Tribuna, aprilie-iunie 1886 (Anul 3, nr. 75-148)

1886-05-04 / nr. 102

Anul III Sibiiu, Duminecă în 4/16 Maiu 1886 Nr. 102 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un miner costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. La Abonament lunar pentru Mai li st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea olarului „TRIBUNA“. Procesele de presă ale „TRIBUNEI“. II Raport special al „Tribunei“. Cluj, 13 Maiu 1886 n. Pledoarele lui Cornel Pop Păcurar în procesul al II și cele ale advocatului apărător Iuliu Gordan în amendouă procesele. Cornel Pop Păcurar. Die președinte! Onorată curte cu jurați. Aveam de gând să nu vorbesc, (voci: Bine făceai! — vorbitorul privesce spre public)—căci ori vorbesc, ori nu, e egal, și rolul meu nu e ca să vorbesc însumi, ci se învățasei pe viitor. M’a sîlit însă patima dovedită de dl procuror în decursul discutării acestei cestiuni serioase și atacul nebasat. Opiniunea publică precum am audit e, că dl procuror a susținut slab ieri acasa. Şi eu sunt de această părere, dar’ adaug că acusa susţinută de d-sa astăzi e şi mai slabă ca cea de ieri. Dl procuror mă privesce ca cal de bătaie şi îmi atribue un rol subordinat la foaia, la care sunt şi eu redactor. Dl procuror crede că nu voiu fi cunoscând sancţiunea pragmatică. Se poate, dar’ poate că o cunosc. D-sa a făcut precum se vede studiu cu această ocasianie, ieri poate și acum cu cartea deschisă voiesce să-’mi dovedească, că din sancțiunea pragmatică nu se poate dovedi dreptul de autonomiă al Transilvaniei. Nu am înaintea mea cartea se-’i citez și eu. Mă mărginesc a-’i spune dlui procuror numai, că împărăteasa Maria Teresia a depus jurământ pe ţerile Coroanei Habsburgice; aci în acest jurământ e amintit Marele Principat al Transilvaniei ca provinciă constitutivă a împărăţiei, ca să dea provinciă autonomă. Iată fără mult studiu şi fără multă trudă Transilvania autonomă. La aserţiunea dlui procuror, că nu aş şti ce conţine sancţiunea pragmatică, mai am să-i răspund, că dsa poate vorbesce din experienţa proprie, se va fi basând pe tinereţa sa, când nu ,se va fi ocupat cu ea. Noi băiaţii de Români trebue să învăţăm serios, pentru ca să ne câştigăm pânea de toatefilele, căci şi altfel nu primim funcţiuni de stat. Declar însă, că cunosc cuprinsul sancţiunii pragmatice şi că atât împărăteasa Maria Teresia, cât şi împăraţii următori au jurat pe Marele Principat al Transilvaniei şi recunosc autonomia acestuia, nu e dlar’ adevăretă aserţiunea d-lui procuror, că sancţiunea pragmatică privesce numai succesiunea la Tron. Nu e adevărat nici aceea, că unirea Transilvaniei s’a făcut cu învoirea Românilor. Cei care au fost pentru ea, au fost pentru ea sub condiţiuni şi astăzi de sigur nu ar mai fi. Ei au avut intenţiune bună. Astăzi s’a perdut şi speranţa de împăciuire cu Maghiarii. Cum s’a făcut uniunea? Vă veţi fi aducând aminte, că vorbindu-se de uniune, se striga „Unió vagy halál.“ înseamnă aceasta uniune cu voia?! Apoi am maicis şi repet şi acum, că să abstragem deja documente, diplome şi tractate. Vorba e că suntem în monarchie trei milioane Români, preste două şi jumătate milioane numai sub stăpânirea ungară de azi. Suntem dar’aci, aducem jertfe în bani şi în sânge. Cerem drepturile ce ne compet în virtutea numărului. (Cerusa se frânge de measă în mâna vorbitorului, publicul tace; procurorul răsfoiesce cartea precum se vede, ca să răspundă, dar’ în sfîrşit o închide, se poate că nu ’i se va fi