Tribuna, septembrie 1901 (Anul 18, nr. 161-180)

1901-09-01 / nr. 161

Anul XVIII Nr. 161 Sibiuu, Sâmbătă 1/14 Septemvrie 1901 ABONAMENTELE Pentru Sibiu : 1 lună 1 cor. 70 bani, */« an 5 cor., */« an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 80 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 2 cor. 40 bani, */« an 7 cor., »« an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru Rumâniul atrklnfttate: '/, an 10 franci, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele »o fac numai plAtindn-se Înainte. INSERŢIUNILE Un fir garmond prima dati 14 bani, a doua-oară 12 bani a treia-oară 10 bani. Redacţia şi administraţia: Strada Popiaoui Nr. 15. Se iirenumirS Iu poate yi Ubr&ril. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiată Numeri singuratici a 10 bani se vend în Sibiiu, la librăria »Tipografiei*, societate pe acţiuni și la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia la librăria Weisz Bernat »la loterie* La Abonament lunar pentru Septemvrie st. veciic* invită Administraţia ziarului Guitură-Literatură-Artă. (Consideraţii generale). III. înainte de a trece în discusiunea pe care am schiţat-o în articolul al doilea, promitem o esplicaţie. Vederile pe cari le vom expune, constatările de fapte şi de situaţii pe care le vom face, observaţiile noastre de critică, părerile noastre nepretenţioase de reformă, toate privesc şi pot privi numai activitatea însăşi a celor două societăţi,procedeurile şi îndeletnicirile lor oficiale şi nicidecât valoarea în sine a aşezămintelor sau persoanele conducătoare luate individualiceşte, ear’ nu ca organe oficiale. Ear’ acum se trecem la obiect. Vom lua pe rînd momentele atinse în celalalt articol şi le vom fixa şi certifica în tesă generală. Pe urmă vom discuta în special asupra »Asociaţiunii« şi în special asupra »Societăţii pentru fond de teatru«, sub raportul eficacităţii lor culturale şi sociale de până acum. In ce priveşte fondul cultural profund pe care cu drept cuvânt ,l-am pută aştepta după atâţia ani de muncă de la activitatea celor două societăţi, el ni se presentă în o cantitate şi mai ales în o calitate aproape disparentă şi mult inferioară activităţii lor administrative. Cele câteva zeci de adunări generale pe cari le-au ţinut »Asociaţiunea« şi »Societatea pentru fond de teatru„ ne vor pută arăta o sumedenie de procese verbale, o grozăvenie de acte oficiale, o sumă considerabilă de petreceri, de conveniri sociale, de banchete şi de escursiuni. Dar, resultate culturale, opere de o valoare culturală visibilă sau măcar simţită în mediul nostru social, acestea le-am pută număra pe degete. Ici şi colo, câte o mică şedinţă literară, dar’ şi aceasta au lucrări de cele mai de multe ori străine cerinţelor noastre culturale şi literare sau banale sau, in sfirşit, ţinute într’o limbă românească pe care nu ştim de-ar slăvi-o atât de mult fericitul Cipariu, de-ar mai trăi. Cât pentru vre-un curent cultural sau literar cât de nepretenţios, care să ne dee cel puţin ilusia că aceste societăţi ar fi devenit elemente organice în evoluţia noastră culturală, — aproape nici urmă. Muncă intelectuală propriu zisă abia s’a desfăşurat şi abia se desfăşură în societăţile noastre culturale. In schimb, mai totul se reduce la o muncă administrativă exagerată în rolul şi în importanţa ei. Ce alta dacă nu actele oficiale curente ale unei societăţi pot da probele autentice asupra felului de muncă săvîrşită acolo? Ei bine, actele oficiale curente ale societăţilor noastre culturale cele