Tribuna, aprilie-iunie 1886 (Anul 3, nr. 75-148)

1886-04-22 / nr. 92

Anul III Sibiiu, Marţi în 22 Aprilie (4 Main) 1886 Nr. 92 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: Va an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecarezi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un vuuior costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibinu, 21 Aprilie st v. Soldatul este omul armei şi prin urmare oarecum fudul. Le vede bine soldaţilor fudulia aceasta, sunt însă între soldaţi şi oameni certăreţi din fire, care merg prea departe cu mândria ostăşească, în ţerile, în care armata se bucură de multe simpatii, li se iartă de obiceiu soldaţilor excesul de rîvnă ostăşească, cu toate aceste chiar şi în asemenea ţeri se ivesc din când în când între soldaţi şi civilişti conflicte, care se respalvă prin vărsare de sânge. Cu atât mai dese sunt conflictele de felul acesta la noi, unde armata la oare-care parte din poporaţiune nu prea se bucură de simpatii. N’am ară dat’ cuvinte de a da vre-o importanţă deosebită spirilor ce ne sosesc din Munţii Apuseni despre un conflict ce s’a ivit între nisce Români din Zlatna şi unii dintre soldaţii garnisonaţi în acel orăşel, conflict, care s’a terminat cu moarte de om. Ni se spune însă, că acest conflict e de o natură cu totul particulară: nu sânt soldaţii, care s’au încăierat cu civiliştii, ci Maghiarii, care sânt soldaţi, au făcut întrebuinţare de arme, pentru ca să-’şi fee satisfacţiune într’o ceartă avută cu nişte soldaţi. Dacă în adevăr astfel ar fi stând cestiunea, atunci ea trebue se se lămurească. Un conflict iscat între soldaţi şi civilişti este un lucru de puţină importanţă mai ales pentru noi, care avem simpatii pentru armata patriei noastre şi le iertăm multe oştenilor noştri. Dacă e însă adevărat, că conflictul a avut un caracter naţional, că nu soldaţii, ci Săcuii au fost aceia, care au descărcat focuri asupra Românilor, şi mai ales dacă este adevărat, că s’au găsit între concetăţenii noştri maghiari oameni destul de nesocotiţi, pentru ca să aproabe această purtare a Săcuilor, atunci în interesul bunei păci trebue să cerem cu toţii satisfacţiune pentru sângele vărsat, căci numai astfel se pune capăt amărîciunii, pe care trebue se o producă în inimile tuturor Românilor întâmplarea petrecută. Şi de aceea este mai bine să presupunem deocamdată, că vorba e numai de un conflict iscat între soldaţi şi civilişti şi să aşteptăm resultatele cercetării ce s’a pornit în privinţa aceasta, convinşi fiind, că dreptatea se va face. După informaţiunile ce ni se dau, în urma unei certe ce s’a iscat la joc, soldaţii au ridicat asupra flăcăilor baionetele, pe care le aveau la dînşii. Aceasta ar dovedi, că n’a existat nici un fel de încordare între flăcăii români şi soldaţii, care erau Săcui, căci altfel ei nu se adunau împreună la joc. Conflictul s’ar fi putut ivi chiar şi în caşul, dacă soldaţii nu erau Săcui, ci Români. Nimic nu se produce mai lesne decât o ceartă între oameni. Scoasă odată arma, vărsarea de sânge trebuia neapărat se se facă, deoarece soldatului nu îi este permis să-’şi scoată arma, şi dacă a scos-o odată, face oarecum din desperaţiune întrebuinţare de ea. Românii au scos însă baionetele din mânile soldaţilor, ’i-au desarmat pe oştenii primiţi, cu atât mai rău pentru dînşii, înţelegem dar’, că în desperaţiunea lor soldaţii s’au întors cu armele de foc, ca să-’şi scoată baionetele, pe care le luaseră flăcăii, — dacă aşa