Tribuna, februarie 1935 (Anul 8, nr. 381-383)

1935-02-07 / nr. 381

Pag. 2 TRIBUNA* N. lorga. Istoria litaraturii romaneşti contemporane. Vol. I. Crearea formei. Vol. II. In căutarea fondului. Bucureşti. Editura Adevărul 1934. D. prof. N. lorga nu este nu­mai istoricul de seamă, ale că­rui lucrări din domeniul istoriei naţionale şi universale sunt una­nim preţuite, ci este şi cel mai fecund şi complect cercetător al istoriei literaturei noastre. In acest domeniu, cele mai însemnate lucrări, sunt: Istoria literaturii române in sec. XVIII, 2 vol. Buc. Minerva, 1901. Istoria literaturii religioase a Ro­mânilor până la 1658 Buc. So­­cec 1904 şi Istoria literaturii ro­­mâne din sec. XIX , vol. Buc. Minerva* 1907—1909— până la 1866. După răsboi, s’a simţit ne­cesitatea reeditării lor. Începând cu anul 1125, îşi tipărește o nouă ediție revăzută şi m­ult între­gită, sub titlul: Istoria literaturii românești. Vol. I, apărut în edi­tura Pavel Suru din Bucureşti, cuprinde: Literatura populară, literatura slavonă, vechea litera­­r­a­tură religioasă şi întâii croni­cari,—continuă expunerea de la 1688 până la 1780. Editura Fundaţiei «Regele Ferdinand», scoate in 1933 vol. 111, partea întâi, consacrat epocei lui Petru Maior Celelalte părţi ale acestui volum, sunt în curs de apariţie. Istoria literaturii române în sec. XIX, tipărit înainte de răs­­boiu, se opreşte la anul 1866. Prin publicarea Istoriei literaturii contemporane, care duce expu­nerea de la 1866 până la 1934, se întregeşte studiul istoric al li­teraturii române. * • • In concepţia dlui Iorga istoria literaturii este „una din cele mai însemnate şi mai delicate opere, de ştiinţă şi de artă în aceiaşi vreme, de informaţie, de înţele­gere şi de expresie, pe care le poate întreprinde cineva*. Pentru ca o astfel de lu­crare să răspundă numelui şi me­nirii sale i se cer mai multe condiţii: întâi să fie o opera de istorie, în cel mai larg şi mai bun Înţeles al cuvântului- Viaţa trebue întrevăzută din elementele moarte, spiritul trebue trezit prin înţelegerea operilor, accidentele vieţii acelora cari au produs o pern­e literare trebue întrebuinţate şi ele, mai ales pentru a ajunge la realizarea priceperii depline. Istoricul literar, ca şi is­­t­oic­­ politic, să nu aibă în ju­decăţile sale asupra faptelor pe­trecute în lumea realului sau în lumea ideilor nici asprime, nici intoleranţă, n­ci duşmănie. O istorie literală trebuie să fixeze bogăţiile în mişcarea de idei a epocei, să puie în legătu­ră cugetarea unuia cu cugetarea generală a timpului. ... Istoria nu e înşirare, ci explicaţie. Oameni, opere, medii se înfăţişează şi se retrag, inter­vin ori aşteaptă după partea lor în desfăşurarea organică, de un­de pleacă, pe care o influenţez­­u şi din care, la vremea lor, se retrag încetul cu încetul până dispar. In vederile acestor idei con­ducătoare, d. prof. Iorga studiază, în istoria literaturii româneşti con­timporane, aproape şapte decenii de viaţă literară. Volumul 1, care se întinde asupra epocei dintre 1867 şi 1890 este intitulat simbolic : „Cererea formei. Titlul este justificat, pen­­tru că cuprinde, într'adevăr, pe cei mai reprezentat­vi scriitori: Haşi­deu, Eminescu, Alexandri, Crean­gă, Slavici, Odobescu, Duiliu Zam­­firescu şi Delavrencea, care au dat impuls şi au creiat fondul li­teraturii româneşti. Cererea se face minuţios, migălos şi înbrăţi­­şează întreg orizontul suflării ro­mâneşti. O carte, un articol, o poe­zie sau o revistă, toate sunt stu­diate cu atenţie şi integrate