Tribuna, ianuarie 1899 (Anul 16, nr. 1-23)
1899-01-14 / nr. 9
Pag. 54 Sibiiu, Joi, TRIBUNA 14/26 Ianuarie 1899 o moţiune şi a cerut votare nominală, care ordonată fiind imediat, s’a constatat că nu sânt presenţi decât 84 deputaţi. S’a făcut ameninţare cu cetirea catalogului, şi s’a ordonat o nouă votare. De astă-dată ,şi-au dat votul 124 deputaţi. S’a trecut apoi la alte votări, cu cari s’a umplut şedinţa. „Gândirile şi amintirile“ - lui Bismarck. Despre tripla alianţă. O alianţă cu Rusia mi se părea materialiceşte mai tare. Ea ’mi se înfăţişa mai nainte chiar şi mai sigură, pentru că consideram în politică tradiţionala amiciţie dinastică, comunitatea pornirei de conservaţiune monarchică şi lipsa a orice fel de antagonisme înrădăcinate ca fiind mult mai sigure decât schimbătoarele impresii ale opiniunei publice în populaţiunea maghiară, slavă şi catolică din monarchia habsburgică. Nici una din cele două alianţe, nici legătura cea dinastică cu Rusia, nici populara legătură de simpatie germano-maghiară, nu erau absolut sigure din punctul de vedere al trăiniciei. Dacă Maghiarii s’ar lua întotdeauna după reflecţiuni politiceşte înţelepte, atunci această naţiune ar trebui să înţeleagă, că ea, ca o insulă ce este în întinsul ocean al populaţiunilor slave, nu se poate afirma decât răzimându-se de elementul german din Austria şi Germania. Dintre îngrijirile pe care le aveam la alcătuirea alianţei austro-germane era şi lipsa de înţelegere politică a Germanilor din Austria, care perduseră contactul cu dinastia şi conducerea afacerilor. Mă mai îngrija apoi partea poloneză a politicei austriace. Noi nu putem cere Austriei ca să renunţe la arma pe care o are ea faţă cu Rusia în favorisarea polonismului din Galiţia. Tratatul pe care l-am încheiat noi cu Austria în vederea unei comune respingeri a unei agresiuni ruseşti este publici juris. Alianţa germano-austriacă nu prevede aceeaşi acoperire pentru Germania, când aceasta ar fi atacată de către Austria, pe care o prevede faţă de un atac rusesc care s’ar îndrepta, mai probabil, împotriva Austriei. Cu un cuvânt, dacă în alegerea între o alianţă rusească şi una austriacă, ea preferi pe aceasta din urmă, n’am fost de loc orb faţă de îndoielile cari îngreunau alegerea. Am considerat însă indispensabil, ca bunele relaţiuni dintre noi şi dintre Rusia să fie cultivate înainte, alăturea de alianţa noastră defensivă cu Austria. Când între noi şi Rusia s’ar ivi o ruptură ireparabilă, la Viena ar creşte numaidecât pretensiunile faţă cu îndatoririle noastre de aliaţi, ântâiu în privinţa Străinul se apropia de sicriu. Privia cu ochi mari şi înduioşaţi faţa fetei din sicriu. Când îl văzură ţăranii se înspăimântară şi începură să fugă. — »Nu vedeţi? El e vrăjitorul! N’aţi văzut petele de granat pe buzele lui?« Străinul stătea drept ca un brad, şi buzele sale începură să rostească cuvinte fără rost . »Da, ne vom mai vedea. Aşa-’ţi spuneam la despărţire. Dar’ numai morţi ne vom vedea, şi mărită să fie moartea care ne uneşte. Sufletele noastre se vor îmbrăţişa, şi când vor suna trompetele noi nu vom asculta de ele, ca să nu fim despărţiţi în raiu...... A alergat apoi ca un nebun la malul mărei şi s’a aruncat în undele ei tainice. * Nu numai pe vîrf de deal, în Sicilia, cresc meri de granat. Cresc pretutindenea. Pământ prielnic pentru pomul acesta e — inima. Numai cât pomul se