Tribuna, februarie 1935 (Anul 8, nr. 381-383)
1935-02-07 / nr. 381
Pag. 2 TRIBUNA* N. lorga. Istoria litaraturii romaneşti contemporane. Vol. I. Crearea formei. Vol. II. In căutarea fondului. Bucureşti. Editura Adevărul 1934. D. prof. N. lorga nu este numai istoricul de seamă, ale cărui lucrări din domeniul istoriei naţionale şi universale sunt unanim preţuite, ci este şi cel mai fecund şi complect cercetător al istoriei literaturei noastre. In acest domeniu, cele mai însemnate lucrări, sunt: Istoria literaturii române in sec. XVIII, 2 vol. Buc. Minerva, 1901. Istoria literaturii religioase a Românilor până la 1658 Buc. Socec 1904 şi Istoria literaturii române din sec. XIX , vol. Buc. Minerva* 1907—1909— până la 1866. După răsboi, s’a simţit necesitatea reeditării lor. Începând cu anul 1125, îşi tipărește o nouă ediție revăzută şi mult întregită, sub titlul: Istoria literaturii românești. Vol. I, apărut în editura Pavel Suru din Bucureşti, cuprinde: Literatura populară, literatura slavonă, vechea literaratură religioasă şi întâii cronicari,—continuă expunerea de la 1688 până la 1780. Editura Fundaţiei «Regele Ferdinand», scoate in 1933 vol. 111, partea întâi, consacrat epocei lui Petru Maior Celelalte părţi ale acestui volum, sunt în curs de apariţie. Istoria literaturii române în sec. XIX, tipărit înainte de răsboiu, se opreşte la anul 1866. Prin publicarea Istoriei literaturii contemporane, care duce expunerea de la 1866 până la 1934, se întregeşte studiul istoric al literaturii române. * • • In concepţia dlui Iorga istoria literaturii este „una din cele mai însemnate şi mai delicate opere, de ştiinţă şi de artă în aceiaşi vreme, de informaţie, de înţelegere şi de expresie, pe care le poate întreprinde cineva*. Pentru ca o astfel de lucrare să răspundă numelui şi menirii sale i se cer mai multe condiţii: întâi să fie o opera de istorie, în cel mai larg şi mai bun Înţeles al cuvântului- Viaţa trebue întrevăzută din elementele moarte, spiritul trebue trezit prin înţelegerea operilor, accidentele vieţii acelora cari au produs o perne literare trebue întrebuinţate şi ele, mai ales pentru a ajunge la realizarea priceperii depline. Istoricul literar, ca şi istoic politic, să nu aibă în judecăţile sale asupra faptelor petrecute în lumea realului sau în lumea ideilor nici asprime, nici intoleranţă, nci duşmănie. O istorie literală trebuie să fixeze bogăţiile în mişcarea de idei a epocei, să puie în legătură cugetarea unuia cu cugetarea generală a timpului. ... Istoria nu e înşirare, ci explicaţie. Oameni, opere, medii se înfăţişează şi se retrag, intervin ori aşteaptă după partea lor în desfăşurarea organică, de unde pleacă, pe care o influenţezu şi din care, la vremea lor, se retrag încetul cu încetul până dispar. In vederile acestor idei conducătoare, d. prof. Iorga studiază, în istoria literaturii româneşti contimporane, aproape şapte decenii de viaţă literară. Volumul 1, care se întinde asupra epocei dintre 1867 şi 1890 este intitulat simbolic : „Cererea formei. Titlul este justificat, pentru că cuprinde, într'adevăr, pe cei mai reprezentatvi scriitori: Haşideu, Eminescu, Alexandri, Creangă, Slavici, Odobescu, Duiliu Zamfirescu şi Delavrencea, care au dat impuls şi au creiat fondul literaturii româneşti. Cererea se face minuţios, migălos şi înbrăţişează întreg orizontul suflării româneşti. O carte, un articol, o poezie sau o revistă, toate sunt studiate cu atenţie şi integrate mediului