potrivit). Iuliu Coroianu: Spectabil tribunal! magnifice president! prea onoraţi juraţi ! Precum şi dl president a amintit, acei domni, cari sânt chemaţi spre apărare, în mod destul de evident au arătat poliţia, care pe teren politic o desvoaltă „Tribuna“, şi aşa foarte puţin este restant, ce voiesc şi eu a adăuga la cestiunea aceasta. Este însă o atare împregiurare, care până acum absolut amintită n’a fost şi la care doresc şi eu a vorbi atât din causa juridică, cât şi din politică. Rog pe domnii juraţi, ca să fie cu indulgenţă faţă cu defectele mele şi să consideraţi posiţiunea în care d-voastre, şi nu noi stăm! Onorat tribunal! Fii ai naţiunii maghiare domnitoare de astăzi, ca atari sfinteţi chemaţi la pertractarea presentă a vă declara asupra redactorului şi directorului „Tribunei“, şi nu asupra direcţiunii, precum pretinde dl procuror. Eu dar, rog pe domnii juraţi, să binevoească să se desbrace cu ocasiunea aceasta de caracterul naţional maghiar, şi să nu fie altceva, decât concetăţeni numai, şi să nu vadă aici altceva, decât concetăţeni egal îndreptăţiţi, şi nu fiii unei naţionalitaţi, care şi ea îşi are drepturile basate pe trecut istoric.^ în acasa desvoltată de dl procuror, se contestează naţionalităţii române din această patrie dreptul, că ar pute să aibă postulate naţionale. Din parte-mi n’aş întră cu acest prilegiu în desbaterea acestei cestiuni, dacă la acest obiect n’aş fi provocat. Iertaţi-’mi însă, dacă voiu afirma, cum că în această patrie în decursul secolilor locuia un popor, despre care recunoasce chiar şi istoria maghiară, că era parte constitutivă şi apărător aderent al statului. Sub domnia lui Bela II (1131—1141) la continuarea operei, alcătuirii de patrie, este amintire de „Dux Vlachorum.“ Dintre scriitorii străini Schosser, Fester şi Gephardi ne amintesc, cari chiar nu erau amicii naţiunii române. Dacă vom merge şi mai departe în scrutarea scriptelor vechi, tot aceasta o dovedesce şi epistola lui Ottocar adresată pontificelui, tot aceasta scriptul rămas din epoca lui Andreiu II, şi tot aşa mai departemi-aş pute ţese argumentele faţă cu dl procuror la arătarea acelui adevăr, cum că naţionalitatea română din această patriă, ca atare pentru desvoltarea sa aşa vechi base istorice are, precum oricare din celelalte conlocuitoare. Aceasta o dovedesce şi procesul familiei Ugri sub domnia lui Bela III, asupra căruia a judecat dieta sub presidiarea regelui, care în protocol afară de Săpui şi Saşi se amintesc şi Românii de azi. Nu voiesc cu aceste a abusa de indulgenţă-vă, dar’ trebue să le desvolt, ea si înving pe dl procuror, cum că şi legile coîn Aprobate şi Compilate numai aceea adeveresc, că soartea acestei naţionalităţi pănă în doua de adi s’a desvoltat desebilinit de celelalte. Adi stăm înaintea juriului pentru un articol, despre care dl Păcurar şi Slavici di° ca nu-i ofensiv şi agitator. Aceasta eu nu o împărtăşesc, nu doară pentru că ar fi agitator în adevăr, ci pentru că acest articol a fost provocat prin un alt articol a lui „Kd. Közi.