Tribuna, ianuarie 1899 (Anul 16, nr. 1-23)

1899-01-14 / nr. 9

Pag. 54 Sibiiu, Joi, TRIBUNA 14/26 Ianuarie 1899 o moţiune şi a cerut votare nominală, care ordonată fiind imediat, s’a con­statat că nu sânt presenţi decât 84 de­putaţi. S’a făcut ameninţare cu cetirea ca­talogului, şi s’a ordonat o nouă votare. De astă-dată ,şi-au dat votul 124 depu­taţi. S’a trecut apoi la alte votări, cu cari s’a umplut şedinţa. „Gândirile şi amintirile“ - lui Bismarck. Despre tripla­ alianţă. O alianţă cu Rusia mi­ se părea ma­terialiceşte mai tare. Ea ’mi­ se înfăţişa mai nainte chiar şi mai sigură, pentru­ că consideram în politică tradiţionala ami­ciţie dinastică, comunitatea pornirei de conservaţiune monarchică şi lipsa a ori­ce fel de antagonisme înrădăcinate ca fiind mult mai sigure decât schimbă­toarele impresii ale opiniunei publice în populaţiunea maghiară, slavă şi cato­lică din monarchia habsburgică. Nici una din cele două alianţe, nici legătura cea dinastică cu Rusia, nici populara legătură de simpatie germano-maghiară, nu erau absolut sigure din punctul de vedere al trăiniciei. Dacă Maghiarii s’ar lua întotdeauna după reflecţiuni politi­ceşte înţelepte, atunci această naţiune ar trebui să înţeleagă, că ea, ca o in­sulă ce este în întinsul ocean al popu­­laţiunilor slave, nu se poate afirma de­cât răzimându-se de elementul german din Austria şi Germania. Dintre îngrijirile pe care le aveam la alcătuirea alianţei austro-germane era şi lipsa de înţelegere politică a Germanilor din Austria, care perduseră contactul cu dinastia şi conducerea afa­cerilor. Mă mai îngrija apoi partea polo­neză a politicei austriace. Noi nu putem cere Austriei ca să renunţe la arma pe care o are ea faţă cu Rusia în favori­­sarea polonismului din Galiţia. Tratatul pe care l-am încheiat noi cu Austria în vederea unei comune res­pingeri a unei agresiuni ruseşti este publici juris. Alianţa germano-austriacă nu prevede aceeaşi acoperire pentru Germania, când aceasta ar fi atacată de către Austria, pe care o prevede faţă de un atac rusesc care s’ar îndrepta, mai probabil, împotriva Austriei. Cu un cuvânt, dacă în alegerea în­tre o alianţă rusească şi una austriacă, ea preferi pe aceasta din urmă, n’am fost de loc orb faţă de îndoielile cari în­greunau alegerea. Am considerat însă indispensabil, ca bunele relaţi­uni dintre noi şi dintre Rusia să fie cultivate înainte, alăturea de alianţa noastră defensivă cu Austria. Când între noi şi Rusia s’ar ivi o rup­tură ireparabilă, la Viena ar creşte nu­mai­decât pretensiunile faţă cu îndato­ririle noastre de aliaţi, ântâiu în privinţa Străinul se apropia de sicriu. Privia cu ochi mari şi înduioşaţi faţa fetei din sicriu. Când îl văzură ţăranii se înspăi­mântară şi începură să fugă. — »Nu vedeţi? El e vrăjitorul! N’aţi văzut petele de granat pe bu­zele lui?« Străinul stătea drept ca un brad, şi buzele sale începură să rostească cu­vinte fără rost . »Da, ne vom mai vedea. Aşa-’ţi spuneam la despărţire. Dar’ numai morţi ne vom vedea, şi mărită să fie moartea care ne uneşte. Sufletele noastre se vor îmbrăţişa, şi când vor suna trom­petele noi nu vom asculta de ele, ca să nu fim despărţiţi în raiu...... A alergat apoi ca un nebun la malul mărei şi s’a aruncat în undele ei tainice. * Nu numai pe vîrf de deal, în Sicilia, cresc meri de granat. Cresc pretutin­­denea. Pământ prielnic pentru pomul acesta e — inima. Numai cât