Tribuna, octombrie-decembrie 1885 (Anul 2, nr. 223-279)

1885-10-01 / nr. 223

I Nr. 223 Manevrele flotilei române. Pe vaporul Ştefan-cel-Mareu se s­fla M. S. Regele României însoţit de d-nii miniştri Fălcoianu, Radu Mihaiu şi d. colonel Dumitrescu-Maican ca comandant suprem şi arbitru al luptei. Atacul s-a dat de vasele „Mircea“, „Griviţa“, România , „Rahova“, „Opanes“, „Veghetorul“ şi „Poteraşul“, comandate de d. colonel Urseanu, şi a fost îndreptat în contra vaselor torpilare „Alexandru-cel-Bun“, „Rândunica“ şi „Şoimul“ de sub comanda d-lui maior Dră­­ghicescu, cari apărau trupele de pe uscat. Va­sele de atac înaintară de la cotul Pisicei, cătră­­ vasele torpilare postate în faţa casarmei Flotilei , unde trecerea se presupunea, ca era închisa prin torpile. După­ ce au reuşit a-­şi deschide o tre­cere, în care timp două pontoane au fost arun­cate în aer prin torpile, vasele de atac au nă­vălit asupra vaselor torpilare şi debarcând echi­­pagrele au atacat trupele de pe uscat, reuşind a rămâne stăpâne pe posiţiune. S’a putut ob­serva cu satisfacţiune, că reuşita manevrelor a întrecut ori­ce aşteptări prin uşurinţa şi exacti­tatea mişcării vaselor. D. căpitan Colinski este unul din ofiţerii care s’a destins în manevrarea şalupelor torpilare. Efectul exprosiunii celor două torpile aruncate, a fost admirabil şi, se dice, că M. S. Regele ar fi rămas pe deplin mulţumit.* Generalul Brialmont. Se vorbesce necon­tenit de punerea în retragere a generalului Brial­mont. Diarele ministeriale nu desmint categoric lucrul, dar’ declară că punerea în retragere nu s’a făcut şi că eminentul general a cerut numai un concediu de o lună. Se scie că generalul Brialmont are o bună parte din timpul seu luată de înalta direcţiune a­­ întăririlor din România. Dînsul, în această pri­vinţă, a avut chiar oare­care neplăceri cu mini­sterul Frére-Orban. Generalul are, se­dice, şi alţi colaboratori belgiani, cari îl ajută în această mare lucrare, care ar fi urmărită cu mult interes într o cancelarie străină. Aceasta ar explica concediul marelui inginer militar român şi sgomotul retra­gerii sale prea timpurie. * Domnul D. Popovici, baritonul de la opera din Bucuresci petrece de vre­o câteva­­jile în Sibiiu și are de gând să dee în decursul acestei săptămâni un concert. Ieri a debutat dl Po­­p­o­vi­ci la soareaua reuniunii femeilor evang. din loc, despre care una dintre foile germane din loc scrie în numărul de ani următoarele: „Soareaua a doua a reuniunii femeilor evang. din loc ţinută ieri în sala „Gesellschaftshaus“ a în­trecut Premieer-ul în ceea­ ce priveşte numărosul public şi programa interesantă. De astă dată nu­­ poate rămâne neamintită afabilitatea dlui D. P­o­­p­o­v­i­c­i, cântăreţ la opera din Bucuresci, decla­­rându-se gata a executa vre-o câteva piese. „ Dl Popovici, care dispune de o voce admirabilă, a secerat aplause frenetice“. Cuvânt ţinut în 22 Septemvrie st. v. 1885 la serbătoarea­­sfintei Sofii, patroanei şcoalelor centrale române din Braşov, de prof. gimn. I. Popea. (Urmare şi fine.) Pentru­ ca materialul primit să poată fi asi­milat în sufletul şcolarilor, mintea lor trebue să-’l cearnă, să-’l frământe, să-’l discompună, să-’l or­­dineze; părţile folositoare să le prefacă în mă­duva şi sângele sufletului lor, şi din toate să — Du-mă şi pe mine, omule! că oiu pune o vorbă bună pentru tine, că eşti om bun şi de omenie. Mi-i lăsa baremi — să fug odată. Ăsta a fost Omul Fugită. Se duseră — Aripa Câmpului şi cu Omul Setea şi cu Omul Foamea şi cu Omul Ţintilă şi cu omul Fugilă — şi deteră preste un om, care era îmbrăcat în 12 cojoace şi şedea între 12 stânguni de lemne şi totuşi sgriburia