dintâiu (ca şi ale celor din urmă) bârbăe de operaţii administrative, de procese verbale, de formalităţi, de chestiuni technice, — cu un cuvânt un meca- I nism spăimântător. Ear' în ce priveşte partea strict culturală... aici se face de obiceiu o straşnică răcoare de multa căldură ce o răspândeşte grozăvenia de opere culturale, cel mult »proiectate«, dar niciodată esistente ! In domeniul cultural, în domeniul literar, în domeniul social — prea puţine urme cari să amintească de o propăşire reală şi importantă a societăţilor noastre culturale ca fond moral şi ca fond intelectual — nu ca fond material, căci nu acesta poate sâ fie scopul dintâiu şi cel din urmă al unei reuniuni culturale. Adevârul trist este, că nici una din aceste două mari societăţi (dar’ mai ales »Asociaţiunea«) n’au reuşit nici până astăzi să pătrundă la sufletul poporului, să înţeleagă rostul cultural actual care li se cere şi care li se impune. Intre ele şi între clasele noastre culte (să nu mai vorbim de popor!) este numai legătura elementară şi prea firească ce ţine laolaltă aşezămintele şi pe acei ale căror sunt aceste aşezăminte, încolo puţină conlucrare solidară. In afară de entusiasmul de la adunările generale — entusiasm de sine înţeles la ori-ce adunare românească de interes public — rostul celor două mari societăţi de abia de se mai resimte în straturile largi ale poporului nostru. De abia de se mai vorbeşte câteodată, cu ooasia vreunei discusiuni, de menirea escepţional de măreaţă a acestor societăţi. Ele însele îşi fac obicinuitul curs de automat escelent; mulţimii îi rămâne rolul de spectator sau, cu prilegiuri rare, rolul de interesat de-o clipă la marele automat. In asemenea circumstanţe fatal contrarii oricărei posibilităţi de o renaştere serioasă în vieaţa culturală, literară şi socială a poporului nostru, să nu ne mirăm dacă adunările generale ale celor dintâiu societăţi româneşti au luat rostul de simple adunări româneşti cu caracter practic social: lumea se întâlneşte, se apropie, încheie prietenii, îşi petrece româneşte. Un rost social important şi acesta, — nu tăgăduim, dar’ oare nu e rostul cel dintâiu şi cel mai de seamă al unor mari societăţi culturale, fondate pentru un neam întreg. înseamnă însă aceste constatări, că nici »Asociaţiunea« nici »Societatea de teatru« nu ’şi-ar împlini datoria lor sau că n’ar avă un rost actual mai de preţ în vieaţa noastră publică? Doamne păzeşte ! însemnătatea salutară a lor, activitatea lor spornică în atâtea direcţiuni ale vieţii noastre publice — nu se pot contesta. Capitalurile lor mari, unele întreprinderi salutare din vremea din urmă, activitatea lor în ţinuturile româneşti, munca administrativă şi organisatoare a comitetelor lor, sărbările poporale ce se aranjează cu ooasia fiecărei adunări generale — toate aceste sunt merite, sunt opere de valoare reală. Pe noi însă nu acestea ne pot preocupa în articolele noastre, ele fiind lucruri ştiute şi recunoscute şi apreciate de toată lumea. Pe noi ne priveşte spiritul, în care sunt conduse aceste societăţi, rolul lor pur cultural, scăderile lor vechi şi cerinţele de reformă, cari li se impun, — căci numai discutându-se aceste chestiuni, se poate aştepta o schimbare în bine a unor stări de lucruri puţin îmbucurătoare în largul tărâm al vieţii noastre culturale. De aceea am constatat, în liniamente generale, notele cari caracterisă spiritul ce domină încă direcţiunea de muncă a societăţilor noastre chemate să lupte pentru idealele: Cultura—Literatura—Teatrul