pomul se numeşte altcum. Numele adevărat al pomului e — dragostea... întrebi fetiţă de ce sunt trist? Ai auzit acum. Fructele cele dulci sunt totdeauna amestecate cu amărăciune. Să nu te temi însă că te voiu uita. Nu te uit! Urmele amărăciunei nu se pot şterge nici spăla, întocmai ca petele de granat. Ear’ vouă, fetelor, peste cari vântul vieţei a scuturat câte o frunză din mărul fermecat, vă doresc ca tot ventul vieţei să o arunce dela voi, departe, departe. Rozele buzelor voastre să nu se ofi­lească în veci! Dumnezeu cu voi! lărgirea stabilitului casus foederis, care până acum nu prevede decât o respin­gere a unui atac rusesc, şi al doilea în privinţa întinderei acelui casus foederis şi asupra intereselor pe care le are Au­stria în Balcani şi în Orient. E natural, ca locuitorii basenului dunărean să aibă trebuinţe şi planuri cari trec peste hotarele de azi ale mo­narchiei austro-ungare, şi constituţiunea (federală) a imperiului german arată ca­lea, pe care înaintând, Austria ar pută realiza o împăcare a intereselor politice şi materiale ce există între hotarul răsă­ritean al neamului românesc şi între gol­ful de la Cattaro. Dar’ nu este problema imperiului de a împrumuta sângele şi averea supuşilor sei pentru îndeplinirea dorinţelor vecinilor. Menţinerea monar­­chiei habsburgice, ca o consolidată şi in­dependentă mare putere, este pentru Germania o necesitate de echilibru în Europa, pentru care, cu bună conştienţă, putem risca, la cas de nevoe, pacea ţăr­iei. Dar’ cei dela Viena ar trebui să se abţină de a formula din această alianţă pretensiuni, ce trec peste această asigu­­raţiune, pretensiuni, pentru cari alianţa n’a fost încheiată. Nimeni nu poate calcula viitorul Austriei cu acea siguranţă, ce este tre­buitoare pentru tratate durabile şi orga­nice; în desvoltarea acestui viitor sunt factori tot atât de diferiţi, pe cât de va­riată este poporaţiunea acestui imperiu; la acţiunea aceasta caustică şi eventual explosibilă se mai adaugă acea incalcu­labilă influenţă, pe care o poate exercita elementul confesional, pe măsura urcă­­rei sau scăderei talazurilor ultramontane (papiste), asupra personalităţilor condu­cătoare. Nu numai panslavismul şi Bul­garia sau Bosnia, ci şi chestiunea sâr­bească, chestiunea românească, chestiu­nea poloneză, chestiunea cehă, ba chiar şi cea italiană din Trentin, Triest şi din litoralul dalmatin, pot deveni puncte de cristalizare nu numai pentru crişe austriace, ci şi pentru crişe euro­pene, cari însă nu pot atinge interesele germane decât în măsura, în care exi­stă între imperiul german şi cel austriac o relaţiune solidară de apărare. Când ne dăm seamă despre Au­stria, este o greşeală a exclude din partea ei posibilitatea unei politici ostile faţă de noi, a unei politici cum era aceea pe care au făcut-o rînd pe rînd Thugut, Schwarzenberg, Budl, Bach şi Beust. Veleităţile de a reîncepe acum o asemenea politică sunt înăbuşite deo­camdată de cătră onorabilitatea şi fide­litatea personală a împăratului Francisc Iosif, care acest Monarch nu mai este atât de tânăr şi atât de lipsit de expe­rienţe, cum era pe vremea când se lăsa a fi condus de pornirile de răsbunare ale contelui Bud­ împotriva împăratului Nicolae al Rusiei, câţiva ani după aju­torul dat de cătră Ruşi la Siria; dar’ garanţia lui este cu desăvîrşire perso­nală, ea dispare cu o schimbare la tron, car’ elementele cari în diferite rînduri