Tribuna Sibiului, februarie 1969 (Anul 2, nr. 297-320)
1969-02-01 / nr. 297
Anul II, nr. 297! ROLUL LORMATIV Al PREDĂRII LITERATURII Problema sporirii rolului formativ al învățâmintului este una din temele centrale ale cercetării în pedagogia mondială contemporană. Sporirea rolului formativ al școlii a devenit problemă de bază a pedagogiei, mai ales în ultima jumătate de secol, datorită evoluţiei rapide a cercetării în toate domeniile. Omul contemporan, datorită schimbării rapide a rezultatelor obţinute de cercetarea ştiinţifică, nu mai poate folosi o viaţă întreagă ceea ce a învăţat în timpul studiilor. Cu precădere în ultimii 20 de ani s-a ajuns la concluzia că învăţămîntul are mai ales sarcina de a pregăti individul pentru a putea face faţă vieţii în permanentă schimbare. Ca atare, din şcoală tînărul trebuie să plece nu atît cu un „bagaj" de cunoştinţe pe care să le ştie o viaţă întreagă, cît mai ales cu o serie de deprinderi care să-l ajute în a recepta şi interpreta sinpr fenomenele pe care viata i le tine după părăsirea şcolii. Directivele C.C. al P.C.R. privind dezvoltarea învătămîntului în Republica Socialistă România, indică: „va trebui ca în activitatea didactică să se aplice in mai mare măsură metode care, dezvoltă gîndirea elevilor, să se diminueze ponderea expunerii descriptive în favoarea explicaţiilor, să se trezească curiozitatea şi interesul elevilor prin probleme întrebări, obişnuindu-i tot mai mult să gîndească şi să muncească independent“ (pagina 31). Aşadar, sarcina şcolii este de a-l ajuta pe elev să-şi însuşească o sumă de metode şi mai puţin de a-i încărca memoria cu toate adevărurile cunoscute la un moment dat. In relaţia profesor-elev accentul s-a deplasat de pe activitatea profesorului spre munca elevului. Altfel spus, interesează în primul rînd felul cum se reflectă activitatea profesorului în deprinderile de muncă intelectuală ale elevilor săi, gradul in care profesorul trezește la elevi interesul de a cerceta și a descoperi singuri adevăruri în specialitatea respectivă. Literatura română, disciplină de bază în planul de învăţămînt, e chemată să rezolve cîteva sarcini ale pregătirii tînărului pentru viaţă. Ca artă, literatura are în primul rind menirea de a dezvolta la elevi gustul estetic, de a le spori sensibilitatea, de a le îmbogăţi şi nuanţa trăirile afective. Toate valorile pe care le transmite opera literară găsesc suport în sufletul elevului numai în măsura in care acesta vibrează la contactul cu opera şi mai ales în măsura în care este ajutat să descopere singur aceste valori. Pentru a-l duce pe elev pe acest drum, profesorul dispune de cîteva metode şi procedee pe care are datoria să le A N In întâmpinarea conferinţei nationale a cadrelor didactice —'—"-m ■■«HM n mi ■wiw—im folosească nuanţat în funcţie de specificul operei literare şi de particularităţile de vîrstă ale elevilor. Profesorul de literatură va trebui să acorde cea mai mare atenţie lecturii model a textului literar, ştiut fiind că în timpul acestei lecturi se transmite fiorul artei de la creator la ascultător. Renunţarea la lectura model a profesorului, indiferent de clasă, face ca predarea literaturii să nu se mai deosebească în mod esenţial de predarea altor discipline. La operele literare de mare întindere, profesorul va citi fragmente, va da citate, dar cu aceeaşi deosebită grijă pentru selectarea citatelor după criterii artistice şi pentru modul efectuării lecturii lor. Avînd ca model pe profesori, elevii