poporului român. Am constatat că acest spirit dominant este mai mult mecanic decât strict intelectual, mai mult administrativ, decât cultural, mai mult conservativ decât progresist, mai mult păstrând formele decât căutând înţelesul lucrurilor. Rămâne să lămurim, în aceeaşi schiţă de ziar, căuşele cari au provocat şi cari menţin o astfel de situaţie generală prea puţin favoritoare intereselor noastre culturale representate prin fiinţa celor două mari societăţi şi prea puţin satisfăcătoare cerinţelor culturale moderne de care nu poate rămână străină nici vieaţa noastră publică. Aceste cause stabilite odată, vom înşira câteva vederi nepretenţioase cari credem că n’ar fi fără de cale a se aplica o zi mai curând conducerii ântâielor noastre societăţi culturale. Ioan Scurtu. FOIŢA „TRIBUNEI“. Bolintineanm. Intre cei patru poeţi fruntaşi ai noştri e greu se hotăreşti locul ce, în istoria literaturii române, va ţine Dimitrie Bolintineanu. El n are armonioasa amplitudine a lui Alexandri, nici adâncimea lirică a lui Alexandrescu, nici strălucirea limbii lui Eminescu, dar a fost, prin inimă, poet mai mult decât aceştia. Cel mai duios dintre toţi, cel mai sincer în espresiunea emoţiunilor sale, se poate zice că el e cel dintâiu prin dulceaţa graiului poetic, eare cel de al doilea prin înrîurirea sa culturală asupra generaţiei dintre 1850 şi 1880. Altfel, literat mediocru, înlocuind cu retorică sclipitoare sărăcia de idei, ascunzându-şi inspiraţia scurtă sub declamaţiuni răsunătoare în gol, precum face omul cu respiraţie scurtă gesticulând. Nici un scriitor român însemnat până astăzi nu s’a chinuit în cercul unui vocabular mai mărginit decât al lui Bolintineanu. De aci, întrebuinţarea aceloraşi imagini, aceloraşi comparaţiuni, aceloraşi termene — de pildă, ca floare, dulce... cari nu lipsesc de nicăirea — întrebuinţarea unor diminutive răci, a barbarismelor, a solecismelor, sucirea cuvintelor spre a le potrivi după ritm şi rimă, în sfirşit aceia istorie vorbăreaţă de care şi Alexandri a pătimit până la »Pasteluri«. Bată, bunăoară, o strofă din prea mult lăudata »O fată tineră pe patul morţii: Un crin se usucă şi-n lături s’abate Când ziua e rece şi cerul în nori, Când soarele-l arde, când vântul îl bate Când grindina cade torente pe flori... Toate puterile elementare ale naturii pornite spre a culca la pământ un biet crin plăpând... Şi iată o strofă din »O seară la Lido« de Alexandri: Căci te iubesc, Elenă, cu-o tainică uimire, Cu focul tinereţii, cu dor nemărginit, Cu lacrimi şi credinţă, cu dulce fericire, Cu tot ce este în mine putere de iubit... Acesta e stilul caracteristic al începătorilor şi al decadenţilor. In literatura ziaristică, el e un fel de piualism, efect al unui soiu de intoxicaţiune mercurială — căci Mercuriu e demonul gazetăriei.. . Scriitorii artişti, ca şi pictorii clasici, nu pun, chiar glumind, o vorbă sau o coloare fără să fie cerută, fără să zugrăvească o nuanţă şi numai atâta cât e de nevoe precisiunii şi relievului. Aşişderea şi abusul de cugetări sentenţioase încă e o slăbiciune, mai ales când ele sunt uşuratice, ca la Bolintineanu. Chiar cele mai frumoase, precum: Omul e un Viermi ce-n ţirîn’dipăie Un minut vederii şi, lucind, dispare. Sunt banalităţi poetizate. La Romani, tocmai atare abus distonează în melodioasele versuri ale lui Ovidiu şi in scrierile filosofului-poet Lucius Seneca, elocvenţa căruia foarte nimerit a caracterisat-o Caligula zicându-’i: năsip fără var ... Dar’ unde e norocul s’avem şi noi un Ovidiu şi