“, ce aduce o cestiune înaintea publicului, şi agită în contra egalei îndreptăţiri a naţionalităţilor asecurată ca una din cele mai cardinale instituţiuni ale statului în legea din 1868. Aceasta o amintesc, pentru aceea, ca să vă arăt, că adi pănă acolo am ajuns, încât guvernul, cu societatea maghiară au dat mâna pentru un scop, ce seamănă cu al Ţarului, spus Polonilor în Varşovia: „Nu mai sfinteţi mai mult Poloni, ci Slavi, fraţi ai Ruşilor“. Pentru noi posiţiunea e şi mai rea, pentru că nouă numirea de fraţi nici nu ni se dă! D-lor! pănă acolo am ajuns, încât dintre fiii naţiunii maghiare nici un advocat nu s’a hotărît a lua apărarea la pertractarea aceasta, încât au fost siliţi acusaţii a se adresa la mine. Aceasta vi-o amintesc, ca se vedeţi disposiţia, unde am ajuns, şi să nu cugetaţi, că planul „Tribunei“ era de mult cu intenţiune tocmit, ca să fie apărată de Coroianu. Acum trec la obiectul acusei. Acesta cuprinde acele propuse de procurorul primar Sebestyén Mihály, cum că în nr. 263 ex 1885 al „Tribunei“ dl Cornel Pop Păcurar a comis agitare. E drept, că numărul cuprinde agitare, dar’ numai într’atâta, încât „Kolozsvári Közlöny“ oficiosul clujan strigă la public, că legea pentru naţionalităţi din 1868 trebue ştearsă. „Tribuna“ citează, cele dise de „Kolozsvári Közlöny“ şi câtă agitare e în acele, s’ar pute sei numai atunci, dacă şi redactorul acelei foi ar sta aici cu noi. Dl procuror însă face digresiune dela obiectul acusei, pentru că pedepsirea d-lui Păcurar şi Slavici nu o cere pentru cele din acasă, ci pentru aceea, că nu e nici un număr al „Tribunei“, în care să nu fie ceva antipatriotic. E foarte anapodă acasa aceasta din partea unui procuror, ce dacă ar fi adevărat, atunci n’ar fi numai proces de presă, ci proces mai serios, aceasta nu o ar pute trece cu vederea nici guvernul fără perderea popularităţii. Dl acusator îşi începe acasa cu provocare la patriotismul juraţilor. Foarte la loc, şi eu numai la acesta mă pot provoca, ca unul care cunosc disposiţia de aici cu acele cuvinte, despre cari a zis o foaie maghiară mai deunădi: „societatea maghiară ar trebui se recunoască odată, că cine a fost ieri Weisz, şi adi e Fehér, acela mâne poate fi Kala, Kalaba, dar’ poate fi şi Malaf“, — şi fiindcă Românii nu sfint dispuşi a umbla pe această cale, şi pentru că dice că noi sfintem naţionalitate română, şi vrem a fi, pentru aceea chiar aşa sfintem fiii patriei şi patrioţi buni, ca oricine. Mulţi însă nu aşa cugetă, şi doresc a da altă direcţiune lucrurilor. Ce se ţine de noi, aşa cred, că pe basa celor amintite putem cere, ca statul să ne dee toate drepturile, cu cari să ne putem desvolta pe basa naţională, încă una! Şi însuşi Ludovic Kossuth, adoratul fiu al naţiunii maghiare, e mai binevoitor faţă cu naţionalităţile nemaghiare, decât dl procuror, când zice, că nimeni nu doresce mai sincer decât el, ca fiecare naţionalitate a patriei se se poată desvolta; dl procuror aceasta nu vrea să o priceapă. Articolul incriminat însă n’are nici obiect, fără aceasta nu e la ce a vorbi. Față cu acasa și pledoarul neg hotărît, că în nnul 263 al „Tribunei“ ar fi agitare. Arete-’mi dl procuror, ce e agitator în acel articol ? Dacă-’și lua osteneala a se ocupa de el mai deaproape, nu o dicea aceasta. Nu e nimic, ce ar fi în conflict cu § 173 al cod. pen., ci din contră cuprinde numai o discusiune cu oficiosul din Cluj. Ear’ interpretarea legei dice, că discusiunea asupra înpregiurărilor de drept public nu simt de a se computa între acele culpe, cari se enumeră în § 173, altcum tesele expuse în § 173 nu se pot aplica la caşul de faţă. Atâta în general, şi acum fie-mi permis a reflecta la cele aduse în contra dlui Slavici din partea d-lui procuror, zicem, că în era constituţională ne bucurăm de legi constituţionale, şi totuşi pe dl Slavici adi voesc a-’i trage la răspundere, pe basa legilor austriace din timpul absolutismului. Dar’ nici așa nu se poate trage la răspundere — după părerea mea, — pentru că § 34 al procedurei de presă din 1852 dice: că numai persoanele cooperatoare la redactarea articolului ponibil se pot trage la răspundere; ear’ dl procuror al pute sei, că — după protocol — dl Păcurar a recunoscut, că el a scris artiolul, pentru aceea a şi cerut să se cetească protocolul şi să apară, că dl Slavici n’a luat parte la redactare şi publicare şi dl procuror totuşi susţine acusa basat pe punctul b), ce e o procedere contra procedurei. Legea dice, că „fiecare redactor“, dl Slavici nu e redactor, şi nici nu-i dovedit, că ar fi redactor, şi aşa cu privire la b), nu e nici obiect, nici subiect. Dl Slavici e numai director la „Institutul tipografie“, unde se imprimă acest doar- Aşadar’ cred, că am arătat îndeajuns, că acasele nu se pot susţine. In fine însă, pănă ce nu termin apărarea, mă reîntorc la posiţia ocupată mai nainte, adecă, că naţionalităţile acestei patrie au drept a se desvolta liber, a-’şi cultiva limba, să-’şi apere interesele din punct de vedere naţional. Aceasta o recunoasce baronul Nicolau Wesselényi în o broşură apărută în 1843 şi încă foarte frumos (cetesce pasagiul) la care eu numai atâta adaug, că locuitorii vechi ai acestui pământ, fiii naţiunii române — precum am arătat cu istoria în mână — după o suferinţă de 5 secoli au câştigat convingerea, că au putere de viaţă, aplicare la cultură, au arătat, că precum armele lui Ossiam, tăiându-i pe Atleţi în două, aceştia au rămas întregi, aşa se poate de ce şi despre poporul român. Pentru aceea rog pe unii juraţi, ca astfel să susceapă cestiunea şi să nu permită lucrul a degenera acolo, de unde poate nu s’ar pute revoca, să nu se nască din asta o discuţie, care ar resulta oar’ reacţiune. Cumpănească bine cele cuprinse în nr. 263 al „Tribunei“ şi aşa binevoească a se pronunţa Forţa „Tribunei“. Or imperat. Poveste de Gr. Sima a lui Ion. (Urmare.) Când a fost la vremea sa, a sosit şi el la birtul acela. Se uscase de sete ca o beată de corobeaţă aruncată pe leasa coşerului. Se opresce şi strigă la birtăşiţă. Fetele se încearcă să-l adimenească şi p el. Ba îl băţuiau şi fraţii, cu un scaun de odibă şi un păhar de beutură — că-i tocmai la loc ! apoi Turcii încă nu vin! Feciorul de împărat vede el şi vede, că ce fel de fărină se macină pe la birtul acela, deci se pune şi dă pinteni calului, care sta ca legat. Şi tu! leu paraleu, mânce-’ţi corbii banţul tău, ori că ’ţi-e greu trupul meu! Calul unde nu ’mi se ruşinează, şi pe dreptate, mă rog, căci smeu de cal ca el, şi să nu poata duce un trup de voinic, — tot e prea, prea! Se încoarda şi se duce, de nici rândunica în sbor, nu merge mai repede şi asta tot într’un resuflu, de sudorile îl treceau vale, vale. Dela o vreme sosesce şi la marginea lumei, unde e aşedată şi temelia bolţii ceresci. Dă în dreapta, dă în stânga şi află un stîlp de marmură, cioplit în patru feţi şi pe toate feţele scrisori. Aci sta negru pe alb, că ce are să facă, cine doresce să ajungă pe tărâmul celalalt. Ia calul de căpăstru şi haid’ ca pe un gârliciu de pivniţă, până pe tărâmul celalalt. Altă lume ’i se desfăşură înaintea ochilor, alt soare şi alt cer, şi flori şi paseri altele cu totului tot. Se ia şi haid’! haid’! tot cătră soare răsare! A străbătut mult drum, pănă când deodată ajunge la niste case vechi dărăpănate şi încărcate de muşchiu numai ca ele. Un suflet de om locuia aci — o fată de harap, nu altcineva. De n’am visa-o, că mult mai era schilodită! Dinţii ei mari, nu cum să fie, fără aşa, că cei din jos îşi făcuseră găuri prin faţa obrazului, — car’ nasu’i ca de uliu, tocmai barba ’i-o batea. De altele nu mai fac vorbă, că harapii numai frumoşi nu sfint! — Bine te-am găsit fată frumoasă!