Tribuna, februarie 2002 (Anul 118, nr. 3327-3350)

2002-02-09 / nr. 3334

9 februarie 2002 Tribuna eveniment Sibianul HERMANN OBERTH, fizician german - inventatorul rachetei pentru zborul în Cosmos Omul de cultură, poliglotul şi istoricul George Togan, din Mediaş, aflând din ziarul “Tribuna” că bustul ilustrului savant Hermann Oberth a fost instalat pe soclul din faţa Primăriei Sibiu, mi-a pus la dispoziţie un vast material despre viaţa şi opera savantului. Aşa am realizat un interviu cu George Togan, fost elev la liceul “Str. Roth”al profesorului de fizică şi matematică H. Oberth.­ ­ D-le George Togan, ştiu că şi dv., ca şi alţi înaintaşi ai noştri, aţi studiat, cercetat şi publicat o seamă de documente despre oameni de seamă, viaţa şi opera lor. Se pare că H. Oberth a stat mereu în atenţia istoricului George Togan,­­ în decursul celor peste 91 de ani, pe care i-am bătut pe muchie, încă din tinereţe m-au atras studiul şi cercetarea. Aproape că n-a existat un învăţat, istoric, poet, pedagog, arheolog, să nu mă preocupe viaţa şi activitatea lui. M-am hrănit şi mă hrănesc zilnic citind, răsfoind cărţi, studii, comunicări ştiinţifice etc. Fără cărţile din biblioteca personală, şi nu numai, aş fi închis ochii de mult...­­ Ce ne puteai spune despre Hermann Oberth? - Savantul s-a născut la 25 iunie 1894, la Sibiu. Tatăl său, dr. Iulius Oberth, era un chirurg cunoscut, iar mama sa, Valerie Krasser, era fiica poetului și gânditorului Friedrich Krasser, care proorocise adesea că: “Peste o sută de ani, oamenii vor zbura pe Lună”. începând cu anul 1896, părinţii săi se mută la Sighişoara, unde Hermann Oberth a urmat Liceul din Dealul Cetăţii. Mama sa, care era o femeie citită şi care vădea, totodată, interes pentru ştiinţă, i-a dăruit cărţile "De la Pământ la Lună" şi "în jurul Lunii", de Jules Verne. O nouă etapă de dezvoltare în gândirea elevului H. Oberth s-a produs la vârsta de 10 ani, când tatăl său i-a dăruit un telescop. Seară de seară, el îndrepta țeava telescopului spre cerul înstelat, li punea tatălui său întrebare după întrebare: ce este Luna, cum se poate ajunge acolo? Ideea zborului cosmic, după ce a citit cărţile lui Jules Verne, îl preocupa pe Hermann tot timpul. încă de la 13 ani, problema capitală şi-a găsit ca singura soluţie posibilă racheta. - în ce an şi-a dat bacalaureatul Oberth H?. - în anul 1912 pentru el totul a devenit certitudine: zborul spre spaţiul inter­planetar este posibil din punct de vedere tehnic. în­anul 1913, H. Oberth a plecat la München, unde trebuia să studieze me­dicina, după dorinţa pă­rinţilor. în anul următor a izbucnit războiul. S-a întors în Transilvania şi a plecat cu toţi colegii lui pe front, în anul 1915, este rănit şi internat la spitalul din Si­ghişoara, timp în care şi-a reluat experienţele sale de medicină spaţială. în această perioadă a fost elaborată şi prima schiţă a unei rachete cu combustibil lichid, înaltă de 25 m şi cu diametrul de 5 m. Sighi­­şorenii erau cunoscuţi prin umorul lor sarcastic. Odată, spuse unul că: “în definitiv, toţi saşii celebri se trag din Sighişoara", în gura si­­ghişoreanului Hermann era “omul Lună”. - Spuneţi-mi, vă rog, H. Oberth a fost căsătorit? - Cu siguranţă, şi în soţia lui, pe nume Matilda, a găsit tovarăşul de drum, la bine şi la rău. După terminarea războiului, H. Oberth a hotărât să opteze pentru fizică, aşa că, în februarie 1919, este înmatriculat la Universitatea din Cluj. După un semestru a plecat la München şi de acolo la Göttingen şi Heidelberg. Ca student, a reuşit să fundamenteze o lucrare despre rachete. în 1922, H. Oberth şi-a înaintat manuscrisul la Facultatea din Heidelberg ca lucrare de doctorat, însă a fost respins (?!). Plin de amărăciune, dar nu învins, s-a urcat în tren şi s-a îna­poiat la Sighi­şoara. în toam­na anului ur­mător s-a dus la Cluj, unde Universitatea de acolo i-a deschis din nou porţile, încât la 18 mai 1923 se afla în faţa comisiei de examinare. Prezentase ca lucrare de di­plomă acelaşi studiu despre rachete. Uni­versitatea din Cluj a fost cea care i-a de­cernat titlul de profesor de fizică. A fost cea dintâi re­cunoaştere pe care o instituţie de prestigiu a a­c­o­r­d­a­t - o operei sale de pionierat.