precum­ sau o politică de rivalitate, pot dobândi din nou o determinantă înrîu­­rire. Dragostea Polonului din Galiţia, a clericatului ultramontan pentru im­periul german e trecătoare, oportunistă , tot trecătoare este şi prevederea Ma­ghiarilor, cari înţeleg azi folosul pe care îl au în tripla alianţă, dar o privesc cu dispreţ la naţiunea de Şvabi, în Ungaria şi între Poloni sânt şi azi vii simpatiile pentru Francezi, car’ în clerul imperiului habsburgic s’ar pută ivi earăşi o reconstrucţie a rela­­ţiunilor intime cu o eventuală restau­­raţiune catolică-monarchică în Francia. Astfel, garanţia pe care o avem noi faţă cu aceste posibilităţi e numai şi exclusiv împăratul, car’ o politică pre­văzătoare însă trebue să aibă în vedere toate eventualităţile, ce s’ar ivi în ca­drul posibilităţilor. Se mai poate ivi foarte uşor posibilitatea unei rivalităţi între Viena şi Berlin faţă de Rusia. în faţa acestor eventualităţi este un avantaj pentru noi, că Austria şi Rusia au interese antagoniste în Bal­cani, şi că între Rusia şi Prusia-Ger­­mania nu există asemenea interese con­trare în gradul ca ele să poată da vre­un motiv pentru ruptură. Dar­ şi acest avantaj poate fi suprimat prin însăşi natura constituţiunei ruseşti, prin indisposiţiuni personale sau o politică fără dibăcie. Noi suntem datori şi putem să men­ţinem cu cinste alianţa cu Austro-Un­­garia; această politică corăspunde inte­reselor noastre, tradiţiunilor istorice ale Germaniei şi opiniunei noastre publice. Dar, impresiunile şi forţele sub cari va ave să se desvoarte viitorul politicei vieneze, sunt mai complicate ca la noi, din causa mulţimei naţionalităţilor de acolo, din causa divergenţei aspiraţiuni­­lor lor, a influenţelor clericale şi din causa tentaţiunilor la care sunt expuse, între Balcani şi Marea-Neagră, ţările dunărene. Nu trebue să părăsim Austria, dar’ să nu perdem nici noi din vedere po­sibilitatea, că am pută fi părăsiţi, cu sau fără voe, de cătră politica vieneză. Dacă direcţia politicei germane vrea să-’şi facă datoria, ea trebue să ţină seamă de această posibilitate, trebue să-’şi ţină drumul deschis, şi să nu se conducă de predilecţiune sau indispo­­siţiune, ci numai de o obiectivă cumpă­nire a intereselor noastre naţionale. (Va urma). A murit unul dintre bărbaţii no­ştri cari au avut rol frumos în mişcă­rile glorioase dela 1848. Ioan Bran, fost membru al co­mitetului naţional din Sibiiul, una din acele măreţe figuri cari au înfrun­tat cu tărie furtunile de acum 50 ani, s’a stins în vîrstă de 88 ani. Cei­ ce au cetit­ cronica anului 48* * îşi aduc aminte de acest nume care des apare în analele anului glorios. Acum loan Bran nu mai este. Dar’ memoria lui se va păstra cu pietate. * De la familia răposatului primim următorul anunţ funebru: loan de Lemăny în numele seu şi­’n al soţiei sale Maria născ. Hor­váth de Zalabăr, precum şi în numele fraţilor sei: Dr. Pompiliu de Lemăny, Dr. Nicolae de Lemăny şi soţia Minerva născ. Caravia şi copiii lor Maria, Ionel, Felicia şi Nicu, şi Dr. Liviu de Lemăny şi soţia Eleonora născ. Dori şi copiii lor Livia, Maria, Eleonora, Vera şi Liviu, cu adâncă durere face cunoscut, că iubitul lor părinte, ilustrisimul domn Ioan Bran Pap de Lemény et Kozla, c­ r. consilier la curtea de apel, în pen­siune, fost căpitan suprem al districtului Făgăraş, asesor și defensor matrimo­nial la consistorul metropolitan gr.