numeşte altcum. Numele adevărat al pomului e — dragostea... întrebi fetiţă de ce sunt trist? Ai auzit acum. Fructele cele dulci sunt totdeauna amestecate cu amărăciune. Să nu te temi însă că te voiu uita. Nu te uit! Urmele amărăciunei nu se pot şterge nici spăla, întocmai ca petele de granat. Ear’ vouă, fetelor, peste cari vântul vieţei a scuturat câte o frunză din mărul fermecat, vă doresc ca tot ventul vieţei să o arunce dela voi, departe, departe. Rozele buzelor voastre să nu se ofilească în veci! Dumnezeu cu voi! lărgirea stabilitului casus foederis, care până acum nu prevede decât o respingere a unui atac rusesc, şi al doilea în privinţa întinderei acelui casus foederis şi asupra intereselor pe care le are Austria în Balcani şi în Orient. E natural, ca locuitorii basenului dunărean să aibă trebuinţe şi planuri cari trec peste hotarele de azi ale monarchiei austro-ungare, şi constituţiunea (federală) a imperiului german arată calea, pe care înaintând, Austria ar pută realiza o împăcare a intereselor politice şi materiale ce există între hotarul răsăritean al neamului românesc şi între golful de la Cattaro. Dar’ nu este problema imperiului de a împrumuta sângele şi averea supuşilor sei pentru îndeplinirea dorinţelor vecinilor. Menţinerea monarchiei habsburgice, ca o consolidată şi independentă mare putere, este pentru Germania o necesitate de echilibru în Europa, pentru care, cu bună conştienţă, putem risca, la cas de nevoe, pacea ţăriei. Dar’ cei dela Viena ar trebui să se abţină de a formula din această alianţă pretensiuni, ce trec peste această asiguraţiune, pretensiuni, pentru cari alianţa n’a fost încheiată. Nimeni nu poate calcula viitorul Austriei cu acea siguranţă, ce este trebuitoare pentru tratate durabile şi organice; în desvoltarea acestui viitor sunt factori tot atât de diferiţi, pe cât de variată este poporaţiunea acestui imperiu; la acţiunea aceasta caustică şi eventual explosibilă se mai adaugă acea incalculabilă influenţă, pe care o poate exercita elementul confesional, pe măsura urcărei sau scăderei talazurilor ultramontane (papiste), asupra personalităţilor conducătoare. Nu numai panslavismul şi Bulgaria sau Bosnia, ci şi chestiunea sârbească, chestiunea românească, chestiunea poloneză, chestiunea cehă, ba chiar şi cea italiană din Trentin, Triest şi din litoralul dalmatin, pot deveni puncte de cristalizare nu numai pentru crişe austriace, ci şi pentru crişe europene, cari însă nu pot atinge interesele germane decât în măsura, în care există între imperiul german şi cel austriac o relaţiune solidară de apărare. Când ne dăm seamă despre Austria, este o greşeală a exclude din partea ei posibilitatea unei politici ostile faţă de noi, a unei politici cum era aceea pe care au făcut-o rînd pe rînd Thugut, Schwarzenberg, Budl, Bach şi Beust. Veleităţile de a reîncepe acum o asemenea politică sunt înăbuşite deocamdată de cătră onorabilitatea şi fidelitatea personală a împăratului Francisc Iosif, care acest Monarch nu mai este atât de tânăr şi atât de lipsit de experienţe, cum era pe vremea când se lăsa a fi condus de pornirile de răsbunare ale contelui Bud împotriva împăratului Nicolae al Rusiei, câţiva ani după ajutorul dat de cătră Ruşi la Siria; dar’ garanţia lui este cu desăvîrşire personală, ea dispare cu o schimbare la tron, car’ elementele cari în diferite rînduri precum