de frig. — Vuuu, Vuuu, că frigu­’mi-i! Vuuu, Vuuu, că frigu-’mi-i! — Cum poate, să-ţi fie ţie frig — când 12 cojoace ai pe tine şi te încăldesei la foc din 12 stângini de lemne?! Tare om trebuie că eşti tu, măi! — Tare-i cel ce omorî 3 smei şi pe muierile şi pe mama lor. Tulai Doamne, că frigu-mi-i! Vuuu ! — Măi, că eu sânt acela! — Tu eşti ? ?!! Dar’ amu unde te duci ? — Mă duc să mă însor. — Da du-mă şi pe mine, măi! că oiu pune o vorbă bună pentru tine, că eşti om bun şi de omenie. Doară m’oiu încâlci şi eu odată la casa ta. Acesta fu: Omul Sgriburilă. (Va urma.) TRIBUNA caute a forma un întreg, care să-’l poată numi averea­ nedespărţită a spiritului lor cugetător. în chipul acesta bieţii tineri români aflători pe la şcoale străine nu se aleg în cele din urmă, decât cu o sumă de cuvinte neînţelese şi cu o mulţime de cunoscinţe sarbede, de al căror cuprins ei nu sânt în stare a-­şi da nici o socoteală, şi numai mai târziu, după multă muncă şi osteneală, după multă pierdere de timp scump, numai după­ ce­­şi-au însuşit mai bine limba străină, ajung ei a înţelege şi a se alege şi ei cu câte o fărimă de cunoscinţe din felurite obiecte de învăţământ, ce li se propun în şcoală. Dară nu acesta singur este inconveni­entul , ce a îndemnat pe bătrânii poporului nostru dela 1860 să pună temeiul la scoalele lor secundare. Cu mintea lor ageră ei au văz­ut şi recu­noscut, că în scoalele străine tinerii români îşi ruinează sufletul lor romanisat, învăţând acolo obiceiuri şi datini străine, învăţând numai is­torie străină, negligând şi uitând şi despreţu­­indu-’şi adeseori limba mamei lor, despreţuind obiceiuri şi aşezăminte românesci şi remânând fără nici o cunoscinţă de istoria şi de vieaţa su­­fletescă a neamului lor, întâmplându-se adeseori că ajung a-’şi tăgădui originea lor, a se îndulci de lucrurile străine şi a se simţi fericiţi, că pot şi ei să se socotească ca făcând parte din vre’un neam străin. Aceasta a fost cu deosebire, de ce feri­ciţii fondatori au voit să ferească pe fii lor ca de cea mai mare primejdie. Au voit să ferească pe fiii lor de a fi orbi pentru tot ce e bun la poporul lor, să-­i ferească de a căuta binele tot în depărtare; să-’i ferească, de a fi ei ca atâţi fii rătăciţi şi nemernici, altfel oameni destul de învăţaţi, cu destulă sciinţă, cari au avut însă nenorocirea să trăiască mai mult printre străini, fără să fi avut mai înainte ca lasă o crescere naţională; oameni spoiţi cu un fel de lustru de cultură modernă, cari­’şi bat joc de lucrurile românesci; îşi bat joc de limba lor strămoşiască, cari iau în rîs obiceiurile, da­tinile, aşezămintele şi aspiraţiile românesci, înăl­­ţând şi glorificând virtuţile altor popoare străine pe ruinele demnităţii poporului lor. Bătrânii poporului nostru au dorit, că fiii lor să fie crescuţi românesce, să fie români buni, cu inimă verde românească, nemolipsiţi de aerul înd­umat al cosmopolitismului, care înneacă ori­ce simţ de iubire şi de alipire cătră neamul lor. Bătrânii poporului nostru cu mintea lor ageră au vrut să-’i vadă pe fiii lor feriţi de a măsura lucrurii românesci tot după măsura lu­crurilor, ce le-au vădut în străinătate. Ei n’au vrut, ca inima fiilor să fie copleşită de ideale străine; n’au voit, ca lucrurile străinilor să se lipească de sufletul lor astfel, ca pentru lucrurile românesci simţul inimii lor să fie timpit cu desăvîrşire. Nu, că fericiţii intemeiători ai şcoalelor noastre ar fi avut de gând să îngrădească pe fiii lor cu un zid despărţitor de cătră străini. Ideile, de cari erau ei stăpâniţi şi povăţuiţi în privinţa aceasta, au fost, că copiii lor au să preţuiască şi să caute a-­şi însuşi tot ce au