-or. român etc., după o lungă activitate pen­tru biserica sa şi naţiunea sa, pentru tron şi patrie, în 11/23 Ianuarie a. c., la ora 10 din noapte, în etate de 88 ani, împărtăşit cu sfintele taine, fără multe suferinţe a răposat în Domnul. Rămă­şiţele pământeşti se vor conduce Mercuri, în 13/25 Ianuarie, ora 2 p. m. din casa proprie (şirul cetăţuei 5) la biserica Sfintei Adormiri din Braşov-vechiu şi se vor aşeza spre eternă odihnă în mor­mântul familiei. Fie-ţi ţărîna uşoară şi memoria binecuvântată! Braşov, 12/24 Ianuarie 1899.­ »Gazeta Transilvaniei« de azi scrie următoarele: »Azi-noapte a răposat în Braşov fostul căpitan suprem al districtului Făgăraş, Ioan Bran de Lemăny. Cu dînsul se mai duse dintre noi unul din acei zeloşi bărbaţi ai vechei generaţiuni cari au jucat un rol însemnat în mişca­rea naţională dela 1848. Pe atunci ad­vocat în Braşov, tinărul loan Bran a luat parte activă la marea adunare na­ţională de la 3/15 Maiu 1848. El fu ales secretar în biroul acelei memorabile adunări între cei zece secretari, dintre cari azi nu mai este nici unul în vieaţă. Ioan Bran a fost ales şi în deputăţia însărcinată a merge, sub conducerea episcopului Şaguna, la împăratul cu pe­­tiţiunea adunărei. După adunarea de pe »Câmpul Libertăţei«, îl vedem între membrii comitetului naţiunei române din Sibiiu. Era singurul dintre ace­ştia rămas în vieaţă, când în anul trecut am sărbat aniversarea a 50-a dela 1848. După revoluţiune, Ioan Bran a in­trat în funcţiune de stat, ajungând mai târziu consilier c. r. la curtea de apel. In anul 1861, când Românii începură să joace rol în vieaţa municipală a Ar­dealului, fu numit de Maiestatea Sa că­pitan suprem al districtului Făgăraş în urma petiţiunei comunelor române din acel district, cari au cerut numirea unui căpitan »din sînul naţiunei române« şi »introducerea limbei române ca limbă oficială«. în anii 1863—­ a fost deputat în dieta ardelenească din Sibiiu, care în 1864 era între cei delegaţi de această dietă în parlamentul central din Viena. După schimbările, ce s’au făcut în anii următori, Ioan Bran s’a retras în pen­siune şi mai târziu s’a aşezat iarăşi în Braşov, unde ’şi-a fost început înainte de 1848 cariera sa de advocat. Aici a dus el o vieaţă retrasă, fără de-a înceta însă să urmărească cu viu interes miş­cările noastre naţionale şi culturale luând parte la întrunirile române şi con­tribuind cu drag ori de câte­ ori se făcea apel la sprijinul seu. Ioan Bran de Lemăny a fost unul din acei favoriţi ai sorţei, cari au ajuns în deplină sănătate frumoasa etate de 88 de ani. In zilele din urmă însă îşi atrase o răceală şi un catar de stomach, care în această etate înaintată nu ’i-a mai permis a se reculege, şi azi-noapte îşi închise ochii lin, încunjurat de fiii sei. Odihnească în pace!* Tainele is­vor­ului. într’o zi am fost în poiana din pădure, unde ademenit de murmurul lin al Isvoruluii m’am­ aşezat aproape de el, ca se-’i pot auzi cu atât mai uşor tainele de dor ce-’l chinue şi încă se-’i mai văd mărgăritarele scumpe ce mereu le varsă. Toată poiana se liniştise la auzul lui. Chiar şi sglabii Frăţiori din marginea pădurei, cari în sburdăciunea lor fac întotdeauna o larmă în­treagă de copii, răpiţi de duioşia lui fermecă­toare, tăcură cuminţi. Ear’ Isvorul, vecînicul acelaşi băsnaş me­lancolic, curgea mereu înainte, văzendu-’şi de murmurul lui, care în tăcerea asta adâncă se răspândea trist, trist, ca o sfântă