vor fi deprinşi să citească şi să recite cît mai expresiv. Cu cît mai multi elevi reuşesc să se apropie de nivelul artei in citirea şi recitarea textului literar, cu atît sarcinile predării literaturii, mai ales la clasele şcolii generale, sînt in mai mare măsură îndeplinite. De aceea memorarea celor mai frumoase versuri și chiar a unor citate scurte în proză este recomandată pînă la terminarea liceului. Această memorare va sluji apoi elevilor în analiza operelor, mai ales a celor poetice, pentru ilustrarea cu citate a celor mai valoroase idei şi mai adînci sentimente, în reliefarea măiestriei artistice a scriitorilor. La operele în proză de mai mare întindere, memorarea va fi înlocuită cu notarea pe fişe a celor mai semnificative citate din operă. In orele de analiză literară se va pune accentul pe formarea deprinderii de a afla citatele cele mai importante privind conţinutul şi forma operei literare, ştiindu-se că, după terminarea şcolii, au nevoie de această deprindere în contactul cu opera literară. De aceea nu le poate fi indiferentă nici lectura particulară a elevilor şi nici modul cum ţin evidenţa celor citite. Pe baza versurilor memorate şi a citatelor scoase pe fişe, elevii vor fi deprinşi, încă din clasele şcolii generale, să dezvăluie frumuseţile artistice ale operei literare. Sentimente şi trăiri înalte, ca dragostea de patrie şi partid, demnitatea şi mîndria de om, respectul pentru valorile civilizaţiei, etc. nu pot fi sădite în sufletul elevilor decît pe această cale, dar cu o condiţie: operele literare studiate de elevi la toate clasele să aibă o valoare artistică netăgăduită, să fie model de artă literară. Pentru a reuşi să formăm la elevi deprinderea de studiere a textului literar ar trebui ca, mai ales la clasele de liceu, să fie redus numărul operelor prevăzute pentru analiză literară în favoarea studierii mai profunde a capodoperelor literaturii române. Cîștigul ar fi mult mai mare decît pierderile dacă organele responsabile din Ministerul Învătămîntului ar modifica în acest sens programa. Stimulînd studierea de către elevi a textului literar în modul prezentat, vom avea bucuria de a observa cum cei mai multi elevi reușesc să înlăture din vocabularul lor clişeele verbale întîlnite în manuale sau în expunerea profesorului, cum îşi formează treptat deprinderea de a vorbi într-un limbaj propriu despre operele literare. Aceasta este esenţial în studierea literaturii române în şcoală şi cu aceasta va trebui să rămînă elevul după terminarea liceului. Prof. N. MĂRGINEAN, inspector școlar Titu Maiorescu şi folclorul din Transilvania Dintr-un manuscris inedit, intitulat „Protocolul abonaţilor la Cărţile săteanului român pe anul 1888, Ioan Pop Reteganul redactoru", păstrat în biblioteca „Astra" aflăm numele abonaţilor din vechea ţară, în total zece, dintre care, pentru economisirea spaţiului, amintim numai pe Gh. Sion şi pe I. Negruzzi. Manuscrisul mai cuprinde şi schimbul pe care redactorul îl făcea cu alte reviste, cum ar fi: „Contemporanul", la care a şi colaborat sub pseudonimul Someşanul şi cu adevăratul nume, la „Convorbiri literare", „Lumina", „Ţara nouă“ etc. în acelaşi manuscris, în continuare, sub menţiunea „Poveşti dădui" (e vorba despre cele cinci volumaşe de Poveşti ardeleneşti, Ed. Ciurcu, Braşov, 1888), sunt însemnate numele altor 12 persoane cărora I. P. Reteganul le-a trimis gratis volumele, după cum specifică la rubrica „notă". Transcriem numele acestora, pentru că este important