un Lucius Seneca! Cam »năsip fără var d e toată literatura lui Bolintineanu. De ’ţi-ai închipui-o părăsită de calda suflare a pa- triotismului şi de anacreontică gingășie a câtorva lirice, ea nu s’ar osebi peste măsură de a lui Grandea — cel mai credincios și mai talentat cirac al poetului »Reveriilor«. Bolintineanu e, ca scriitor, o individualitate proteică: peste tot îl aflăm răsunând ca un echou al școalei roman- tice franceze. Orientalist, în »Florile Bos- forului«, după Victor Hugo, plângător j vaporos, în »Reverii« după Lamartine, j satiric, in »Eumenidele«, »Nemesis*..., după Barthelemy. Lord Byron încă a in- j fluenţat, cu „Child-Harold“ şi poveştile sale romanţioase, în »Conrad«, »Andrei«, »Sorin«, acesta cănit cu cevascepticism dela »Faust« al lui Goethe. Pretutindeni însăl rămâne în urma inspiratorilor sei. »Florile Bosforului«, afară de câteva nume proprii, ca »Esme«, »Leih«, »Mebrubé« și de unele comune, prea multe, ca biulbiul, iasmac, feregia, kiabiul, dalga, geantez, banîmă, aică, nablamaz, bal, ai, legiVer... cari numai îngreuiază înţelesul, sunt lungi suspine amoroase putendu-se auzi şi în Veneţia prin lagune, sau pe lacurile Irlandei... Cu toate acestea, şi imaginaţia venindu-ne întru ajutor sunetul cuvintelor acelora bisare se transformă par’că în coloare şi miros de harem, vraja halucinaţiunii verbale a lucrat —• ceea ce de loc nu-’i de nesocotit la poet, sufletul însă particular al lumii orientale nu se simte, el trebue ghicit, iarăşi prin magia fantasiei noastre. Unde e, de pildă, un »Ali Tepeleni« din »Leo Orientales« ale lui Hugo ? îndrăgostiţii din »Florile Bosforului« — foarte frumoase, altmintrelea, ca nişte pirozele poetice fabricate şi schinteind, în versuri melodioase, la lumina unei limbi de porumbei gungunitori — nu gândesc, nu vorbesc, nu trăesc astfel decât cei din »Basme« cu eroi pripăşiţi în lumea românească. »Domnul de Rouă« — care e cel mai ideal poetic dintre toate — ar pute prea bine a se topi de soare într’o grădină de pe Bogaz bogassi — adecă Bosfor... Opera mai personală a lui Bolintineanu sânt »Legendele istorice«, cu teme epice culese de prin cronicari, îndeosebi de la Neculcea, sau născocite de poet. Au o valoare didactică naţională, însă fără a-şi perde nimic din farmecul poetic, deoarece la dînsul, cultul patriei întrece toate celelalte izvoare de inspiraţie« Din ele am învăţat să ne iubim trecutul într’o vreme când pentru popor, singurii istorici erau încă numai poeţii. Cursul »Legendelor« este earăşi reflexiunea sentenţioasă şi declamativit. Baladele acestea cu tip german şi anglosaxon amintesc pe ale lui Uhland, însă n’au sborul înalt al puternicului bard suab, nici limba lui cristalină, nici mai ales, măestria lui technică. Şi ca Uhland a vrut Bolintineanu să fie şi poet dramatic, dar’, ca Uhland, ba chiar nespus mai puţin decât acesta, el a produs numai »balade dramatisate« cu vagi spectre teatrale. Gât pentru încercările sale epopeice, cum e »Traianida« ele sânt niște lăpădături poetice, o presa narativă sugrumată într’un metru obositor până la enervare. Altfel, versul lui Bolintineanu e ușor, fluid, elegant; une ori — mai rar însă decât la Alexandri — papofonic; prea dese ori, popit de barbarisme, de soleoisme — ca la nimeni altul — şi de cuvinte făurite de poet cu nedibăcie, sau presupuse cu un accent nefiresc. In sfirşit, dintre toţi poeţii noştri, el singur a văzut urîţenia versului bizantin de şesesprăzece silabe şi nu s-a întrebuinţat niciodată, caracteristică pe care nu-mi