plângere venită dintr’o lume, departe, departe... Deodată însă Isvorul tăcu. Un Corb bă­trân făcu un ocol roată pe lângă noi, ca apoi cu grabă să se lase pe o creangă uscată a unui co­pac culcat de secure. Cum asta însă se rupse sub el, Corbul ostenit trebui să-’și iee de nou sborul, croncănind cu năcaz: — Codrul — frate cu Românul — De secure se tot pleacă Şi isvoarele îi seacă.... Dar’ nici că conteni, şi minune... din Is­vorul lin şi blând de mai nainte se făcu deo­dată un şopot grozav de voci ca din păment, ce turbate murmurau tare: Cine-a... îndrăjit... strâm­ii. Şi Porcul din vale, par’că ar fi aşteptat numai momentul ăsta, căci cu furie tăindu-’i vorba, striga sălbatic înainte: Mânca-­i-ar... inima... cânii. Şi cu iuţeala valurilor, apa mânioasă ducea murmurele astea înainte, departe, departe, încât ajunseră la un vad de moară, unde aveau să treacă pe la sărmana Roată căzută în robie. Aceasta cum auzi, desperată că n’are să-’şi mai vadă nici­odată codru-’i drag şi verde, se repezi ca nebună şi-’şi întoarse lopeţile iute, iute una după alta; apoi aruncând apa dela ea valuri, va­luri cu lacrămi mari continuă murmurul si­nistru. Mânca-’i-ar... casa... pustia Clip clap. Şi... neamul... nemernicia Clip clap, clip clap.. Stefan C. Alexandru. ~~ «MMaMMtlWHi«»---­ Suum cuique. Iii. Se ştie îndeobşte câte miserii în­­timpinăm din partea oficiilor poştale ungare. Câte scrisori şi pachete nu le primim frânte, trecute — mai nainte de destinaţia lor — prin controla cabinetu­lui negru, ori nu le primim de fel ? Zia­ristica noastră — neexcepţionând nici »Tribuna Poporului« — s’a jălbit nu odată, pentru această procedură arbi­trară, care vatemă principiul stabilit pentru toată lumea cultă al secretului epistolelor, precum şi convenţiunea in­ternaţională între deosebite state. De ce totuşi »Trib. Pop.« s’a simţit atinsă prin reclamul meu, care n’a avut de scop decât tot sanarea acestei boale cronice de care sufere guvernul un­guresc ? Ar fi un lucru mai de înţeles dacă un ziar maghiar ar fi scris pamfletul »Tribunei Poporului«, căci guvernul un­guresc îşi închipueşte cel puţin a avea de ce se teme. Macbeth vede figura celor ucişi de dînsul în jurul seu şi chiar în toiul petrecerei sale festive. »Tribuna Poporului« vede într’un anunţ de caracter pur particular un atac pro­venit din partea unui complot al celor »autorizaţi« dela »Tribuna« din Sibiiu şi a celora dela »Epoca« din Bucureşti îndreptat în contra cabinetului Sturdza. Hinc illae lacrimae! Dl Dim. Sturdza cu sateliţii d-sale Slavici, Bian & Comp. ’şi-au pus de gând a lega soartea partidului liberal din România de soartea noastră a Ro­mânilor de dincoace de Carpaţi. Cei dela »Tribuna Poporului« îl supralici- ■ tează. Dînşii ’şi-au pus de gând a sub-­­ ordona causa Românilor din Transilva­. Mormântul lui Romul. Sora italiană »Tribuna« din Roma scrie în această privinţă.­»Lângă Forul roman s’a făcut astăzi o descoperire de cea mai mare importanţă; ar fi adecă vorba despre locul pe care Romanii după tradiţiune, ’l-ar fi venerat ca acela în care s’ar găsi înmormântat eroul eponim al gintei lor. Acest loc a fost venerat secole de-a rîndul, până la căderea imperiului roman. Deja scolasticii comentaseră un pasaj din Varone, noul necunoscut, în care vor­bind de această tradiţiune, o specifică zicând că locul acesta ar fi acoperit cu o peatră neagră, lapis niger. Acum în apropierea