să cunoaştem legăturile lui Ioan Pop Reteganul cu muntaşii culturii de peste munţi ca: V. Alecsandri, Titu Maiorescu, G. Sion, de la care primeşte în schimb „Suveniri contemporane", I. Negruzzi, Aron Densusianu, B. P. Haşdeu, care le-a prezentat în modul cel mai elogios într-o şedinţă a Academiei Române (Analele Ac. Rom. Tom. XII, 1893—94, p. 272—73), N. Quintescu, I. Creangă, A. D. Xenopol, Elena Sevastos, D. C. Dudescu etc. Lui T. Maiorescu îi trimite şi broşura „Pomăritul practic"* Răspunsul măgulitor al lui V. Alecsandri l-am publicat cu altă ocazie („Limbă şi literatură", IV, Buc. 1960, p. 311). De data aceasta, publicăm scrisoarea inedită a lui T. Maiorescu, pe atunci ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice, datată Buc. 7/11 mai 1888, păstrată în aceea: " Potecă. Domnule Reteganu, Iţi mulţumesc pentru trim....ca „Poveştilor ardeleneşti". Pentru tipărirea cîntecelor populare, adunate de d-ta, am putut găsi în fondurile ministeriale o mică sumă de 700 lei noi, pe care ţi-o trimit de la minister în bilete de bancă română, sperînd că le vei putea schimba în fiorini, dacă nu la Rodna (unde funcţiona ca învăţător), dar desigur şi foarte uşor la Braşov. Cu deosebită stimă, T. Maiorescu I. P. Reteganul trebuie să fi rămas foarte îneîntat de atenţia pe care i-a acordat-o T. Maiorescu, căci, într-o scrisoare adresată lui Gh. Sion, îi face cunoscut dania ministrului şi o menţionează şi la rubrica respectivă din „Protocolul" amintit: „700 lei primit 2/VI 1888". Nu ne vom ocupa acum de această „fîntînă a vieţii româneşti din care şi-au alinat setea numeroşi cititori", cum afirmă folcloristul ardelean, nici de caracterul pilduitor al scrierilor lui într-o vreme cînd lipseau cărţile pentru popor, ci relevăm numai contribuţia pe care creaţiile orale sau literatura cu un profund caracter popular, citită cu plăcere şi interes de ambele părţi ale Carpaţilor, au adus-o la pregătirea unităţii naţionale. Prof. GH. POPOVICI illailflRBIBHHIl Teatrul românesc ACTIVITĂŢI TEATRALE SIRIENE Teatrul românesc din Transilvania, încă de la înfiripare, a avut un caracter militant, pe care l-a menţinut, deşi scena a constituit multă vreme o sursă de divertisment trecător pentru un public tot mai numeros, cu trecerea anilor. Ideea pentru care se milita în teatru era cea naţională, lansată întîia oară de către reprezentanţii Şcolii ardelene: S. Micu, G. Şincai şi P. Maior, în scrierile lor, ce urmăreau înălţarea neamului românesc. De aceea, pentru „studenţii" merituoşi de la Blaj, care în anul 1826 au dat o adevărată reprezentaţie in limba română cu Egloga lui Cipariu, teatrul era fericitul prilej de-a dovedi tuturor şi în public, virtuţile limbii române. G. Bariţiu, care a organizat cea dinţii „societate de pilotanţi teatrali" în Transilvania, într-unui din articolele sale de mar tiriu, confirmă că acesta era scopul urmărit de tinerimea de pe aduci. (CL Thalia şi Melpomene în Transilvania, revista TRANSILVANIA, 18701. De altfel, profesorii de la Blaj, din acea vreme, încurajînd silinţele elevilor inimoşi de-a da reprezentaţii teatrale în limba „naţiei" (română), le insuflau totodată ferma convingere că teatrul — alături de şcoală — constituie un nou mijloc de afirmare a însăşi existenţei poporuluui nostru de pe aceste meleaguri. După revoluţia din 1848 şi mai ales după abolirea absolutismului austriac (1860), animatorii teatrului l-au considerat ca cel mai eficace mijloc de răspîndire a culturii în rîndurile poporului