sau o politică de rivalitate, pot dobândi din nou o determinantă înrîurire. Dragostea Polonului din Galiţia, a clericatului ultramontan pentru imperiul german e trecătoare, oportunistă , tot trecătoare este şi prevederea Maghiarilor, cari înţeleg azi folosul pe care îl au în tripla alianţă, dar o privesc cu dispreţ la naţiunea de Şvabi, în Ungaria şi între Poloni sânt şi azi vii simpatiile pentru Francezi, car’ în clerul imperiului habsburgic s’ar pută ivi earăşi o reconstrucţie a relaţiunilor intime cu o eventuală restauraţiune catolică-monarchică în Francia. Astfel, garanţia pe care o avem noi faţă cu aceste posibilităţi e numai şi exclusiv împăratul, car’ o politică prevăzătoare însă trebue să aibă în vedere toate eventualităţile, ce s’ar ivi în cadrul posibilităţilor. Se mai poate ivi foarte uşor posibilitatea unei rivalităţi între Viena şi Berlin faţă de Rusia. în faţa acestor eventualităţi este un avantaj pentru noi, că Austria şi Rusia au interese antagoniste în Balcani, şi că între Rusia şi Prusia-Germania nu există asemenea interese contrare în gradul ca ele să poată da vreun motiv pentru ruptură. Dar şi acest avantaj poate fi suprimat prin însăşi natura constituţiunei ruseşti, prin indisposiţiuni personale sau o politică fără dibăcie. Noi suntem datori şi putem să menţinem cu cinste alianţa cu Austro-Ungaria; această politică corăspunde intereselor noastre, tradiţiunilor istorice ale Germaniei şi opiniunei noastre publice. Dar, impresiunile şi forţele sub cari va ave să se desvoarte viitorul politicei vieneze, sunt mai complicate ca la noi, din causa mulţimei naţionalităţilor de acolo, din causa divergenţei aspiraţiunilor lor, a influenţelor clericale şi din causa tentaţiunilor la care sunt expuse, între Balcani şi Marea-Neagră, ţările dunărene. Nu trebue să părăsim Austria, dar’ să nu perdem nici noi din vedere posibilitatea, că am pută fi părăsiţi, cu sau fără voe, de cătră politica vieneză. Dacă direcţia politicei germane vrea să-’şi facă datoria, ea trebue să ţină seamă de această posibilitate, trebue să-’şi ţină drumul deschis, şi să nu se conducă de predilecţiune sau indisposiţiune, ci numai de o obiectivă cumpănire a intereselor noastre naţionale. (Va urma). A murit unul dintre bărbaţii noştri cari au avut rol frumos în mişcările glorioase dela 1848. Ioan Bran, fost membru al comitetului naţional din Sibiiul, una din acele măreţe figuri cari au înfruntat cu tărie furtunile de acum 50 ani, s’a stins în vîrstă de 88 ani. Cei ce au cetit cronica anului 48* * îşi aduc aminte de acest nume care des apare în analele anului glorios. Acum loan Bran nu mai este. Dar’ memoria lui se va păstra cu pietate. * De la familia răposatului primim următorul anunţ funebru: loan de Lemăny în numele seu şi’n al soţiei sale Maria născ. Horváth de Zalabăr, precum şi în numele fraţilor sei: Dr. Pompiliu de Lemăny, Dr. Nicolae de Lemăny şi soţia Minerva născ. Caravia şi copiii lor Maria, Ionel, Felicia şi Nicu, şi Dr. Liviu de Lemăny şi soţia Eleonora născ. Dori şi copiii lor Livia, Maria, Eleonora, Vera şi Liviu, cu adâncă durere face cunoscut, că iubitul lor părinte, ilustrisimul domn Ioan Bran Pap de Lemény et Kozla, c r. consilier la curtea de apel, în pensiune, fost căpitan suprem al districtului Făgăraş, asesor și defensor matrimonial la consistorul metropolitan gr.