Tribuna, aprilie-iunie 1885 (Anul 2, nr. 74-146)

1885-06-25 / nr. 143

Pag. 570 Cestiunea orientală. „Pester Lloyd“ ocupându-se cu ces­tiunea orientală în numărul seu de a-­i aduce următorul prim-articol: „Evenimentele şi reformele mari de stat nu se fac nici când spontaneu şi necondiţionat, ci sânt totdeauna resultatul unui şir de puteri pregă­titoare, a căror colaborare în singuratic adeseori nu se poate observa, ci conexul lor se clarifică mai tarziu. Timp de şesezeci de ani junimea germană ce se deprindea în gimnastică, puşca la ţintă şi cânta, începând de la termurii Mării­­de­ Nord pănă în pădurile de brodet ale munţi­lor Bavariei, întreba: „Unde e patria germană?“ pentru­ ca să ajungă la resoluţiunea lui Arndt: „Patria sa trebuie să fie mai mare!“ Şi în fine a bătut oara istoriei, care a adus împlinirea acestei resoluţiuni. Procesul ce s’a terminat cu unirea Italiei a ţinut mai mult. Elemente numă­­roase, eterogene, republicani, papişti, monar­­chişti, carbonari şi Giovine Italia, lucrau unii lângă alţii pentru a crea în sfîrşit regatul Italiei. „Aceste şi asemene impresiuni ni se obtrud şi în faţa unei comunicări despre starea din Pennsula­ Balcanică, ce am primit din o mână bună. Abstracţie făcând de frecările locale dintre Albanezi şi autorităţile otomane, dintre Şerbi şi Albanezi, dintre Bulgari şi Greci, acolo domnesce deja de câtva timp linişte. Ba încă unele ţeri, precum Bulgaria şi Rumelia-estică, prosperează în mod vădit prelungă toată administraţia cultu­rală şi economică lor puţin priincioasă. Dar’ ne-am înşela dacă am privi starea actuală a lucrurilor altcum decât ca una temporală, altcum decât o „pace pe un anumit timp.“ Niştinţele au­tonomiste ale Albanezilor ideile de o Serbie mare, aspiraţiunile Cernagoridilor după pământ şi mare mai extinsă, gravitaţiunea fracţiunilor grecesci din Albania-sudică, Tesalia, Macedonia şi chiar şi din Rumelia-de-Ost cătră regatul Greciei, idea unei Bulgarie-mari, precum şi propaganda ru­sească şi protecţiunea greco-ortodoxă, sânt ce e drept deocamdată abia visibile pe suprafaţa apa­renţelor, dar’ prel­ingă toate aceste ele există şi influenţează adeseori pe nevăzute, dar’ totuşi con­stant asupra spiritelor poporaţiunii şi dominează cu deosebire cercul de închipuire a tinerimii sucre­­scente. Lipsesce numai un impuls extern, lipsesce — pentru ca să spunem pe față — numai vo­inţa serioasă din partea Rusiei şi toată haita de cestiuni de o Sârbie mare, o Bulgarie mare, o Grecie mare, o Albania şi Cernagorie, se vor preface în un chaos pe bnia politică. Această posibilitate trebuie să o aibă în vedere cu deo­sebire Austro-Ungaria care din precauţiune­­şi-a înaintat vedetele pănă la defileul Lim­ului. Noi trebuie să avem totdeuna în vedere că nenu­măraţi factori ţin că lucrurile din Peninsula­ Balca­­nică create de congresul de Berlin sânt „neter­minate“ şi „provisorii“ şi că trebuie resolvate prin un „defin­itivum“. La posturile de la Antivar şi Dul­igno fac poliţia de mare corăbii şi func­ţionari austro-ungari, ceea­ ce nu e pe placul tuturor. De pe dealul Maglics pănă la isvorul Trebiniţiei se întinde între Herţegovina şi Mun­­tenegru o graniţă, care nu este graniţă fiindcă desparte — câte­odată părţile unei localităţi care altcum se ţinea de­olaltă. Cum cugetă un partid din Serbia momentan împins la o parte, a cărui des­considerare însă e o mare greşeală — cum cugetă acel