obidit, iar rezultatul a fost trezirea conştiinţei naţionale. Curînd scena a devenit o tribună, de unde se răspîndeau ideile salvatoare ale fiinţei noastre naţionale. După înfăptuirea odiosului dualism din 1867, teatrul a ajuns un aliat permanent şiun sprijin preţios pentru conducătorii de aici, care luptau pentru eliberarea socială şi naţională a poporului român subjugat. Funcţiile amintite ale teatrului românesc erau, aşadar, preponderente faţă cu cele estetice şi lingvistice (perfecţionarea limbii), iar păstrarea lor o datorăm, în bună parte, slujitorilor Timitei. Aceştia, la început, erau elevii şi studenţii — „tinerimea studioasă" —, dar, în ultimele decenii ale veacului trecut cercul s-a lărgit, înglobînd şi pe unii meseriaşi mai răsăriţi din cadrul unor asociaţii culturale şi profesionale. Activitatea desfăşurată de acele societăţi ale tinerimii române merită să fie cunoscută în întregime, atît pentru frumoasele rezultate culturale obţi în trecut nute, cît şi pentru contribuţia însemnată la reuşita acţiunilor naţionale pe tărîm social-politic. In legătură cu activitatea teatrală din Sibiu, se ştie că aici prima reprezentaţie teatrală în limba română a avut loc în anul 1815, cînd o trupă de actori germani a jucat pentru publicul român piesa Elizena din Bulgaria sau Pădurea Sibiului de Johanna Franul von Weisenthurm. (Cf. St. Mărcuş, Thalia română, 1946, p. 86). Nu se ştie însă data exactă a primei reprezentată teatrale româneşti, oferită de o formaţie de diletanţi români. Potrivit cu datele aflate în cursul cercetărilor întreprinse, putem afirma numai atît că primele reprezentaţii teatrale româneşti în Sibiu le datorăm tinerimii studioase din acest oraş, anume studenţilor de la „Academia de drepturi", care a funcţionat din anul 1814 pînă la 6 iunie 1887 (v. „Matrikel der Hermannstädter Rechtsakademie", la Arhivele Statului, Fii. Sibiu). Din ziarul FEDERAŢIUNEA (Nr. 34/366 din 22/10 aprilie 1870) am aflat că aceşti tineri, adine impresionaţi de cele ce se petreceau sub ochii lor, au hotărît să întemeieze Societatea pentru muzică şi cîntări. Pentru acest mod de organizare aveau ca model aşa numitele: Hermannstädter Gesang- Verein şi Musik-Verein. Nu e exclus ca numita „societate" românească să fi cooptat ca membri şi pe studenţii de la Seminarul teologic, iar mai tîrziu şi pe elevii din cursul superior de la gimnaziul de stat din Sibiu. Potrivit relatărilor din corespondenţa trimisă citatului ziar de cronicarul ce semnase „un caletoriu transilvanianu", societatea denumită s-a înfiinţat prin anii 1859/60. Scopul ei era ca, prin serate muzicale şi prin reprezentaţii teatrale, să se oprească procesul anormal al uitării limbii materne şi, în urmă, să readucă la matcă pe cei înstrăinaţi. în ultimele două decenii ale veacului trecut, nu se mai vorbeşte de vreo activitate teatrală susţinută a „tinerimii studioase" din Sibiu. în schimb, aici, favorizată de spiritul vremii, se ridică o altă tinerime, aceea a meseriaşilor români. Aceasta, în cadrul renumitei Reuniunea socialilor români, înfiinţată în 1867, organizează producţiuni literar-artistice, ce constau din declamări, executări de cîntece naţionale şi de piese muzicale corale. Prin stăruinţa şi zelul neobositului tipograf Dumitru Axente, tinerii meseriaşi români, începînd cu anul 1897 dau şi reprezentaţii teatrale. Cea dinţii piesă prezentată publicului sibian a fost comedia cu cîntece într-un act: „Bucoavnă n-a învăţat şi umblă la Însurat" sau „Vlăduţul