-or. român etc., după o lungă activitate pentru biserica sa şi naţiunea sa, pentru tron şi patrie, în 11/23 Ianuarie a. c., la ora 10 din noapte, în etate de 88 ani, împărtăşit cu sfintele taine, fără multe suferinţe a răposat în Domnul. Rămăşiţele pământeşti se vor conduce Mercuri, în 13/25 Ianuarie, ora 2 p. m. din casa proprie (şirul cetăţuei 5) la biserica Sfintei Adormiri din Braşov-vechiu şi se vor aşeza spre eternă odihnă în mormântul familiei. Fie-ţi ţărîna uşoară şi memoria binecuvântată! Braşov, 12/24 Ianuarie 1899. »Gazeta Transilvaniei« de azi scrie următoarele: »Azi-noapte a răposat în Braşov fostul căpitan suprem al districtului Făgăraş, Ioan Bran de Lemăny. Cu dînsul se mai duse dintre noi unul din acei zeloşi bărbaţi ai vechei generaţiuni cari au jucat un rol însemnat în mişcarea naţională dela 1848. Pe atunci advocat în Braşov, tinărul loan Bran a luat parte activă la marea adunare naţională de la 3/15 Maiu 1848. El fu ales secretar în biroul acelei memorabile adunări între cei zece secretari, dintre cari azi nu mai este nici unul în vieaţă. Ioan Bran a fost ales şi în deputăţia însărcinată a merge, sub conducerea episcopului Şaguna, la împăratul cu petiţiunea adunărei. După adunarea de pe »Câmpul Libertăţei«, îl vedem între membrii comitetului naţiunei române din Sibiiu. Era singurul dintre aceştia rămas în vieaţă, când în anul trecut am sărbat aniversarea a 50-a dela 1848. După revoluţiune, Ioan Bran a intrat în funcţiune de stat, ajungând mai târziu consilier c. r. la curtea de apel. In anul 1861, când Românii începură să joace rol în vieaţa municipală a Ardealului, fu numit de Maiestatea Sa căpitan suprem al districtului Făgăraş în urma petiţiunei comunelor române din acel district, cari au cerut numirea unui căpitan »din sînul naţiunei române« şi »introducerea limbei române ca limbă oficială«. în anii 1863— a fost deputat în dieta ardelenească din Sibiiu, care în 1864 era între cei delegaţi de această dietă în parlamentul central din Viena. După schimbările, ce s’au făcut în anii următori, Ioan Bran s’a retras în pensiune şi mai târziu s’a aşezat iarăşi în Braşov, unde ’şi-a fost început înainte de 1848 cariera sa de advocat. Aici a dus el o vieaţă retrasă, fără de-a înceta însă să urmărească cu viu interes mişcările noastre naţionale şi culturale luând parte la întrunirile române şi contribuind cu drag ori de câte ori se făcea apel la sprijinul seu. Ioan Bran de Lemăny a fost unul din acei favoriţi ai sorţei, cari au ajuns în deplină sănătate frumoasa etate de 88 de ani. In zilele din urmă însă îşi atrase o răceală şi un catar de stomach, care în această etate înaintată nu ’i-a mai permis a se reculege, şi azi-noapte îşi închise ochii lin, încunjurat de fiii sei. Odihnească în pace!* Tainele isvorului. într’o zi am fost în poiana din pădure, unde ademenit de murmurul lin al Isvoruluii m’am aşezat aproape de el, ca se-’i pot auzi cu atât mai uşor tainele de dor ce-’l chinue şi încă se-’i mai văd mărgăritarele scumpe ce mereu le varsă. Toată poiana se liniştise la auzul lui. Chiar şi sglabii Frăţiori din marginea pădurei, cari în sburdăciunea lor fac întotdeauna o larmă întreagă de copii, răpiţi de duioşia lui fermecătoare, tăcură cuminţi. Ear’ Isvorul, vecînicul acelaşi băsnaş melancolic, curgea mereu înainte, văzendu-’şi de murmurul lui, care în tăcerea asta adâncă se răspândea trist, trist, ca o sfântă