este. Şi dacă în adevăr aşa este, atunci, din cele petrecute la Zlatna, flăcăii noştri pot să tragă învăţătura, că cu „cătanele“ nu trebue să-’şi facă de lucru. Cu totul altfel stă însă cestiunea, dacă este adevărat, că unii dintre conceteţenii noştri maghiari ar fi aprobat pe soldaţi dupa ce aceştia au descărcat focuri asupra flăcăilor, căşi-au exprimat chiar pâi’erea de rău, că prea puţini Români au fost omorîţi, dacă este adevărat aceasta, atunci Românii nu de la soldaţi, ci de la aceşti nesocotiţi instigatori trebue să ceară socoteală pe calea legiuită. Presupunem deocamdată, că nu este adevărat, şi sperăm că în urma cercetării ce se va face, se va dovedi şi temeinicia acestei presupuneri. — Căci dacă n’ar fi întemeiată presupunerea aceasta, atunci stăm rău, de tot rău şi sângele vărsat are să cadră asupra acelora, care pot şi nu vor să facă îndreptare. Foiţa „Tribunei“. Strigoaica. Din fantasiile lui Nicolae Gogol. (Urmare.) Pe jos era întins un postav roşu, într’un colţ, pe o measă acoperită cu catifea tivită cu fir şi între icoane sfinte era întins trupul moartei. La capul şi la picioarele ei ardeau nişte făclii de ceară împodobite cu ramuri verdi şi respândiau o lumină tristă ce se perdea în lumina dilei. Faţa moartei nu se putea vedea, fiindcă părintele nemângăiat stetea în faţa fiicei sale, cu spatele spre filosof. Cuvintele, pe care le audi acum acesta, îl umplură de oarecare spaimă: „Nu me plâng, scumpa mea copilă, că spre marea mea durere şi mâhnire ai părăsit pământul în floarea vieţii tale şi mai înainte de a fi sosit timpul tău; ceea ce mă doare e, că nu cunosc pe duşmanul meu de moarte, pe cel ce e causa muririi tale. Dacă aş fi scitit numai, că e cineva în lumea aceasta, căruia îi trece măcar prin gând să te jignească ori să-’ţi zică vre-un cuvânt supărător, mă jur pe cruce, că nu ’şi-ar mai fi revăZut copiii, dacă ar fi fost bătrân ca mine, şi nu ’şi-ar fi văzut părinţii, dacă ar fi fost om încă tiner. Şi leşul lui ’l-aş fi aruncat pradă paserilor din aer şi fiarelor sălbatice ale stepei! Dar’ vai mie, floarea mea, porumbiţa mea, lumina ochilor mei, eu îmi voiu petrece restul vieţii fără bucurie şi ştergând lacrămile ce năpădesc bătrâneţele mele, în vreme ce duşmanul meu se va bucura şi va râde în taină de moşneagul neputincios.“ El se opri; durerea îl stăpâni, şi lacrămile curgeau şiroae preste obrajii lui. Filosoful, mişcat de această jale nemângăiată, tuşi încet, ca să-şi dreagă organul, întorcându-se în urmă spre el, căpitanul îi areta locul, la căpătâiul moartei, unde zăceau mai multe cărţi pe un fel de pupitru. „Trei nopţi o s’o duc eu“ — se gândi filosoful, — „Dar’ după aceea boierul îmi va umple buzunările cu galbeni.“ El se apropia şi dupâ ce mai tuşi odată, începu să cetească, fără ca să mai ţină seamă de altăceva, tare hotărît de a nu privi în faţa moartei. Preste puţin se făcu linişte adâncă, şi filosoful observă, că căpitanul se depărtase. El îşi întoarse cu încetul faţa, ca se privească la moartă... El se cutremură în tot trupul: în faţa lui era o frumseţă, cum numai puţine se ivesc pe pământ. Ii era, ca şi când niciodată o faţă nu ar fi întrunit niste trăsături atât de frumoase şi totodată atât de armonice. Ea părea plină de viaţă; fruntea ei frumoasă şi gingaşă ca zăpada şi argintul părea gânditoare ; sprâncenele lungi şi dese erau ca o noapte întunecată în mijlocul Zilei luminate de soare şi umbriau cu mândrie ochii închişi, carigenele ce atingeau ochii că nişte săgeţi, păreau oarecum aprinse de o tainică însătare; buzele păreau încă zimbitoare... însă în acelaşi timp era în faţa aceasta şi ceva îngrozitor ; inima lui era cuprinsă de o simţire înăduşitoare, ca-şi-când în mijlocul unei ospeţii vesele ai audi deodată un bocet lugubru. îi era ca-şi-când aceste buze de rubin ar fi roşite de sângele inimii lui. Deodată mi se păru ca-şi-când ar vedea ceva grozav de bine cunoscut în faţa ei. „Strigoaica!