mamei", de I. Lupescu (Cf. Anuarul I al Reuniunii..., 1867—1899, p. 88, şi: Traian Chirilă, „Reuniunea culturală naţională a meseriaşilor români — la optzeci de ani", Sibiu, 1946, p. 200— 202, unde dă lista (incompletă) a pieselor jucate pînă în anul 1943), înainte de a încheia succinta relatare despre activitatea teatrală a meseriaşilor din Sibiu, ţinem să menţionăm că numita Reuniune a avut concursul real al unor intelectuali de seamă, care aici au activat ca „membri ajutători", conform paragrafului 3 din statute. Din „protocoalele" Reuniunii, aflate la Arhivele Statului — Sibiu, am reţinut cîteva nume: Marie Chendi, critic literar, Timotei Popovici, prof. de muzică şi compozitor şi Nicolae Vătăşianu. Din cele expuse se pot trage concluziile următoare: tinerii români de la Sibiu, în cadrul unor asociaţii culturale şi profesionale, au desfăşurat o rodnică activitate teatrală, alături de cea muzicală; o parte din această activitate (teatrală) s-a depus cu ciţiva ani înaintea venirii lui Pascaly la Sibiu în primul său turneu din anul 1868; în sfîrşit, activitatea tinerilor de la Sibiu, în ordinea importanţei, se înscrie îndată după aceea a braşovenilor în paginile istoriei teatrului transilvan. ION V BOERIU TRIBUNA É ST BTULUS (Qaniiti dalai Răsună timpul înfocat şi crud Pe cind pădurea getică învie Ca un ecou pe care îl aud îndătinat în strămoşeasca glie. Şi vin coloane fără de sfîrşit Vieţii noastre meşterind arcada Sub care pomu-abia înmugurit Să toarcă firul sfintelor balade; Şi ard, mai grave, clipele fierbirii Rotindu-se în trunchiuri avintate Prin care urcă fiii din părinţi Cu soarele pe umeri, în cetate; Şi se aprinde glia ca un rug Spre care codrii vin la închinare, Că rostuindu-şi sabie şi plug Rămîn statui, de-a pururi în picioare. GEORGE NIMIGEANU Transilvania Nu mă pot desprinde de tine, Podit cu stele de piatră, Podit cu urme de oameni, Cu urme de capre şi oi. Vînătul caselor mi s-a lipit de ochii-amindoi Şi-l seamăn peste tot cu privirile,Cenuşa din vatră Ţine mereu pentru mine-un cărbune aprins — Nu mă pot desprinde de tine, pămînt, pămînt Femeia Toţi o numeau „Femeia cu oaia", Parc-ar fi fost păcat să se cheme Floare Obrazul ei slut, Lipit de palma anilor cu lut. Dealul îi săpase un bordei şui Sub umărul lui, Iar oaia-i dădea lina de haine Şi-un nume, Ca să poată coborî printre oameni. In lume. Iarna, cu oaia Dealul pleca în uitare: Bordeiul, femeia şi oaia Erau şi nu mai erau sub zăpadă, Cine să urce să vadă? Dar cind porneau puhoaiele să coboare, Pe firul cărării, De sus, dintre pruni, Venea femeia urmată de oaie Şi fericită că încă ştia să vorbească întreba fiecare poartă: „Mai trăiţi, oameni buni?" Aş vrea ! Aş vrea să rămîn mai mult decît o amiază cu tine Sora mea singuratică, Baltica. Să-mi picuri cenuşa culorii de orgă pe păr, Din cupele urmelor mele Să soarbă nisipul şampanie stelară. Aş vrea să mă-ncînt de cutreier Pe treptele tale superbe şi grave. Să-nvăţ cum se-aşteaptă Ceasul muiat cu aripa-n gri, să rămîn Dar undeva eu ştiu o scoică Anume-mbrăcată în solzi de lumină de Hebe Spre care vislesc mari păsări din sud Visînd cuiburi moi şi foşnet de sălcii albastre. Acolo mă-ntorc, Baltică, soră frumoasă. Sala-nnptării pe umeri, acasă, e cald. NATALIA PATARAU de ţărm Pag. 3 Poşta redacţiei Ion Andreescu (Sibiu) — Cum porniţi de la ideea esenţial greşită a poeziei ca dexteritate pentru a umple golul unui timp liber căruia nu-i găsiţi o altă întrebuinţare, mai utilă, şansele realizării în