partid asupra ordinii actuale nu mai trebue spus. De asemenee se scie că aspiraţiunîle pan­­bulgare, care ţintesc la împreunarea Bulgariei şi Rumeliei-de-est, sânt numai uşor coperite, dar’ nu îngropate, şi că influenţa rusească mai cu seamă în Bulgaria şi Rumelia-de-est e puternică, ca să nu­­ficem hotărîtoare, deşi, precum ne vom aduce aminte, purtarea despotică şi vătămătoare a representanţilor şi funcţioarilor rusesci din Sofia, a făcut totul spre a potenţia aversiunea Bulga­rilor faţă cu tutoratul moscovit şi de a stîrni consciinţa naţională a Bulgarilor, totuşi mai dom­nesce încă influenţa rusească în posturile con­ducătoare. Ni se asigură, că oficiile administra­tive mai înalte din Sofia, Vidin, Rusciuc, Şumla şi Vama sânt în mânile Ruşilor sau ale Bulga­rilor crescuţi în Rusia. în fiecare an se trimit patru sau cinci ofiţeri bulgari la institutale spe­ciale mai înalte din Petersburg, întregirea ma­terialului de arme se face din arsenale rusesci. Cu toată pretensiunea ridicată cu stăruinţă de­­cătră s o b r a n i a mai cu seamă după crisa din Sofia de anterţi, ce s’a sfîrşit cu rechemarea re­­presentantului rusesc Caulbars, cu toată pre­tensiunea ca să fie consideraţi indigenii la ocu­parea posturilor de ofiţeri, totuşi astăzi încă sânt toate comandamentele, dela maior în sus, în posesiunea rusească şi de asemene două treimi dintre căpitani mai sânt încă Ruşi. Şi chiar­ în provincia turcească autonomă Rumelia-de-Ost domnesc astfel de rapoarte. Elementul rusesc prevalează şi acolo în corpul ofiţerilor­ şi e re­­presentat şi în birocraţie. Ne putem deci închi­pui ce spirit se cultivă şi se cresce acolo. „Un alt semn al posiţiunii rusesci în Bulgaria şi Rumelia-de-est se pare a fi trăgănarea construirii căilor ferate orientale. Fi­­resc, la această responsabilitate participă şi Turcia, şi aceasta e ceea­ ce cara­cterisează greu­tatea şi neclaritatea împregiurărilor servind ele­mente heterogene între împregiurări deosebite unul şi aceluiaşi scop, în urma convențiunii statolite prin Conference - quatre ar avea gu­vernul otoman în 15 Octomvrie a anului viitor se predee comunicațiunii publice amendoue le­găturile de căi ferate, şi anume legătura liniei Constantinopol-Bellova cu linia ce duce dela Nis preste Sofia, şi mai departe linia laterală a căii ferate Mitroviţa-Salonichi spre graniţa turco-sârbească......... Ni se asigură acum, că prelângă toate asigurările Poartei, pănă acum nu s'a făcut nici o pregătire pentru începerea lucrărilor......... Turcia tră­gănează lucrul din neîncredere faţă cu Austro-Ungaria, pică cine ce va vrea, se adeveresce că suspicionările engleze cu pri­vire la intenţiunile noastre faţă cu Salonichi îşi au în Stambul efectul lor. Englezii o sciu prea bine, de ce trebue să rămână noua cale ferată Belgrad-Niş fără continuare şi de ce caută ei cu tot preţul să zădărnicească legătura directă a Budapestei (Viena) spre ţerile din Balcan cu Constantinopol şi Salonichi. Ear’ Bulgaria tro­­gănează în urma şoptirilor din Rusia. Dacă calea ferată e odată terminată, atunci coloane austro-ungare se pot cu ocasiunea dată mai cu­rând descărca la o staţiune bulgară, decum s’ar putea efectua trecerea Ruşilor preste Dunăre. E uşor de înţeles, că eventualitatea aceasta atinge foarte neplăcut pe cei din Petersburg.... „Faptele şi împregiurările aci atinse justi­fică părerea, că starea din Peninsula­ Balcanică are