“ — strigă el cu un glas, care chiar şi lui îi părea străin, apoi îşi întoarse faţa, gălbeni şi începu ca se se cetească rugăciunile. Era tot strigoaica, pe care o omorîse. După ce asfinţi soarele, moarta fu dusă la biserică. Filosoful ducea pe umărul lui unul dintre colţurile coşciugului învălit în postav negru şi simţia, că străbate ceva rece ca ghiaţa prin trupul lui. Căpitanul mergea înainte, ţinând cu dreapta una dintre laturile coşciugului. Biserica de lemn, pe care timpul o negrise înainte de vreme şi o împodobise cu muşchiu verde, stetea aproape de marginea satului în sumbra singurătate; ea avea trei turnuri ţuguieţe, tot de lemn şi aceste. La prima căutătură se vedea, că încă de mult acum nu se mai ţine slujbă dumnezeească în ea. înaintea aproape fiecăreia dintre icoanele sfinte se aprinseră luminări, care coşciugul fu aşedat la mijloc, în faţa altarului. Bătrânul căpitan mai sărută apoi încă odată pe moarta şi eşi cu ceilalţi din biserică, după ce dete poruncă, ca filosoful să fie bine ospătat şi adus apoi, după cină, în biserică. După ce se întoarseră acasă, tot cei ce duseseră moarta, își apăsară mânile pe cuptor, un obiceiu al oamenilor din Rusia-mică, pentru cazul că văd un mort. Foamea, care luă pe filosoful nostru în stăpânirea ei, îl făcu să uite pentru câtva timp pe moarta. încetul cu încetul se adunară toate slugile în cuhnie. Cuhnia era la curtea boierului un fel de club, în care se întâlniau toţi cei ce se aflau în curte, pănă chiar şi câini, care se îndesuiau prin uşă mişcând din coadă, ca să adune oase şi farâmituri. Dacă venia vreo slugă după ceva, se ducea totdeauna şi în cuhnie, ca să odihnească o clipă şi să fumeze o pipă de tutun. Toţi oamenii neînsuraţi, care locuiau în curte şi erau îmbrăcaţi cazacesce, steteau aproape ziua întreagă aici, culcaţi după cuptor, sub vre-o bancă, — într’un cuvânt, unde numai se găsia vre-un unghiu potrivit. Apoi de obiceiu fiecare uita câte ceva în cuhnie, fie căciula, fie biciul, fie altceva de felul acesta. Adunarea completă se făcea însă pe timpul cinei, când venia şi herghelegiul, după ce îşi ducea caii în grajd, şi văcarul, după ce îşi punea vitele la adăpost, într’un cuvânt, când se întorceau toţi cei ce preste di umblau în treburile lor, în timpul cinei chiar şi cele mai leneşe limbi se puneau în mişcare, şi de obiceiu se vorbia despre toţi şi despre toate, despre pantalonii noi, pe care ’şi’i-a făcut vre-unul, despre cele ce se află înlăuntrul pământului şi despre lupul, pe care s’a întâmplat să-l vadă vreunul, între cei de faţă se mai aflau apoi şi o mulţime de şuguitori, care în Rusia mică nu lipsesc niciodată. (Va urma.) Revistă politică Sibiiu, 21 Aprilie st. v. în privinţa convenţiei comerciale cu România guvernamentalul „L’Etoile Roumaine“ constatează o favorabilă stare a negocierilor convenţionale, şi această comunicare e cu atât mai importantă, cu câtziarul din cestiune a dovedit până acum o atitudine foarte reservată în ceea ce priveşce şansele convenţiunii comerciale şi