acest domeniu sunt de la început nefavorabile. De unde se vede necesitatea de a aminti, din cînd în cînd, truisme de tipul celui care identifică izvorul poeziei în imperativul spiritual al elaborării ei, în obligativitatea — acolo unde există — a transcrierii metaforice, a abundenței sufletești. De altfel, piesele trimise confirmă ideea de bagatelizare a indeletnicirii poetice, fapt care nu ne dă dreptul la nici o speranţă. Glosina Palpalis (Sibiu) — Multe versuri citabile, care dau contur sigur, aderent şi melodic, emoţiei. Pe undeva, mişcarea afectivă izbucneşte şi se întrupează spontan în expresiile necăutate ale unei sensibilităţi native, originare. Este un cîştig pentru dv. şi îndemînarea cu care încorporaţi în vers aridităţi — din punct de vedere strict plastic — conceptuale, filozofice. Se ajunge, astfel, la o poezie îmbogăţită sub raportul stării pe care o exprimă, la o poezie în care „cetele gîndirii s-au pornit.... mirifcind elogiul lor", spre întruparea necesară din „vrejurile liniştii bete". Pe de altă parte, dexteritatea condeiului vă face şi mici feste, complotînd împotriva raţiunii intrinseci a poeziei. Aşa se întîmplă că citim expresii pleonastice (imagistic vorbind), precum „noaptea cu negrele plete", sau artificializări romanţioase de tipul „negre regrete", „trec visele tainic în zbor", „tristă moarte", „melancolia trecutului pierdut în amintiri* etc. V-am ruga să treceţi pe la redacţie. Mircea Vulcu (Mediaş) — Umorul absurd se exercită în poeziile dv. nefuncţional, ci în sine, ca o poză decorativă. Nu se poate structura într-o experienţă sugestivă, de conţinut uman. Meniu zilnic este prea minulesciană pentru a putea fi şi personală. Fiindcă semne bune sînt, se cere o altă disciplină a gîndirii asociative. Vasile Munteanu (Sibiu) — Este In obişnuinţa activităţii redacţionale ca materialele nepublicate să nu se înapoieze, presupunîndu-se că autorii au o copie sau cel puţin ciorna. Prin aceasta v-am răspuns şi referitor la soarta poeziei dr. L. Hudiţianu (Mediaş) — Două compuneri versificate, uşoare şi de suprafaţă, fără zbateri mai adinei, de o imperioasă necesitate a exprimării. Numai o sîrguincioasă perfecţionare a condeiului şi o neobosită lectură vor ajuta la depăşirea actualului stadiu. Adresaţi-vă cu încredere şi cenaclului literar din oraşul dvs., ai cărui membri activi vă vor îndruma cu gust şi pricepere. Z. Robescu (Sibiu) — Urarea dv. se vede că a „priit" pînă la urmă cenaclului literar din Sibiu, care, urnit cu greu, dar, pare-se, urnit pînă la urmă, a început o activitate organizată. Sperăm că nu se vor întîmplă — să batem în lemn! — temerile dv. C. Demetrescu (Sibiu) —• Riscul poemului epia larg este disoluţia, discursivitatea fadă a unor repere faptice. Poate involuntar, fragmentul epia trimis de dv. se resimte de această capcană, care deturnează Incandescenţa concentrată spre facilitate formală, care poate fi prelungită, fără prea multă caznă, pe pagini întregi. Tentaţia este cu atît mai mare, precum în cazul dv., cînd multitudinea unor fapte istorice pe care vreţi să le inventariat! tentează scrisul spre factologie şi superficialitate. Nu emitem nici o idee nouă cînd spunem că, în poezie, concentrarea nu semnifică o aglomerare de repere, ci o selectare a emoţiei. Este, intr-adevăr, cu totul altceva. N. A. Marcian (Axente Sever) —* Un plic-surpriză, cu frumoase promisiuni. V-am recomanda o mai apropiată şi caldă aplecare peste realităţile zilelor noastre, un acordaj mai sensibil