destule „puncte negre“, cari eventual se pot preface în nori, şi cu toate că momentan nu sânt îngrijiri şi nu se poate aştepta la o schim­bare a stării lucrurilor, desluşirile aceste conţin pentru Austro-Ungaria o necesitate, de a veghia asupra acestor factori din Peninsula­ Balcanică, ca nu într’o bună dimineaţă să vină cu „o idee şi cu o armată“ (mit einer Idee und einer Armee) — prea târdiu. Forţa „Tribunei“. Bunica de Bojena Nemcová, tradusă din limba boemă de Prof. Dr. Urban Jaruik. (Urmare.) într’o boan năvăli în odaie strigând: „Copiilor, copiilor, veniţi de ve uitaţi, bunica a dat roata de tors jos din pod!“ „Ce mai minune?“ îi dojeni muma pe co­pii, veterici că toţi năvălesc pe uşă afară, chiar şi Barunca. Firesce, minune nu era, dară muma nu-­şi aduse aminte, câte plăceri aducea bunica în odaie împreună cu roata. Cu roata veniau torcă­toarele şi cu ele poveştile frumoase şi cântecele vesele. Mumei într’adevăr nu-’i plăceau nici bas­mele nici cântecile; ei îi plăcea mai bine să şadă în odăiţa sa, citind într’o carte din biblioteca cas­telului. Dacă bunica câte-odată o fb­ea: „Povestesce-ne odată ceva din cronicile alea“, şi mama povestea, nici pe copii, nici pe ceilalţi nu-’i prea interesau aceste aşa, ca­ şi­ când ea începea să descrie viaţa dela Viena, aceasta le plăcea tuturora, şi dacă torcătoarele­­liceau: „Frumseţă trebue să fie într’un aşa oraş“, fără să mai dorească ceva, copiii de bună seamă gândiau: „Dacă ne-am face mari, ca să putem să ne ducem şi noi acolo!“ Dară ce le era mai plăcut tuturora, afară de mamei, era, când bunica începea să spună po­veşti despre domniţele cu stele de aur în frunte, despre cavaleri şi domnişorii schimbaţi prin far­mece în lei şi în câni sau chiar şi în petii; despre nuca în care erau strinse hainele scumpe întregi; despre paturile de aur şi despre mările pe al cărora fund locuesc frumoase pline de apă. Mumei nici prin gând nu-­i trecea când Barunca câte­odată la împletit cădea pe gânduri şi se uita pe fereastra afară la coastele goale şi la văişoară acoperită cu zăpadă, că vede acolo o gradină de raiu, un palat din petri scumpe, pă­sări în colori de foc, doamne, cărora părul de aur li se lăsa plete lungi de pe cap, şi rîul cel îngheţat, ce li s’a schimbat într’o mare albăstrie şi uncioasă, pe ale căreia valuri se legănau dune frumoase în scoici de mărgăritare. Sultan care sfo­răia întins pe pod, nu visa cinstea ce îi făceau adese­ori băieţii adânciţi în gânduri, luându-’l drept un domnişor farmecat.­­ Şi cât de plăcut era în odaie, după ce s’a amurgit! Vorsa închidea oblonele, în sobă pocniau legăturile răşinoase, în mijlocul odăii se puse un înalt sfeşnic de lemn, în braţele lui de fer se înfip­­seră lemniţe răşinoase şi giur înpregiur se puseră la­viţe şi scauneşe pentru torcătoare, cărora bunica tot­deauna le mai pregătia şi un coş de mere şi de prune uscate, să aibă scuipat destul. Cu ce dorinţă aşteptau copiii, când va scârţăi uşa din pridvor şi torcă­toarele se vor ivi în uşă! Căci la şezători bu­nica nu începea să povestească înainte de a se fi întrunit torcătoarele. Preste tot îşi cântau cân­tecele de advent. Pănă a nu cunoasce aşa de bine pe bunica disposiţiunile ei cele bune şi cele rele, copiii îşi închipuiau, că trebue şi trebue s’o domolească ca să le spună basme. Dară bunica îndată şi isprăvia cu dînşii. Sau începea să le po­vestească despre ciobanul, cum a avut trei sute de oi şi gonindu-le la păşune a venit la un podaş, care era aşa de strimt, încât oile nu pu­teau trece altfel decât una după alta. „Acuma trebue să aşteptăm, pănă­ ce vor trece“, adause tăcând mulcom. Când după o vreme­­jiceau copiii: „Bunică, au trecut acum?