s’a ocupat mai mult de represaliile posibile, decât de vămile, ce au să se stabileze. Organul guvernului român scrie cu datul de 29 Aprilie n. următoarele: „România a primit o îmbucurătoare serie de Pasci. Dl Ferichide, ministrul nostru de externe, care a fost mers la Viena, spre a începe negocierile preliminare cu Austro-Ungaria în privinţa unei noue convenţiuni comerciale, s’a reîntors cu un resultat în toată privinţa mulţumitor. Cestiunile principale, care puteau să producă o divergenţă oare-care, trebuiau înainte de toate să se arangieze. Noi nu o seim apicat, dacă s’a făcut vre-o învoială asupra tuturor punctelor de importanţă, care au se servească de basă pentru mai departe de negociări; la toată întâmplarea se pare că s’a exoperat vre-o înţelegere, şi acum ar fi să se ordineze singur numai cestiunile îndetailiate. Spre acest scop vor sosi mâne la Bucuresci delegaţii austro-ungari, şi se poate spera, că nu se vor ivi greutăţi mai serioase. Credem, că nu precipităm dacă o spunem, că convenţiunea comercială cu Austro-Ungaria se va încheia în timpul cel mai scurt. într’adevăr cestiunile detailiate sunt aici de o importanţă foarte mică din acel moment, de când s’au învoit asupra principiilor şi în această privinţă noi simntem siguri, că cestiunea s’a fost discutat cu toată precauţiunea şi că nu e de a se aştepta la vre-o pedecă mai însemnată.“ Seim, că Grecia a răspuns la aşanumitul ultimat al puterilor, în legătură cu declararea, pe care dl Delyannis a dat-o la cunoscuta notă a d-lui Freycinet, premierul grecesc repetă acea asigurare festivă, că Grecia conform dorinţei puterilor nu va altera pacea, şi că astfel guvernul va începe cu încetul reducerea armatei în decursul acelor termini, în care se poate săvîrşi o asemenea operaţiune prelingă observarea precauţiunii recerute în astfel de caşuri. în sfîrşit guvernul atenien îşi exprimă speranţa, că în urma acestor desluşiri puterile vor privi nota colectivă dela 26 Aprilie de prisositoare, adecă îşi vor retrage ultimatul. Cercurile din Constantinopol sânt de părere, că chiar în casul demobilisării armatei grecesci cestiunea grecească nu se va pută resolva în mod definitiv. Anume pentru acest cas e de temut o rescoală în Grecia, și chiar dacă această eventualitate nu s’ar ivi, e de temut, că elementele filo-elene din Francia şi Anglia vor lucra consecvent pentru o cesiune teritorială în favorul Greciei. Dealtmintrelea guvernul grecesc a contras de la banca naţională un împrumut de cincisprezece milioane. Faptul intervenirii diplomatice a Franciei în cestiunea grecă a atins în mod foarte neplăcut cercurile diplomatice din Berlin. Nu numai presa dă expresiune displăcerii sale, ci, precum se împărtăşesce din Berlin, şi împăratul Wilhelm a conferit cu principele de Bismarck în această cestiune şi cercurile normative nici nu mai pot acum să-şi ascundă indignaţiunea. Sinodul archidiecesan din Silaim. Raport special al„Tribunei“. Şedinţa I de la 20 Aprilie st. v. După celebrarea serviciului divin de către Înalt Preasfinţia Sa Archiepiscopul şi Metropolitul Miron Romanul cu obicinuita asistenţă, membrii presenţi ai sinodului se adună în sala cea mare a seminarului Andreian, unde preşedintele deschide sesiunea ordinară din acest an prin următorul discurs: „Preastimaţi domni! Iubiţi fraţi! Iubiţi fii sufletesci! „Primiţi şi astădatâ salutările mele cordiale la întrunirea Domniilor-Voastre la sinodul ordinar archidiecesan chiămat să iee în seamă resulta-