­­ Vă mulţu­mesc, d-le George Togan. I. MARCINEANU Memoria istoriei ! O nedreptate istorică: România nu a fost antisemită! 1. Poporul român este caracterizat ca o populaţie creştină, tolerantă şi ospitalieră, cu o psihologie echilibrată între fatalismul oriental cu tanatofobie scăzută şi anxietatea occidentală cu tanatofobie crescută, opinie confirmată şi de diferitele etnii care au găsit adăpost pe teritoriul României, între care un loc aparte îl ocupă evreii. După desfiinţarea statului prin cucerirea Ierusalimului de către romani (70 e.n.), evreii au fost răspândiţi în tot Imperiul Roman. Ulterior, evreii au suferit persecuţii, jefuiri şi expulzări, fiind obligaţi să emigreze. Mulţi s-au stabilit în Moldova, Bararabia, Bucovina şi în Ţara Românească, unde s-au dezvoltat mulţumitor, unii ajungând industriaşi, bancheri, comercianţi, academicieni, medici, profesori, scriitori şi artişti. După primul război mondial, mulţi evrei au aderat la comunism, mai ales după ce, în Germania, partidul nazist condus de Hitler a preluat puterea, promovând o politică revanşardă, anticomunistă şi antisemită, imitată de partidele fascisto-naziste din Europa. Una din ţările în care măsurile antisemite au fost foarte dure a fost Ungaria, unde legile anti-evreieşti au fost similare celor din Germania: ghetoizarea, sutele de deportări cu “trenurile morţii”, în ale căror vagoane de marfa înghesuiala, foamea, setea, frigul sau căldura excesive, atmosfera pestilenţială, aerisirea insuficientă şi bolile determinau o mare mortalitate. Ajunşi la lagărele din Polonia şi Germania, erau separaţi cei apţi de muncă, iar bătrânii, copiii şi bolnavii trimişi la moarte prin gazare! Este celebră deportarea pe jos a 15.000 de evrei din Ungaria, prin Austria, până la lagărul de la Dachau, tot drumul fiind presărat cu cadavrele celor epuizaţi. Se apreciază la un milion numărul victimelor deportate din Ungaria şi decedate. In România, persecuţiile anti-evreieşti au fost mult mai reduse, confirmând omenia poporului român. Partidele de extremă dreaptă, reprezentate de Liga Apărării Naţionale Creştine a lui Al.C. Cuza şi Garda de Fier (legionarii), fondată de Corneliu Zelea Codreanu, având modelul luat din străinătate, nu au găsit o aderenţă socială largă în ţară. De la început, mişcarea legionară a exacerbat misticismul, intoleranţa, ura rasială, cultul morţii cu constituirea de organizaţii paramilitare şi grupări având misiunea de a suprima adversarii politici. Exemplul a fost dat de “Căpitanul” Zelea Codreanu, care a împuşcat în incinta Tribunalului Iaşi (1924) pe prefectul de poliţie Constantin Manciu. Ulterior, au fost ucişi primul ministru I.Gh. Duca (1933), disidentul Mihail Stelescu (1935), iar în anii 1937 şi 1938 s-a atentat la viaţa rectorilor Universităţilor din Iaşi (Traian Bratu) şi Cluj (Florea Ştefanescu-Goangă), între timp, a fost readus în ţară regele Carol al II-lea, care a acţionat pentru instalarea puterii personale, ajutat fiind de primii miniştri Tătărescu şi Armand Călinescu. Sesizându-se de pericolul pe care îl reprezenta terorismul politic al mişcării legionare, regele Carol şi Armand Călinescu au dispus arestarea lui Zelea Codreanu şi altor lideri legionari, care au fost judecaţi, condamnaţi şi, ul­terior, împuşcaţi ca “fugiţi de sub escortă”. Noul comandant legionar, Horia Sima, a organizat asasinarea lui Armand Călinescu, după care a fugit din ţară. Riposta guvernului a constat în executarea a 300 de legionari din conducerea partidului! Regele Carol II l-a reprimit pe Horia Sima şi a for­mat guvernul Gigurtu, în care au intrat şi trei legionari. Acest guvern a interzis evreilor ocuparea de funcţii publice în administraţie, în armată, dar şi să posede proprietăţi