înconjurător. Cercetarea dlui Iorga scoate de multe ori la iveală scriitori cu totul uitaţi. Se urmăresc cu atenţie cuvintele şi influenţele străine. Informaţie este o bogăţie neînchipuită , toate publicităţile, de la cele mai de seamă până la cele mai neînsemnate, au fost utilizate. Nu este numai o istorie literară propriu zisă, este un tablou general al culturii Românilor de pretutindeni. Până la apariţia „Junimei*, traversarăm o epocă nesigură, cu multe tendinţi contradictorii. In fruntea „Junimei* apare Titu Maiorescu» un om de o incontestabilă autoritate, însă izolat informe reci şi înţepenite. Apariţia lui este, desigur, un moment literar important, pe care critica literară l a exagerat. Din opera lui ce a fost viabil a rămas, prea puţin însă. Criticul, care punea înaintea lui Eminescu pe Bondărescu şi care despre Creangă n’a scris, nimic, dovedea o înţelegere a vremii. Dl. Iorga restaurează, în dauna lui Maiorescu, pe Al. D. Xenopol, cercetătorul care concepea o istorie unitară a neamului românesc şi care avea un sistem filosofic destul de întemeiat. Se scoate în relief rolul de premergător naţionalist al lui Xenopol, înainte de fixarea doctrinei prin Eminescu. Dealtfel un întreg capitol „Elaborarea doctrinei unei noi generaţii» este consacrat lui Xenopol Insă partea centrală a cărţii este ocupată de Mihai Eminescu, poetul şi gânditorul naţionalist. Înalta cugetare a poetului, poezia lui, formează pentru de lorga obiectul unei preocupări speciale. Sub acelaş unghiu şi cu aceiaşi luminoasă înţelegere sunt prezentaţi Slavici, Creangă, Conta şi Odobescu. In literatura pentru artă, Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu, sunt redaţi cu toată simpatia şi în cadrul unei drepte aprecieri. Sentimentalului poet Al. Vlahuţă, care a fost mai mult iniţiatorul şi admiratorul lui Eminescu, autorul li consacră un Întreg capitol. Intr’un alt capitol, d. Iorga face un act de dreptate literară, recunoscând meritele poetului — atât de nedreptăţit—Al. Macedonskî. Lângă acesta, G. Coşbuc, A. C. Cuza şi mulţi alţii — din toate provinciile româneşti—sunt aşezaţi la locul ce li se cuvine. Volumul II, care începe cu anul 1590 şi sfârşeşte cu ultimele noutăţi literare ale anului 1934, este inttulat „In căutarea fondului* Activitatea literară, începând dela 1890, se intensifică. In ţară, o pătură de intelectuali, înlesneşte circulaţia producţiei literare. Se creiază o opinie publică şi diferite grupări literare. începutul sec. XX aparţine aproape în întregime curentului „Sămănătorist“, care e dominat de personalitatea d. lorga. Aici se prezenta istoricului literar unele dificultăţi, totuşi d. lorga a reuşit — fără să-şi scedă nimic din merite şi fără să poată fi acuzat de lipsă de obiectivitatea să redea cadrul exact şi adevărat al momentului literar. „Sămănătorismul“ reprezintă fondul realităţi populare transpus în operă de artă. Ei continuă ideologia eminesciană. Afară de aceasta, Sămănătorismul apare şi ca o reacţiune naţională împotriva străinismului de împrumut. Revista „Sămănătorul" a fost întemeiată de Vlahuţă şi Coşbuc, în anul 1903. Directivele revistei erau a se ţine in seamă inspiraţia naţională şi locală şi a se reda psihologia poporului românesc, Ilarie Chendi, apoi sub aceia a d-lui prof. Iorga, care-i fixează definitiv directivele şi cadrul Poezia lui Goga, proza lui Mihail Sadoveanu, scriitorii Anghel Corneliu Moldovan, Sandu Aldea, Em. Gârleanu, sunt complect redaţi. Un întreg