me­diului înconjurător. Cercetarea dlui Iorga scoate de multe ori la iveală scriitori cu totul uitaţi. Se urmăresc cu atenţie cu­vintele şi influenţele străine. In­formaţie este o bogăţie neînchi­puită , toate publicităţile, de la ce­le mai de seamă până la cele mai neînsemnate, au fost utilizate. Nu este numai o istorie li­terară propriu zisă, este un ta­­­blou general al culturii Românilor de pretutindeni. Până la apariţia „Junimei*, traversarăm o epocă nesigură, cu multe tendinţi contradictorii. In fruntea „Junimei* apare Titu Ma­­iorescu» un om de o incontesta­bilă autoritate, însă izolat infor­me reci şi înţepenite. Apariţia lui este, desigur, un moment literar important, pe care critica literară l a exagerat. Din opera lui ce a fost viabil a rămas, prea puţin însă. Criticul, care punea înaintea lui Eminescu pe Bondărescu şi care despre Creangă n’a scris, nimic, dovedea o înţelegere a vremii. Dl. Iorga restaurează, în da­una lui Maiorescu, pe Al. D. Xe­­nopol, cercetătorul care concepea o istorie unitară a neamului ro­mânesc şi care avea un sistem filosofic destul de întemeiat. Se scoate în relief rolul de premer­gător naţionalist al lui Xenopol, înainte de fixarea doctrinei prin Eminescu. Dealtfel un întreg ca­pitol „Elaborarea doctrinei unei noi generaţii» este consacrat lui Xenopol Insă partea centrală a cărţii este ocupată de Mihai Eminescu, poetul şi gânditorul naţionalist. Înalta cugetare a poetului, poezia lui, formează pentru de lorga o­­biectul unei preocupări speciale. Sub acelaş unghiu şi cu a­­ceiaşi luminoasă înţelegere sunt prezentaţi Slavici, Creangă, Con­ta şi Odobescu. In literatura pentru artă, De­­lavrancea şi Duiliu Zamfirescu, sunt redaţi cu toată simpatia şi în cadrul unei drepte aprecieri. Sentimentalului poet Al. Vlahuţă, care a fost mai mult iniţiatorul şi admiratorul lui Eminescu, autorul li consacră un Întreg capitol. Intr’un alt capitol, d. Iorga face un act de dreptate literară, recunoscând meritele poetului — atât de nedreptăţit—Al. Macedo­­nskî. Lângă acesta, G. Coşbuc, A. C. Cuza şi mulţi alţii — din toate provinciile româneşti—sunt aşezaţi la locul ce li se cuvine. Volumul II, care începe cu anul 1590 şi sfârşeşte cu ultime­le noutăţi literare ale anului 1934, este inttulat „In căutarea fondului* Activitatea literară, începând dela 1890, se intensifică. In ţară, o pătură de intelectuali, înlesneş­te circulaţia producţiei literare. Se creiază o opinie publică şi di­ferite grupări literare. începutul sec. XX aparţine aproape în în­tregime curentului „Sămănătorist“, care e dominat de personalitatea d. lorga. Aici se prezenta istoricului li­terar unele dificultăţi, totuşi d. lorga a reuşit — fără să-şi scedă nimic din merite şi fără să poată fi acuzat de lipsă de obiectivitate­a să redea cadrul exact şi ade­vărat al momentului literar. „Sămănătorismul“ reprezintă fondul realităţi populare transpus în operă de artă. Ei continuă ide­ologia eminesciană. Afară de a­­ceasta, Sămănătorismul apare şi ca o reacţiune naţională împotri­va străinismului de împrumut. Revista „Sămănătorul" a fost întemeiată de Vlahuţă şi Coşbuc, în anul 1903. Directivele revistei erau a se ţine in seamă inspira­ţia naţională şi locală şi a se re­da psihologia poporului românesc, Ilarie Chendi, apoi sub aceia a d-lui prof. Iorga, care-i fixează definitiv directivele şi cadrul­ Poezia­­ lui Goga, proza lui Mihail Sadoveanu, scriitorii An­­ghel Corneliu Moldovan, Sandu Aldea, Em. Gârleanu, sunt com­plect redaţi. Un întreg capitol, po­ezie