la sugestiile contingentului. In acest sens, vă aşteptăm cu alte poezii, pentru un posibil debut liric. Dintre cele trimise, mai izbutită ni s-a părut a fi Luceafăr, din care cităm: „A căzut în noaptea iubirii / primul luceafăr din sînge, / vlăguind forma de înălţare / a ierbii cu gustul de buze aprinse. / Pe cerul oglindă / al turmelor de cerbi / s-a născut alt luceafăr, / cu sclipire umană, /, purtînd destinul pe braţe de flori... / Veşnicia s-a scurs între cer şi noapte / ca un chip de marmură / între principiu şi durere...“. Constantin Belaşcu (Sibiu) — Am dori să vă sugerăm o posibilitate de confruntare directă a producţiei dv. poetice, destul de abundentă: frecventarea cenaclului literar sibian. Din ultimele piese, ni se pare citabil un extras din Acorduri nocturne: „străbunii treziţi de fulgere albe / încalecă-armăsari-naripaţi, / struniţi de dorul marii vitejii. /Natura-i învăluie straniu / în magice jocuri de umbre. / Un cer de purpură şi foc / se aprindem arama din sculuri / şi glasuri triumfă-n ecouri vibrante..." Lia Cheptea (Sibiu) — Aţi trimis redacţiei cîteva poezii programatice, alese după principiul fermităţii principiale. Exprimîndu-ne acordul cu suportul ideologic al versurilor închinate măreţiei contemporane, reproşăm producţiilor dv. o ostentaţie a declaraţiei în care sucombă fiorul trăirilor sufleteşti. Ar fi util poate să revedeţi studiul lui Gherea în care se face o clară distincţie între tezism şi tendenţionism in artă. Gh. Harnagea (Cisnădie) — Cel mai straniu pic a primit la redacţiei o scrisoare confesivă în care ne anunţaţi că asemeni „ca orice cetăţean al R.S.R.“ vă ocupaţi în timpul liber cu „diferite compoziţii personale", pentru ca mai apoi să ne rugaţi să vă publicăm ceva poezii. Dar, în afară de amintita însemnare, plicul nu mai conţine nimic altceva, (Ce s-a întîmplat? V. Manea (Ocna Sibiului), N. Mihai (Mediaş), Istop (Sibiu), Vasile Moldovan (Sibiu), Margareta Gabrari (Sibiu) — încă nici o urmă spre drumul frumos al poeziei. TITU POPESCU Noi achiziţii valoroase la Biblioteca „Astra“ Continuînd îmbogăţirea colecţiei sale de cărţi vechi româneşti, Biblioteca „Astra" a achiziţionat în cursul anului trecut 38 de tipărituri, mai ales din sec. XVIII, provenite îndeosebi din tiparniţele Blajului, Rîmnicului, Bucureştiului şi Sibiului. In prima lună din acest an, în fondurile acestei colecţii au intrat încă 23 de tipărituri deosebit de valoroase. Intre ele se află un Chiriacodromion tipărit la Bălgrad (Alba Iulia) în anul 1699 de către meşterul tipograf Mihail Ştefan (sau Mihail Istvanovici, cum îşi semnează cărţile în Transilvania), cunoscutul ucenic al lui Antim Ivireanu şi care în anul 1709 tipăreşte în Gruzia, la Tiflis (Tbilisi) prima carte în limba gruzină, cu ajutorul materialului tipografic trimis odată cu el de domnitorul Constantin Brîncoveanu. Odată cu exemplarul de mai sus a fost achiziţionată şi o ediţie bucureşteană a Ghiriacodromionului — executată de alt tipograf — în anul 1732. Celelalte tipărituri achiziţionate, datînd din secolele XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, au ieşit de sub teascurile tipografiilor din Sibiu (6), Blaj (6), Rîmnic (2), Bucureşti (2), Braşov (1), etc. Valoroase atît prin vechimea şi raritatea lor, cit şi prin gravurile sau însemnările pe care le conţin, exemplarele recent achiziţionate sporesc considerabil colecţia de BRV-uri a bibliotecii sibiene, păstrătoarea altor inestimabile valori ale culturii noastre. M. AVRAM