capitol, poezie de cugetare, este închinat lui P. Cerne. Adversarii „Sămânătorului* C. Stere, Ibrăileanu, etc. grupaţi în jurul revistei ieşene „Viaţa Românească“, se bucură de consideraţiuni lăudative. „După răsboiul şi criza bolilor literare, cum numeşte d. Iorga epoca de la 1987 până azi, formează ultimul capitol al lucrării. Se analizează pe rând publicaţiile periodice. Citez pe cele mai importante. La Iaşi, în Martie 1917, apare „Drum Drept„ sub conducerea dlui Iorga. „Viaţa Românească", după ce se oprise în 1916, reapare in 1920 la Cluj apare „Societatea de mâine, iar ca o continuare a Noui Reviste Române, Ideea Europeană. In Mai 1921, apare la Cluj «Gândirea*. Mutaţi la Bucureşti sub conducerea scriitorului şi profesor Nichifor Crainic, care îi dă o ideologie ortodoxă şi naţionalistă. „Gândirea* este acum una dintre cele mai bune reviste din ţară. In producţia epică a acestei epoci d. Iorga vede mai mult o literatură de împrumut. Majoritatea prozatorilor utilizează teme scabroase, pentru succes şi câştig. Numai poezia—cu puţine, excepţii—luptă să rămână expresia sinceră a sufletului sănătos. Autorul nădăjdueşte I n t r’ o limpezire, crede într’o îndreptare —care nu poate întârzia. Această carte desăvârşită, foarte bine organizată, scrisă într’un stil cald, care o animă, dela început până la sfârşit — este o operă de mare importanţă culturală. N. IHh Oancea wmmssii După plebiscitul din Sarre. Un timp îndelungat atenţia lumii întregi a fost concentrată asupra plebiscitului, din Sarre. Insfârşit, ziua cea mare a sosit, a trecut şi acum lumea a intrat la normal. Sarrezii seriu manifestat net pentru alipirea la Germania. Cele 90% sunt un semn că Sarre-ul nu vrea, categoric, o unire cu Franţa democratică şi liberă. Ei au preferat să se simtă conduşi de Hitler. Naţional-socialismul Ie a fost infiltrat în sânge fără posibilitatea de desminţire. În felul acesta, Sarre-ul şi-a manifestat recunoştinţa pentru Franţa, care la 15 ani a ridicat Sarre-ul la un nivel economic suuperior, dând locuitorilor toate libertăţile şi posibilitatea de a-şi agonisi traiul in mod omenesc. De acest plebiscit a fost legată întreaga pace a lumii. Şi tocmai de aceasta Franţa s’a obţinut dela propagandă. Deşî era sigură că Sarre îi va reveni Germaniei, Franţa nu l-a cedat direct, numai pentru a respecta dispoziţiile tratatului de la Versailles. Rezultatul plebiscitului — net alipirea la Germania — a avut darul să rezolve unul din diferendele cele mai mari, care se opuneau la o apropiere între Franţa şi Germania. După proclamarea rezultatului cancelarul Hitler a adresat Sarrezilor un mesaj de mulţumire, în care totodată face nişte declaraţii care vor fi viitorii pioni ai aproprierii franco-germane. Dl Hitler a spus că nu mai are nici un teritoriu de revendicat Franţei, aceasta înseamnă că nu mai există între Franţa şi Germania nici un diferend, şi acum se va putea păşi la realizarea unei păci durabile. Suntem informaţi că Sarresul va trece sub suveranitatea Germaniei la 1 Martie. Până atunci însă, sunt multe dificultăţi inerente unei cesiuni de teritoriu. Germania va trebui să plătească Franţei o sumă enormă de bani, ca despăgubiri pentru investiţile făcute ll Sarre timp de 15 ani. 4 Pe lângă aceasta, Frontul german din Sarre se dedă la diferite ade de sabotaj faţă de autorităţile franceze. Aceste fapte mici în aparență adunate la un loc pot avea urmări dezastruoase pentru o prietenie franco-germană. Tudor Şoimaru No. 381