunie, ori de lipsă de demnitate per­sonală, sau de stimă proprie, dar­ obiect de reprobare morală constitue numai atunci, când conţin o încălcare a dato­­rinţelor faţă de alţii, pentru cari indi­vidul e obligat să-­şi caute binele seu propriu. Ceea­ ce se numeşte datorinţă faţă de noi înşine, nu e îndatorirea socială, î­ntru­cât împrejurările n’o determină de datorinţă în acelaşi timp şi faţă de alţii. Numirea datorinţă, faţă de sine însuşi, însemnează ceva mai mult decât pru­denţă ; e stima proprie sau desvoltarea proprie­, care de aceasta nu e respon­sabil nimeni semenilor sei, fiindcă ni­meni dintre aceştia nu e responsabil de binele omenirei. Deosebirea între perderea stimei,­­ căreia se expune cineva — cu tot drep­­t­­ul — din lipsă de prudenţă sau demni-­i­tate personală, şi între dispreţul, ce-­i­­ revine pentru atacarea drepturilor al­tora, — nu e numai o deosebire no­minală, în sentimentele noastre şi în pur­tarea noastră faţă de un om e mare deo­sebirea când el ne displace în lucruri pe cari noi credem că avem dreptul a le controla, şi când ne displace în lucruri, pentru cari ştim că nu ne revine acest drept. Dacă ne displace, putem se ne ex­primăm aversiunea şi să-’l ţinem la distanţă, ca pe ori­care lucru ce ne displace, — dar’ pentru aceasta să nu credem că sântem îndreptăţiţi să-’i fa­­­­cem vieaţa neplăcută. Trebu­e să ne gândim, că el poartă deja, sau va purta singur întreaga pedeapsă a rătăcirii sale. Dacă îşi dărîmă singur vieaţa, prin disposiţii rele, noi nu mai avem nici un motiv se contribuim la dărî­­marea ei. în joc se dorim pedepsirea lui, trebue să ne dăm silinţa ca să-­i facem pedeapsa uşoară, arătându-’i, cum poate să evite sau să îndrepte relele pricinuite. Pentru noi, el poate fi obiect de compătimire, de displăcere chiar, dar’ nu obiect de mănie şi de ură. Nu trebue să-’l tratăm ca pe un inimic al societăţei; în caşul cel mai rău, ne pu­tem ţine îndreptăţiţi să-­l lăsăm în grija sa proprie, dacă nu voim să intervenim prin manifestare de interes şi de în­grijire, — ca binevoitorii sei. (Va urma). Memorandul unguresc Memorandul românesc, în fine nemesis ’şi-a răsbunat asu­pra oposiţiei maghiare. Acum sânt 5—6 ani, când Românii din Transilva­nia şi Ungaria au făcut cunoscutul lor Memorand, Maghiarii strigau în gura mare, că Românii sânt trădători de patrie; toţi Maghiarii erau înfuriaţi, toţi strigau după procurori, furci şi unelte de torture pentru Valahi, dar­ în fruntea înjurătorilor mergea cu deosebire opo­­siţia şi presa ei, care nu mai cunoştea margini în atacurile înfuriate îndreptate contra noastră. Şi iată că la 6 ani dela Memorandul nostru şi la 4 dela marele proces, în care cei mai buni şi mai cu­­raj­oşi ai noştri au fost osândiţi la grele pedepse, aceeaşi oposiţie, aceiaşi kossuth­­işti conduşi de şovinism orb şi implaca­bil, sânt siliţi a păşi pe urmele Vala­hilor »trădători de patrie«. Aceasta e răsbunarea Nemesei, bă­taia lui Dumnezeu! Dar’ nu numai înfăptui redactărei Memorandului oposiţiei este coincidenţă cu Memorandul nostru, ci în parte mare şi în cuprinsul acestor două acte politice. Ambele sânt adresate cătră capul încoronat al statului, ambele, cer ca să se pună capăt unor stări nesupor­tabile, ambele arată că legile şi consti­tuţia sânt fals aplicate şi eludate. Dar, sânt şi două deosebiri esenţiale între aceste acte. Memorandul opoziţiei maghiare se învîrte în un cerc restrîns, împăinginit, ca toate actele politicei maghiare mo­derne, de şovinismul de rassă. El scoate la iveală abusurile unui partid, a par­tidului de la putere şi în special a gu­vernului actual şi chiar şi în accentuarea acestora se mărgineşte a accentua cu deosebire abusurile şi corupţia intro­dusă la alegerile de deputaţi. Arată că guvernul ca să-­şi poată crea o majoritate considerabilă s’a fo­losit de bani şi de forţa brutală, în o măsură până acum necunoscută, arată că pe calea aceasta constituţionalismul e ameninţat de o catastrofă finală. Astfel Memorandul scoate la iveală numai abusurile partidului de la putere, a unei mari elice, dar p reface nedreptă­ţile ce se fac naţionalităţilor nema­ghiare din partea guvernului şi a opo­­ziţiei în lucrare comună şi în deplină înţelegere. Reface crearea acelor legi, cari se fac şi s’au făcut în dietă »de I nobis, sine nobis«, dar’ cu concursul I oposiţiei şi între aplausele ei. Mai departe Memorandul cere de­­lăturarea guvernului şi a partidului do­minant de azi şi înlocuirea lui cu alt guvern »mai onorabil«. De sine se în­ţelege, că noul guvern ar fi se se for­meze din partidele oposiţionale, dar­ pot se ne dea garanţă memorandiştii oposi­­ţionali, că stările în patria noastră vor lua altă faţă şi se vor îmbunătăţi, când ei înşişi şi presa lor cere mai cu insi­stenţă aplicarea de măsuri silnice în fa­vorul maghiarisărei, producând astfel tot mai mare nemulţumire la majorita­tea cetăţenilor patriei? Faţă de acest »circulus vitiosus« în care să învîrte Memorandul oposi­ţiei, Memorandul nostru este şi rămâne un act politic superior, compus pe ba­­sele largi ale realităţei şi adevărului ne­­resturnabil. Memorandul nostru, după­ ce declară că comitenţii alegătorilor români nu au »nici o încredere în dieta din Buda­pesta şi în guvernul maghiar«, arată: Şi

Next