“ ea le zicea: „De, ce gândiţi voi, o să ţină două ceasuri în­tregi, pănă să treacă“. Copiii mari sciau, ce vrea să­­jb­ă aceasta. Sau începea iarăşi: „Ei bine, dacă nu vreţi altfel, vă voiu spune altă poveste, închipuiţi-vă, că am şeptez­eci şi şepte de buzu­nare şi în fiecare câte un basm; dintr’al câtelea buzunar vreţi să vă povestesc un basm?“ — „Fie dintr’al decelea!“ — strigară copiii. — Aşadară dintr’al decelea. In buzu­narul al decelea eată ce poveste se află. A fost odată un domn, avea pe cuptor un lemn, pe lemnul acesta avea el un cotoiu, ascultaţi, căci lungă voue spune-voiu.“ Şi earăşi s’a isprăvit cu povestea. Dar’ cel mai rău era, când bunica pomenia despre călcioara cea roşie. Aceasta copiii nu pu­teau s’o audă, ci îndată şi fugiau; la ori­ care alta ar fi putut s’o domolească pe bunica, dar’ atunci nu le era slobod nici să crâcnească, dacă nu voiau să asculte repeţirea de înseşi cuvintele lor. Cunoscând pe bunica, că nu dă altfel, aşteptau cu răbdare să vină torcătoarele. Cel mai de­vreme venia totdeauna Kristia, după ea Mila, apoi Ţilca a lui Kudrua din curte, cunoscutele Betcăii şi ale Vorşei; câte­odată venia şi doanma maică cu Mărioara şi doamna pădurăreasă şi odată pe săp­tămână Kristia aducea cu ea pe tinăra Tomeşoae, după care apoi d­e obiceiu venia şi Tomes. (Va urma.) TRIBUNA S E C U i i. Gustav B e k s i c s, deputat, a adresat alegătorilor sei o epistolă deschisă în care scrie: „întărirea pământului secuiesc, desvoltarea poporului secuiesc e singurul mod de a salva societatea maghiară ardeleană. Dacă numărul Secuilor se va urca la un milion, atunci societatea maghiară va ave în Ardeal o posiție atât de tare, încât pe aceasta nu o va mai amenința în viitor nimic. Rasa maghiară s’a sporit în jumă­tatea din urmă a secolului acestuia cu 70 °­ 0, Românimea numai cu 20°/0. Dacă rapoartele de sporire ar fi şi în Ardeal astfel, iute s’ar pute învinge pericolul dacoromanismului. Şi după proporţia nascerilor aceasta ar fi posibilă. Să luăm un comitat în prevalenţă maghiar şi unul român: comitatul Treiscaunelor şi cel al Hune­doarei. în Treiscaune s’au născut în 1880 preste 2120 de copii, care în comitatul de două ori mai poporat al Hunedoarei numai 3600, precând ar fi trebuit să se nască 4240. Comitatul Ciucului e numai cu ceva mai poporat decât comitatul Bistriţa-Năsăud şi totuşi în anul 1880 în Comi­tatul Ciucului s’au născut 2014, precând în comi­tatul Bistriţa-Năsăud numai 1355 de prunci. E evident dar’ că cu deosebire Secuii sunt cu mult mai spornici decât Românii. Pentru ce nu se sporesc dar’ totuşi Secuii, ba chiar de ce se împuţinează în mai multe comitate, precum chiar în comitatul Treiscaunelor, precând în comitatul Hunedoarei dela 1870—1880 poporaţiunea s’a sporit cu 9000 de suflete? Nu poate să fie cholera singura causă la aceasta, căci aceasta a devastat şi prin ţinuturile române. Causa zace în aceea, că pământul secuiesc nu e în stare să nutrească mai mulţi oameni. Şi întru adevăr poporaţiunea în Secuime e atât de deasă în proporţie cu producţiunea pământului, încât n’are seamăn în Ungaria şi numai, puţin prin alte ţeri. Numai