de cugetare, este închinat lui P. Cerne. Adversarii „Sămânătorului* C. Stere, Ibrăileanu, etc. grupaţi în jurul revistei ieşene „Viaţa Ro­mânească“, se bucură de consi­­deraţiuni lăudative. „După­ răsboiul şi criza bo­lilor literare, cum numeşte d. Ior­ga epoca de la 1987 până azi, formează ultimul capitol al lucrării. Se analizează pe rând pu­blicaţiile periodice. Citez pe cele mai importante. La Iaşi, în Mar­tie 1917, apare „Drum Drept„ sub conducerea d­lui Iorga. „Via­ţa Românească", după ce se o­­prise în 1916, reapare in 1920 la Cluj apare „Societatea de mâi­ne, iar ca o continuare a Noui Reviste Române, Idee­a Europea­nă. In Mai 1921, apare la Cluj «Gândirea*. Mutaţi la Bucureşti sub conducerea scriitorului şi pro­fesor Nichifor Crainic, care îi dă o ideologie ortodoxă şi naţiona­listă. „Gândirea* este acum una dintre cele mai bune reviste din ţară. In producţia epică a acestei epoci d. Iorga vede mai mult o literatură de împrumut. Majorita­tea prozatorilor utilizează teme scabroase, pentru succes şi câş­­tig. Numai poezia—cu puţine, ex­cepţii—luptă să rămână expresia sinceră a sufletului sănătos. Autorul nădăjdueşte I n t r’ o limpezire, crede într’o îndreptare —care nu poate întârzia. Această carte desăvârşită, foarte bine organizată, scrisă în­­tr’un stil cald, care o animă, dela început până la sfârşit — este o operă de mare importanţă cultu­rală. N. IHh Oancea wmmssii După plebiscitul din Sarre. Un timp îndelungat atenţia lumii întregi a fost concentrată asupra plebiscitului, din Sarre. In­­sfârşit, ziua cea mare a sosit, a trecut şi acum lumea a intrat la normal. Sarrezii seriu manifestat net pentru alipirea la Germania. Cele 90% sunt un semn că Sa­­rre-ul nu vrea, categoric, o unire cu Franţa democratică şi liberă. Ei au preferat să se simtă conduşi de Hitler. Naţional-socialismul Ie a fost infiltrat în sânge fără posibi­litatea de desminţire. În felul acesta, Sarre-ul şi-a manifestat recunoştinţa pentru Franţa, care la 15 ani a ridicat Sarre-ul la un nivel economic suu­perior, dând locuitorilor toate li­bertăţile şi posibilitatea de a-şi agonisi traiul in mod omenesc. De acest plebiscit a fost le­gată întreaga pace a lumii. Şi toc­mai de aceasta Franţa s’a obţinut dela propagandă. Deşî era sigură că Sarre îi va reveni Germaniei, Franţa nu l-a cedat direct, numai pentru a respecta dispoziţiile tra­tatului de la Versailles. Rezultatul plebiscitului — net alipirea la Germania — a avut darul să rezolve unul din dife­rendele cele mai mari, care se opuneau la o apropiere între Franţa şi Germania. După proclamarea rezultatului cancelarul Hitler a a­­dresat Sarrezilor un mesaj de mulţumire, în care totodată face nişte declaraţii care vor fi viitorii pioni ai aproprierii franco-ger­mane. Dl Hitler a spus că nu mai are nici un teritoriu de revendicat Franţei, aceasta înseamnă că nu mai există între Franţa şi Germa­nia nici un diferend, şi acum se va putea păşi la realizarea unei păci durabile. Suntem informaţi că Sarresul va trece sub suveranitatea Germa­niei la 1 Martie. Până atunci însă, sunt multe dificultăţi inerente unei cesiuni de teritoriu. Germania va trebui să plătească Franţei o sumă enor­mă de bani, ca despăgubiri pen­tru investiţile făcute ll Sarre timp de 15 ani. 4 Pe lângă aceasta, Frontul german din Sarre se dedă la di­ferite ade de sabotaj faţă de au­torităţile franceze. Aceste fapte mici în aparență adunate la un loc pot avea urmări dezastruoase pentru o prietenie franco-ger­­mană. Tudor Şoimaru No. 381

Next