bun alte naţiuni, fie pe tărâmul artelor, fie pe tărâmul stiinţelor, fie pe tărâmul limbei şi literaturei lor. Acestea toate bătrânii întemeiători ai şcoalelor noastre au avut ferbinte dorire, ca fiii lor să le înveţe şi să le cunoască cu desăvîrşire. Căci ei au dorit, ca fiii poporului lor să cunoască comorile sufletesci, cari sânt cuprinse şi grămădite în literaturile vechi şi moderne, şi înainte de toate să cunoască limbile popoarelor din patria noastră, cu cari fiii lor au să trăiască la­olaltă şi cu cari ei sânt siliţi să vină în strînse legături de afaceri darnice. Căci lămurite convingeri purtau ei în su­fletul lor, că cu cât fiii lor vor cunoasce mai multe limbi, cu atâta vor fi ei mai bogaţi sufle­­tesce şi cu atât mai harnici pentru vieaţă. Prin urmare nu în chip egoistic, nu în chip exclusivistic au avut ei de gând să purceadă la opera cresterii şi luminării tinerimei popo­rului lor. Departe a fost de înaltul lor suflet o astfel de gândire înjositoare. Departe a fost de ei idea, de a sădi în sufletul fiilor lor un spirit de ură sau de vrăj­măşie în contra străinilor, în contra ideilor lor de propăşire pe felurite tărâmuri ale vieţii lor private şi publice. Au vrut numai se-’i ferească de a înălţa pe alte popoare pe socoteala neamului lor, şi din contră, a-’i face să preţuească binele şi virtuţile, ce le are poporul lor, să nu micşoreze valoarea, ce poporul lor o are în faptă. Pentru­ că bătrânii poporului nostru dela 1850 în sufletul lor românesc luminat de înalte şi pătrundătoare gândiri, aveau neclătite convingeri că precum nu toate florile sânt de o potrivă, astfel nu sânt de­o potrivă nici oamenii şi nici popoarele în privinţa însuşirilor lor firesci, ci fiecare din strânsele are unele disposiţiuni sufletesci particulare, şi că numai ţinând seamă de aceste însuşiri şi disposiţiuni sufletesci firesci ale lor, poate fi vorba de o adevărată şi naturală des­­voltare şi propăşire a lor. Iată deci, onor, adunare, atâtea îndemnări, cari ’i-au făcut pe bătrânii fruntaşi ai poporului nostru braşovean să-’şi creeze cu multă trudă şi cu mari jertfe şcoale românesci, cu limbă românească, ca prin strânsele să se pună temeiul unei cresceri mai bune a tinerimei noastre, care nu poate­­ decât naponală. Căci înrădăcinată în ei era credinţa, că numai în şcoale românesci poate un tinăr român să înveţe a-’şi preţui limba mamei sale, care este vestmântul caracteristic al spiritului seu, şi în care aceste se mişcă liber şi puternic. Numai în şcoale românesci învaţă el să stimeze obiceiurile cele vechi lăudabile, datinile, sărbătorile naţionale, în cari vieţuesce spiritul individualităţii poporului seu. Numai în şcoalele românesci învaţă tinărul român să cunoască toate lucrurile lăudabile, ce le-a săvîrşit poporului seu în timpurile vechi şi noue. Numai aici va învăţa el să cunoască carac­terul poporului seu, comorile lui sufletesci, cari sânt învălite în poesiile, în poveştile, în proverbele, în glumile şi ghiciturile lui, în datinile lui sociale şi înainte de toate în virtuţile lui militare, cari au înălţat mărirea neamului seu şi au câştigat numelui românesc titlul de glorie şi de adevărată mândrie naţională înaintea străinilor, înaintea naţiunilor celor mai culte din lume. Numai prin scoalele naţionale i se va insufla lui iubirea cătră neamul seu şi cătră cei de un neam cu el şi entusiasm pentru aspiraţiuni şi ideale naţionale, şi prin aceea se va deştepta într’ensul acea mândrie şi fală nobilă, care îl face pe om să se ruşineze a face ceva nevrednic de numele poporului seu. Astfel au gândit, astfel au lucrat bătrânii întemeiători ai şcoalelor noastre. Au gândit şi au lucrat