personale. Datorită pierderii teritoriilor Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului de Nord, Carol II a fost obligat să abdice în favoarea fiului său - Mihai I - şi să-l numească şef al guvernului pe generalul Ion Antonescu. Acesta realizează cu legionarii un condo­minium de putere, România fiind declarată “stat naţional legionar”. Urmărind să obţină puterea prin forţă, legionarii s-au înarmat cu ajutorul lui Himler, şeful Poliţiei Secrete germane, după care au comis devastări şi jefuiri de magazine, cât şi omoruri, la Jilava, au fost ucişi 67 de oameni politici antifascişti, în pădurea Snagov, a fost împuşcat economistul Virgil Madgearu, iar în apropierea comunei Strem­te, savantul Nicolae Iorga. Ca răspuns la desfiinţarea poliţiei legionare de către generalul Antonescu, legionarii au deslănţuit, la Bucureşti şi în ţară, rebeliunea legionară (21 -23 ianuarie 1941), când au fost devastate 3400 de imobile şi instituţii, executaţi în masă şi în grupuri circa 500 de evrei, omorâţi soldaţi şi ridicate baricade. Generalul Antonescu, având consimţământul lui Hitler şi ajutorul armatei, a înfrânt rebeliunea cu condamnarea a opt mii de legionari la închisoare şi lagăre, iar cadrele militare dovedite ca legionari au fost trecute în rezervă. Pagubele au depăşit un miliard lei­ aur.­­ (va urma) Dr. Nicolae IVAN ­­y* Pagina 3 *­i Evreii îşi destăinuie durerea “1941 - anul unei prigoane multi-forme” Omenirea de ieri, de azi şi de mâine va rămâne sub dominaţia definiţiilor naţiunii şi a mentalităţilor. Dorinţa de cunoaştere, de a naviga prin necunoscut, a împins oame­nii dintr-un cadru natural în alt cadru natural, dintr-un mediu în alt mediu. Europa este un continent care suportă o permanentă transformare spirituală prin puterea continentului de a absorbi sau de a prelua produsul migrării voluntare sau involuntare. Majoritar sau minoritar, fiecare persoană îşi defineşte fiinţa şi prin reperul eretic. La fel se întâmplă şi cu evreii care au avut, nu de puţine ori, evenimente istorice pline de neprevăzut. Cum se poate defini un popor vechi de peste cinci mii de ani, un popor suferind ame­ninţarea recurentă a nimicirii, dar care a renăscut mira­culos de fiecare dată? S-au ţesut multe comen­tarii despre Talmud şi Ca­bala, despre profeţi rabini şi mesianism, despre contro­versele născute în jurul “poporului ales”. Direct sau indirect, evreii au suportat cu­­Umilinţă, fie nepăsare, momente dej­a în viaţa lor, dar cu toată tăria de a trece peste ele nu au lăsat uitării clipele negre din istoria lor. Un document din această categorie îl reprezintă şi cartea intitulată "1941- Dureroasa fracturare a unei lungi convieţuiri”, carte edi­tată de Federaţia Comuni­tăţilor Evreieşti din România - Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România. Cartea care ne-a fost pusă, gratis, la dispoziţia redacţiei de către ing. Mişu Forschmidt, preşedintele Comunităţii Evreilor Sibiu, este “o apariţie editorială care foloseşte o bază documen­tară vastă, menită să facă cunoscută realitatea în planuri foarte diverse, în peri­oada de început a lungului calvar îndurat de populaţia evreiască în timpul regimului instaurat în România, la începutul deceniului patru al secolului trecut. Lucrarea se vrea a fi o contrapondere, eficientă la propaganda unor cercuri negativiste şi xenofobe, ce încearcă să ascundă ade­văruri ce nu-i convin, în contradicţie flagrantă cu ade­văratele interese ale ţării şi cu viitorul democraţiei româ­neşti. Fără să-şi propună sensi­bilizarea cititorului cu foto­grafii, documente cutremură­toare , autorul cărţii se limi­tează la a dezbate tematici sensibile, repere cronolo­gice, sub semnul documen­tarului date de arhivă, facsi­­miluri şi comentarii susţinute de materiale publicate în perioada aflată în atenţia colectivului redacţional. Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România pune la dispoziţia celor interesaţi această lucrare deosebit de interesantă. Adrian POPESCU

Next