arcului lui Septimiu Sever s'a descoperit o vilă de câţiva metri pătraţi, acoperită cu ma­sive petri negre. Ne găsim dată în presenţa celui mai antic monument al reminiscenţelor Romei. Aci, lângă el, era smochinul luminal, aci se rosteau discursurile funebre la moartea împă­raţilor, aci se aduceau sacrificiile, aci se in­vocau sentimentele bune ale zeilor pentru în­treprinderile Rome.. Că într’adevăr e vorba aci de locul con­siderat ca mormântul lui Romul, se dovedeşte în un vers din Horaţiu, care în E podul XVI plin de înaltă mănie în contra decăderei obi­ceiurilor romane, și prevestind inevitabila ruină a patriei zice: »Quaeque carent ventis et solibus ossa Quirini Nefas vider­­ dissipabit insolens«, ceea­ ce însemnează, că »barbarul (»insolens«) va împrăştia, o vedere înspăi­mântătoare ! acele oase ale lui Romul (Qui­rinus) ce sânt în seama vânturilor şi a soarelui. Nr. 9 una, celei a intereselor de partid ori ego­­istice ale dlui Dim. Sturdza. Aceasta o arată evident pamfletul lor. Şi cei dela »Tribuna Poporului« se vedeau stă­pâni pe »Valea Mureşului«. Nu observă dînşii, că Românii de pretutindenea pri­vesc cu amărăciune la lupta disidenţilor partidului naţional, şi că le abonează ziarul din obedienţă ori nepricepere. Ajungă odată din obedienţă, ear’ nepriceperea trebue înfrînată. Trebue se ne ştim ieri nu numai de duşmani, ci şi de prieteni ipocriţi. N’au cei dela »Tribuna Poporului« nici pregătirea, nici misiunea şi nici mandatul naţiunei, pentru a vorbi ori cârţi în numele acesteia. Dr. Dimitrie Magd­u. După temniţă. Bruznic, 17 Ian. n. 1899. Subscrisul am întrat în temniţa de stat din Seghedin, în 10 Decemvrie 1897. Am fost osândit la 6 luni temniţă de stat şi o amendă de 50 fl. v. a. pe cu- i vânt, că am agitat în contra Ungurilor. In 9 Decemvrie 1897 am plecat cu tră­sura de acasă, pentru­ ca se pot ajunge la calea ferată în Lipova, fiind calea de­parte şi drumul foarte rău, mai ales când plouă. Acasă la mine am lăsat numai pe iubita mea soţie, car’ spre uimirea publicului şi a iubiţilor noştri cetitori, pe mama mea dulce o am lăsat-o moartă. Deşi a fost în etate destul de bătrână nu a putut să moară, până la plecarea mea la temniţă, şi aşa cu ’mi-am înce­put osânda în 10 Decemvrie 1897, la 7 ore dimineaţa, şi dulcea mea mamă s’a înmormântat la 11 Decemvrie 1897, pe când eu mă aflam zăcând sub 6 ză­­voare. Osânda ’mi-am împlinit-o în 10 Iunie, însâ am fost silit se mai stau în temniţă încă 10 zile pentru amenda de 50 fl. v. a., şi aşa în 20 Iunie 1898 am fost eliberat din acel institut unguresc şi pus pe picior liber. Nu am cuvinte de a spune mulţu­­mitele mele cordiale şi sincere faţă de inimile cele nobile, mult onoraţii domni redactori, cari m’au provăzut gratis cu foi în temniţă, cât am stat acolo şi acasă, şi anume: Mulţumesc frumos şi din adâncul inimei domnilor redactori dela »Tribuna« din Sibiiu şi dela »Tribuna Poporului« din Arad, cari s’au îndurat prea graţioşi a-­mi trimite numitele foi, atât în tem­niţa din Seghedin, cât şi acasă, un an deplin şi o lună, regulat şi fără între­rupere. Mulţumesc asemenea domnilor re­dactori dela foile numite »Revista Oră­­ştiei«, »Gazeta Transilvaniei« din Bra­şov, »Foaia Poporului« din Sibiiu şi »Vulturul« din Oradea-mare, cari ’mi-au îndulcit amarul ce ’l-am îndurat în tem­niţele din Seghedin. Şi rog pe atotputernicul Dumne­zeu, ca să le lungească firul vieţei şi s£

Next