ca adevăraţi Români, inspiraţi pentru înălţarea neamului lor, învăpă­iaţi pentru binele şi propăşirea poporului lor. Luminarea şi fericirea poporului lor a fost ţinta doririlor lor, a fost speranţa cea mai din­­tâiu şi cea mai de pe urmă a lor, în ceasul, când cei mai mulţi dintr’enşii au­ pus piciorul pe pragul veciniciei. Dar’ ce vom dice de acei puţini prea ve­nerabili bătrâni, cari au mai rămas din numărul bătrânilor dela 1850, ca nisce stejari bătrâni într’o dumbravă tinără ? O, este cu neputinţă, să se descrie bucuria ce trebue să o simtă un Manole, un Radovici, un Radu Pascu şi cu deosebire prea­sfinţitul episcop al Caransebeşului I. Popasu privind după atâţa ani, la apusul vieţii, opera sufletului lor! Este cu neputinţă să se descrie cu vred­nicie sentimentele, de cari trebue să fie pătruns sufletul lor pentru înflorirea şi mărirea institu­­ţiunii create de sufletul lor înainte cu 35 de ani! Să fim deci, onorabili domni, cu recunos­­cinţă cătră binefăcătorii noştri cei mai mari, căci ei au contribuit a converti spre o vieaţă ideală străduinţele poporului nostru. Cea mai grozavă crimă, de care să ferească cerul pe fiii poporului nostru, ar fi, dacă noi urmaşii lor am fi nisce ingraţi, lipsiţi de simţul recunoscinţei. Un popor, ce-’şi uită de binefăcătorii sei, care nu-­i stimează, care nu se inspiră de ideile şi de faptele bărbaţilor lor binefăcători, nu este vrednic să trăiască! Să ne aducem totdeauna cu vrednicie aminte de numele lor, de ideile, de cari au fost povă­ţuiţi şi de faptele lor. Să ne întipărim atunci în inima noastră trăsăturile nobilului lor caracter, străduindu-ne a ne face vrednici de dînşii prin cugetări înalte ca ale lor, şi prin fapte nobile precum au fost faptele lor. Dar, cu deosebire să căutăm să păstrăm şi să facem se înflorească măreaţa instituţiune, ce ei ne-au lăsat-o nouă de moştenire. Să ne placă a ne deschide şi noi inima şi punga noastră pentru scopuri bune şi folositoare neamului nostru. Un cuget luminat de înalte gândiri, o inimă curată şi însufleţită pentru lucruri bune şi de­­obşte folositoare, precum şi o voinţă puternică de a face aceea, ce ne descopere sufletul nostru, i Iată tot, ce întemeiătorii şcoalelor noastre au dorit, au sperat şi au aşteptat de la noi, urmaşii lor. Şi acum mă îndrept cătră tine, iubită tine­rime studioasă. Tu ai fost obiectul de căpetenie al gândi­rilor, aspiraţiilor şi speranţelor fundatorilor. Tu erai idealul, spre care erau aţintite toate străduinţele şi opintirile lor. Vouă cu deosebire vă pun la inimă aceea, ce ei au dorit şi au aşteptat să fiţi voi. Căutaţi totdeauna, să justificaţi legitimile lor dorinţe şi speranţe. Fiţi totdeauna aceea, ce dînşii au aşteptat dela voi, ce au dorit să fiţi voi. Purtaţi-vă totdeauna astfel, ca prin virtuţile voastre intelectuale şi morale să măriţi renumele instituţiunii create de dînşii. Fiţi muncitori, stăruitori şi fără preget pe câmpul carierei, ce vi-o aţi ales, şi fiţi siguri, că munca voastră va fi însoţită de necalculabile bine­cuvântări ceresci. Munca spiritului vostru vă va face veseli şi voioşi, căci vesel şi bine dispus trebue să fie omul, în care este viu şi puternic sentimentul datoriei. Munca voastră va îndoi şi va înălţa pute­rile voastre sufletesci, vă va face să călcaţi sigur pe cărarea sciinţelor şi să căutaţi şi să grăiţi ade­vărul, la care ţintesc străduinţele voastre dihiice. Munca spiritului vostru vă va face mulţu­miţi cu voi înşivă, cu soartea şi cu întâmplările vx^yxi. vuaobiu« Căci nici o mulţumire şi nici o bucurie nu se poate asemăna cu bucuria şi mulţumirea, ce o simte omul muncitor pe câmpul sciinţelor, care­­şi-a împlinit cu consciinţă