aduc aminte să o fi relevat criticii sei« Ce e drept, nici nu o cunosc pe toţ’, de or fi mulţi. (Va urma). Siibiu, 13 Sept. 1901. Agrarismul maghiar. Contele Károlyi Sándor a ţinut (la 10 Sept. o.) in Gönce o vorbire-program, care preocupă în mod foarte viu ziarele maghiare. E lăudat mai ales pentru altruismul, ce ’l-a esprimat cu acea ocasiune în următoarele cuvinte: „ Aceea ce apar eu, nu se numeşte agrarism, ei Ungaria, şi eu agrarismul nu-l privesc ca scop final, ci numai ca mijloc pentru fericirea naţiunii“. Ziarul „Hazánk“ se ocupă la locul prim de vorbirea lui Károlyi, pe care o comentează în cuvinte elogioase, ifi ajunge la constatarea următoare: »După vorbirea rostită azi în Göncz putem dară cu tot dreptul constata eşecul isvorît din strădania taberii estremmercantiliste şi a elicelor politice şi foilor asociate cu ea, pentru ca să urzească desbinare între guvern şi agrari«. Mai tămâiază apoi pe Széll pentruractul seu de bărbat de stat şi pe înţeleptul şi moderatul conte Károlyi Sándor, cari amândoi »servesc cele mai mari interese economice şi politice ale naţiunii«, şi sfirşeşte cu ştirea, că după vorbirea-program a lui Károlyi a urmat un banchet în stil mare. Mesagiul de tron, cetit de Maiestatea Sa la închiderea solemnă a corpurilor legiuitoare e de următorul cuprins : M. Sa accentuează activitatea străguincioasă a dietei, dar’ spune, că împrejurările n’au permis resolvarea tuturor chestiilor pendente. O astfel de chestie e şi tratatul economic, despre care a zis următoarele: »Adevărat că n’a succes a regulat afacerile vamale şi comerciale între ţg. • rile coroanei Mele ungare şi între celelalte regate şi ţări ale Mele in aşa mod cum o indică aceasta în prima linie articolul de lege XII. din 1867 Cu toate acestea raporturile vamale şi comerciale, precum şi dările de consum au fost tranşate pe baza echităţii şi a reciprocităţii, conform drepturilor legale şi intereselor economice şi financiare ale ţării«. Referitor la regularea valutei spune, că s’au făcut paşi însemnaţi, aşa câ ne apropiem încet, dar’ cu siguranţă de timpul, care »va asigura pentru toate ramurile de producţiune economică stabilitatea valoarei banului, a cărei lipsă se simte atât de mult«. După ce trece apoi în revistă diferitele reforme şi legi noue, aduse de dieta trecută, Maiestatea Sa accentuează cu mulţumire, că ţările coroanei ungare la esposiţia din Paris, aranjată anul trecut, au ocupat un loc de onoare şi că relaţiile monarchiei cu aliaţii şi cu toate puterile sunt din cele mai prieteneşti. în fine declară dieta, care a fungat din 23 Noemvrie 1896, de închisul. Noua dietă şi alegerile în foaia oficială din Pesta s'a publicat convocatorul regal, prin care dieta nouă este convocată pe 24 Oct. n. c. Pe basa acestui convocator ministrul de interne fixează terminal alegerilor pe zilele 2-11 Octomvrie p. TRIPLA-ALIANŢĂ. Ai arai »Secole«e Informat din Berlin, că bărbaţii de stat al Germaniei, Italiei şi Austro-Ungariei se vor întruni pe la finea lui Octomvrie în Veneţia, pentru a discuta chestiile privitoare la tripla alianţă.— —*• Circulara ministerului de externe al Bulgariei. »Politische Corerspondenz« află din Constantinopol, că ministrul afacerilor străine al Bulgariei a adresat o circulari agenţilor Bulgariei în străinătate şi cu deosebire agenţilor comerciali din Turcia, anunțându-le că guvernul bulgar nu va tolera în viitor nici o uneltire a comitetului macedonean, și că e hotărît să proceadă cu severitate contra oricărei tentative a noului comitet.