în câteva ţinuturi boheme şi din Austria-de-jos, îndesuirea poporațiunii se poate asemena cu ceea a Secuimii. Posesiunea e atât de îmbucătățită încât nu se mai poate împărți. Poporul secuiesc e silit dar’ se emi­greze pentru un timp anumit în România. E drept că o parte a emigranților se rentoarce după­ ce­­și-a adunat câte ceva, dar­ partea cea mai mare rămâne acolo, cu toate că ea ne-ar trebui aci pentru contrabalansarea Românimii ardelene. E drept însă şi aceea că o parte a Secuilor emigranţi se îndreaptă spre interiorul Ardealului, căci dacă cercetăm originea Maghia­rilor ardeleni, atât a localităţilor singuratice, cât şi a singuraticelor familii, aflăm că în partea cea mai mare pământul secuiesc e isvorul comun­ de derivare. Iată dar’ e evident fiecărui că de? unde trebuie regenerat Ardealul, că de unde trebuie să pornească societatea maghiară cu cu­cerirea Ardealului? De pe pământul secuiesc. Isvorul trebuie lărgit pentru­ ca curgerea să fie mai mare. Cuibul trebuie cultivat, pentru­ ca sporul să fie mai abundant. Va să dică statul și societatea ar trebui să facă totul pentru des­voltarea pământului secuiesc. Dl Beksics recomandă apoi ca statul și societatea să se ocupe de promovarea industriei între Secui, de construirea de căi ferate prin Secuime şi aceasta o recomandă dl Beksics fără a ţină seamă de cheltuielile ce s’ar face cu aceste căi ferate prin acele locuri muntoase. Deputatul maghiar ter­mină cu cuvintele: „Bunăstarea materială a Secuimii e un interes naţional“. Uită dl Beksics, că Secuiul află în învecinată Româniă un isvor de câştig1, cum nu-­l află sub nici o condiţiune aci la noi. Năcaşul în această scrisoare desh­isă pare a fi fnsă altul şi anume, că pentru­ ce emigrează Secuii, care Românii rămân în țeară prelungă toate șicanele politice ce li se fac, prelângă toate greutățile publice de care au parte. E drept, că sântem un neam de oameni indeietnici, ni se arată în toată clipa cu degetul ca să ne cărăm în România, și noi nu voim, în schimb o fac aceasta Secuii şi alte neamuri din ţeară. Altcum şi pentru aceşti Români Indeietnici starea a devenit nesuportabilă încât au început şi ei a emigra. Corespondenţă particulară a „Tribunei“. Deva, la 3 Iulie n. 1885, în 30 Iunie n. şi (filele următoare 1 şi 2 Iulie n. a. c., avu loc o pertractare finală la trib. reg. de aici. Acusaţi au fost mai mulţi; persoana principală era însă un nemeş din Zarand, Ţiganul şi naţia. (Urmare şi fine.) în dimineaţa următoare nu era suflet de Ţigan în Puradei. De pe la 4 care peregrinase toată turma ţigănească sub conducerea lui Hampu şi a pârgarilor în vîrful dealului, acolo unde îi eşise Părintelui Avrinte întru întimpinare când­­ le-a venit popă. Cam pe la 8 care sosesce şi Părintele Avrinte cu o trăsură trasă de doi cai ca nesce­smei. Firesce că nu era a lui nici trăsura, nici caii, dar’ acum se folosia de ea. Ajuns între Ţigani, Părintele Avrinte le porunci să treacă preste părău şi se îngenunche acolo pe pajişte, unde locul e neprihănit. Ţi­ganii trec cu greutate peste părău, cu deosebire cei bătrâni şi copiii, căci părăul era o prăpastie ce despărţia drumul ţerei de un fenaţ. Ear’ după­ ce au trecut cu toţii au înghenunchiat clae pe grămadă la marginile prăpastiei, au aş­teptat cu evlavie şi cu cutremur deslegarea. Ear’ părintele Avrinte se sculă în picioare şi din trăsură le adresă următoarele cuvinte: Nr. 143

Next