plângere venită dintr’o lume, departe, departe... Deodată însă Isvorul tăcu. Un Corb bătrân făcu un ocol roată pe lângă noi, ca apoi cu grabă să se lase pe o creangă uscată a unui copac culcat de secure. Cum asta însă se rupse sub el, Corbul ostenit trebui să-’și iee de nou sborul, croncănind cu năcaz: — Codrul — frate cu Românul — De secure se tot pleacă Şi isvoarele îi seacă.... Dar’ nici că conteni, şi minune... din Isvorul lin şi blând de mai nainte se făcu deodată un şopot grozav de voci ca din păment, ce turbate murmurau tare: Cine-a... îndrăjit... strâmii. Şi Porcul din vale, par’că ar fi aşteptat numai momentul ăsta, căci cu furie tăindu-’i vorba, striga sălbatic înainte: Mânca-i-ar... inima... cânii. Şi cu iuţeala valurilor, apa mânioasă ducea murmurele astea înainte, departe, departe, încât ajunseră la un vad de moară, unde aveau să treacă pe la sărmana Roată căzută în robie. Aceasta cum auzi, desperată că n’are să-’şi mai vadă niciodată codru-’i drag şi verde, se repezi ca nebună şi-’şi întoarse lopeţile iute, iute una după alta; apoi aruncând apa dela ea valuri, valuri cu lacrămi mari continuă murmurul sinistru. Mânca-’i-ar... casa... pustia Clip clap. Şi... neamul... nemernicia Clip clap, clip clap.. Stefan C. Alexandru. ~~ «MMaMMtlWHi«»--- Suum cuique. Iii. Se ştie îndeobşte câte miserii întimpinăm din partea oficiilor poştale ungare. Câte scrisori şi pachete nu le primim frânte, trecute — mai nainte de destinaţia lor — prin controla cabinetului negru, ori nu le primim de fel ? Ziaristica noastră — neexcepţionând nici »Tribuna Poporului« — s’a jălbit nu odată, pentru această procedură arbitrară, care vatemă principiul stabilit pentru toată lumea cultă al secretului epistolelor, precum şi convenţiunea internaţională între deosebite state. De ce totuşi »Trib. Pop.« s’a simţit atinsă prin reclamul meu, care n’a avut de scop decât tot sanarea acestei boale cronice de care sufere guvernul unguresc ? Ar fi un lucru mai de înţeles dacă un ziar maghiar ar fi scris pamfletul »Tribunei Poporului«, căci guvernul unguresc îşi închipueşte cel puţin a avea de ce se teme. Macbeth vede figura celor ucişi de dînsul în jurul seu şi chiar în toiul petrecerei sale festive. »Tribuna Poporului« vede într’un anunţ de caracter pur particular un atac provenit din partea unui complot al celor »autorizaţi« dela »Tribuna« din Sibiiu şi a celora dela »Epoca« din Bucureşti îndreptat în contra cabinetului Sturdza. Hinc illae lacrimae! Dl Dim. Sturdza cu sateliţii d-sale Slavici, Bian & Comp. ’şi-au pus de gând a lega soartea partidului liberal din România de soartea noastră a Românilor de dincoace de Carpaţi. Cei dela »Tribuna Poporului« îl supralici- ■ tează. Dînşii ’şi-au pus de gând a sub- ordona causa Românilor din Transilva. Mormântul lui Romul. Sora italiană »Tribuna« din Roma scrie în această privinţă.»Lângă Forul roman s’a făcut astăzi o descoperire de cea mai mare importanţă; ar fi adecă vorba despre locul pe care Romanii după tradiţiune, ’l-ar fi venerat ca acela în care s’ar găsi înmormântat eroul eponim al gintei lor. Acest loc a fost venerat secole de-a rîndul, până la căderea imperiului roman. Deja scolasticii comentaseră un pasaj din Varone, noul necunoscut, în care vorbind de această tradiţiune, o specifică zicând că locul acesta ar fi acoperit cu o peatră neagră, lapis niger. Acum în apropierea