şi cu exactitate da­toria sa. Munca spiritului vostru însă vă va feri tot­odată de multe gânduri rele şi de multe apucă­turi şi întreprinderi rele, la care sânt expuşi ti­nerii, cărora le place să petreacă timpul în co­moditate. Gândiţi-vă totdeauna la binele cel mare, ce resultă din munca spiritului vostru. Gândiţi-vă, că resultatul muncii voastre spi­rituale are să înalţe prestigiul vostru şi renumele poporului, din care vă trageţi. Gândiţi-vă, că poporul nostru poate să-­şi câştige un nume bun în lume numai astfel, dacă fiii, din care se compune, şi cu deosebire fiii, cari sânt chiamaţi a se ocupa cu cartea, vor căuta să-’şi pună idealele lor nobile mai sus, decât cum ’şi­ le pun fiii naţiunilor străine. Căci numai astfel este cu putinţă o sigură biruinţă în lupta de întrecere spirituală a naţiu­nilor luminate. Românului student nu-’i este iertat să ră­mână îndărătul studentului străin, nici în voinţă, nici în stăruinţă, nici în putere spirituală. Căci pe nici un teren al vieţii sale private şi publice nu-’i este iertat Românului să-­l în­treacă străinul. Şi de ar fi acela descendentul ori­cărei naţiuni luminate şi puternice din lume. Căci Dumnezeu a împodobit pe Român cu frumoase daruri trupeşei şi sufletesci. T-a dat putere şi frumseţă trupească;­­i-a dat o minte sănătoasă firească, după cum rar o vei putea vedea la alte naţiuni. Nu noi Românii o dicem aceasta despre noi, cu scop de a face laudele poporului nostru. Străinii au dis-o şi o duc mereu spre lauda numelui nostru. Căutaţi deci, iubiţi studenţi, să justificaţi aceste păreri ale străinilor pronunţate în favorul nostru. Nu îngropaţi talentul, care Dumnezeu v-a dat cu profusiune poporului nostru. Căutaţi a-l desvolta cu înţelepciune, având în vedere totdeauna ţelul aspiraţiilor îndreptăţite ale fundatorilor gimnasiului nostru şi ale minţii voastre lămurite. Dară nu perdeţi nici­odată din vedere, a vă împodobi inima voastră cu tablouri de vîrtute. Toate străduinţele voastre, toate opintirile voastre, toată munca sufletului vostru, împreu­nă cu toate sciinţele câştigate, vor fi fără preţ, dacă inima voastră va fi seacă, săracă de senti­mente nobile morale. Sentimentele morale ale inimei voastre vor fi călăuzii voştri prin vieaţă, vor fi acul mag­netic, care vă va povăţui şi va îndrepta sigur paşii voştri printre stâncile primejdioase ale co­­rupţiunii. Numai luminaţi de razele binefăcătoare ale sciinţei şi împodobiţi cu virtuţi de tot felul veţi pute fi aceea, ce au dorit fundatorii, când au pus temeliile acestui templu al soiinţii şi virtuţii. Numai povăţuiţi de luminile sfintei Sofii, patroanei institutului nostru, veţi pute fi aceea, ce se dice despre voi, că sânteţi; veţi pute fi: speranţa poporului vostru, spre binele şi feri­cirea voastră, spre mărirea numelui fondatorilor institutului nostru şi spre mândria îndreptăţită a poporului nostru românesc. Posta ultimă, Londra, 11 Octomvrie­­. în urma unei comunicări sosite aici, camera Ro­mâniei are să fie co­n­v­o­ca­t­ă p­e 27 Octomvrie în scopul de a aproba o mobilizare parțială. Constantinopol, 11 Octomvrie­­. Autoritatea de presă de aici a exmis cătră toate redacţiunile provocarea, de a se feri de publicarea stirilor false sub greutatea celei mai aspre pedepse. Pag. 891 Serviciul telegrafic al „TRIBUNEI.“ Paris, 12 Octomvrie ”. Adunarea comitetului republican din departamentul Senei a hotărît să sprijinească cu oca­­siunea balotagelor pe deputații cari au avut la 4 Octomvrie cele mai multe vo­turi. Adunarea­­i-a recercat pe ceilalți republicani din celelalte departamente să facă asemene. Director: Ioan Slavici. Redactor responsabil: Cornel Pop Păcurar

Next