“ — dice feciorul. — „Bun sositul, tinere voinic!“— răspunde fata. — „Te-ai întâlnit cu norocul, când ’mi-ai dis că’s frumoasă, altcum dedeai de porcă cu mine“ — mai dice fata. — „Şi tu aşijderea, când ’mi-ai dis voinic, căci altcum lumina’ţi era stînsă, — ’ţi-o poţi încresta asta!“ — adaugă feciorul. Aci a făcut el un popas. Calul ’şi-a căpătat ce-a fost a lui, — car’ feciorul a fost ospătat, ca la o casă de Român. Trei dale şi trei nopţi ’i-a fost rămasul aci. Şi feciorul dela un lucru nu-’şi mai putea lua ochii. Avea adecă fata de harap, un drăguţ de paloş, cum om pământean n’a putut să aibă! Acesta, el de sine, făcea fel de fel de mirăzenii, de cruce să-’ţi faci! Aci eşia din teacă, şi sălia prin casă, de colo pănă colo, aci făcea câte şi mai câte întorsături preste capul voinicului, — apoi car’ se trăgea la loc. Aşa era paloşul acela! Şi fata de harap încă nu era un sgăraie brânză, cum simnt mulţi între noi, fără vădând că dragu’i este, ’i’l-a cinstit cu inima deschisă. Totodată ’i-a dat toate poveţele trebuitoare, pentru a se pute svârcoli din încurcăturile, ce de bună seamă ’l-ar întimpina în lunga sa cale pănă în Ţeara-Orăvii. Mult ’i-a părut bine voinicului pentru cele audite, în semn de mulţumită a cerut, se’i dee un ulcioraş să-’i aducă şi ei apă de cea vie. Apoi se aruncă pe spinarea calului şi ţu! ţu! ţu! murguţ mereu, — că ’ţi-e cam greu trupul meu! Bar’ murgul nu mergea altcum, fără ca vântul şi ca gândul. Iată-’l că dela o vreme sosesce la moşia spusă de fata cea de harap. Asta era tocmai de cătră seară, precând diua cu noaptea sta în cumpănă, care pe care. Leagă calul de o proptea şi îi dă la gură câtu-’i ia pelea şi întră în casă. Nici nu întunecă cum se cade şi iată că vin ca din senin trei porumbei drăgălaşi, cari dându-se preste cap s’au făcut trei fete negre cum e cărbunele. Prins-au acele vorbă, adimenitu-’l-au în toate chipurile, să nu tacă, să scoată batăr o vorbă legănată din gură, — dar’ el a rămas mai mut încă decât pescele. După căutatul cocoşului, acele se depărtară, ear’ voinicul se dă la odihnă. Aşa a mers aceasta, după cum a fost spus fata de harap, trei dele şi trei nopţi. A patra di în revărsatul zorilor ’şi-a deslegat calul şi earăși, tu, leu paraleu! — pănă ce sosesce la nisce răscruci de drum, unde se mâncau din vecie doi corbi. Puiu de pasăre nu putea scăpa de ei! In minuta aceea, eată că se ivesce ca din pământ, un smeu de cal, cum neam de neamul tău n’a vădut. Voinicul aruncă paloșul, care îl taie drept în două, cum ai frânge o fălie de pâne. Pănă se iau cerbii la bîrjoană, pănă mai mănâncă, pănă una-alta, el, feciorul de împărat, se strecură printre ei şi se cam mai duce! Mare lucru şi cu drumul acela! Merge el cât merge şi numai ce trebuia să treacă printre două săbii, ce preste drum se tăiau. Mai uşor este cuiva să treacă prin urechile acului cu mânile în şolduri, decât printre săbiile acele! Dar’ voinicul nu-’şi perde cumpătul, ci din nou dă drumul la paloş. Acesta cât ai dies fa-te încolo, le-a aruncat pănă la al şeptelea cer, de nu doar’ şi mai departe! Apoi se tot duce şi car’ se duce, fără a se mai opri, pănă chiar în Ţeara Orăvii, la curţile împărătesei. (Va urma.)