arcului lui Septimiu Sever s'a descoperit o vilă de câţiva metri pătraţi, acoperită cu masive petri negre. Ne găsim dată în presenţa celui mai antic monument al reminiscenţelor Romei. Aci, lângă el, era smochinul luminal, aci se rosteau discursurile funebre la moartea împăraţilor, aci se aduceau sacrificiile, aci se invocau sentimentele bune ale zeilor pentru întreprinderile Rome.. Că într’adevăr e vorba aci de locul considerat ca mormântul lui Romul, se dovedeşte în un vers din Horaţiu, care în E podul XVI plin de înaltă mănie în contra decăderei obiceiurilor romane, și prevestind inevitabila ruină a patriei zice: »Quaeque carent ventis et solibus ossa Quirini Nefas vider dissipabit insolens«, ceea ce însemnează, că »barbarul (»insolens«) va împrăştia, o vedere înspăimântătoare ! acele oase ale lui Romul (Quirinus) ce sânt în seama vânturilor şi a soarelui. Nr. 9 una, celei a intereselor de partid ori egoistice ale dlui Dim. Sturdza. Aceasta o arată evident pamfletul lor. Şi cei dela »Tribuna Poporului« se vedeau stăpâni pe »Valea Mureşului«. Nu observă dînşii, că Românii de pretutindenea privesc cu amărăciune la lupta disidenţilor partidului naţional, şi că le abonează ziarul din obedienţă ori nepricepere. Ajungă odată din obedienţă, ear’ nepriceperea trebue înfrînată. Trebue se ne ştim ieri nu numai de duşmani, ci şi de prieteni ipocriţi. N’au cei dela »Tribuna Poporului« nici pregătirea, nici misiunea şi nici mandatul naţiunei, pentru a vorbi ori cârţi în numele acesteia. Dr. Dimitrie Magdu. După temniţă. Bruznic, 17 Ian. n. 1899. Subscrisul am întrat în temniţa de stat din Seghedin, în 10 Decemvrie 1897. Am fost osândit la 6 luni temniţă de stat şi o amendă de 50 fl. v. a. pe cu- i vânt, că am agitat în contra Ungurilor. In 9 Decemvrie 1897 am plecat cu trăsura de acasă, pentru ca se pot ajunge la calea ferată în Lipova, fiind calea departe şi drumul foarte rău, mai ales când plouă. Acasă la mine am lăsat numai pe iubita mea soţie, car’ spre uimirea publicului şi a iubiţilor noştri cetitori, pe mama mea dulce o am lăsat-o moartă. Deşi a fost în etate destul de bătrână nu a putut să moară, până la plecarea mea la temniţă, şi aşa cu ’mi-am început osânda în 10 Decemvrie 1897, la 7 ore dimineaţa, şi dulcea mea mamă s’a înmormântat la 11 Decemvrie 1897, pe când eu mă aflam zăcând sub 6 zăvoare. Osânda ’mi-am împlinit-o în 10 Iunie, însâ am fost silit se mai stau în temniţă încă 10 zile pentru amenda de 50 fl. v. a., şi aşa în 20 Iunie 1898 am fost eliberat din acel institut unguresc şi pus pe picior liber. Nu am cuvinte de a spune mulţumitele mele cordiale şi sincere faţă de inimile cele nobile, mult onoraţii domni redactori, cari m’au provăzut gratis cu foi în temniţă, cât am stat acolo şi acasă, şi anume: Mulţumesc frumos şi din adâncul inimei domnilor redactori dela »Tribuna« din Sibiiu şi dela »Tribuna Poporului« din Arad, cari s’au îndurat prea graţioşi a-mi trimite numitele foi, atât în temniţa din Seghedin, cât şi acasă, un an deplin şi o lună, regulat şi fără întrerupere. Mulţumesc asemenea domnilor redactori dela foile numite »Revista Orăştiei«, »Gazeta Transilvaniei« din Braşov, »Foaia Poporului« din Sibiiu şi »Vulturul« din Oradea-mare, cari ’mi-au îndulcit amarul ce ’l-am îndurat în temniţele din Seghedin. Şi rog pe atotputernicul Dumnezeu, ca să le lungească firul vieţei şi s£