Tribuna, aprilie-iunie 1886 (Anul 3, nr. 75-148)
1886-06-10 / nr. 131
Anvil III Sibiiu, Marţi în 10/22 Iunie 1886 Nr. 131 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., Vi an 2 îl. 50 cr., Va an 5 fi., 1 an 10 fni Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 îl. 50 cr., Va an 7 11., 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: V4 an 10 cr., la an 20 fr., 1 an 40 lr. Apare în fiecare oi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. In număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 9 Iunie st. v. Atât pentru noi toţi, cât şi pentru Maghiari îndeosebi, nu poate fi nimic mai stricăcios ca principiile, pe care ei le propagă în societate. Ne este încă viu în memorie discursul rostit de Francis Pulszky la unul dintre banchetele date în onoarea publiciştilor francezi veniţi cu ocasiunea exposiţiunii se admite progresele făcute în Ungaria. Trăit timp îndelungat în exil, dl Pulszky este în curentul ideilor moderne şi poate să-şi dee seamă despre cele celice. Oamenii, la care se adresează, erau niste republicani, dintre care cei mai mulţi aderenţi ai unor idei foarte avansate. Pus în faţa acestor oameni, revoluţionarul de odinioară se simte genat, şi este un fel de scusă, când el le dice: „Am conspirat, dar acum nu mai am de ce se conspir“. Se înţelege de sine, că ar conspira şi acum, dacă ar avea de ce, legitimitatea cospira- I ţiunii n’o pune la îndoială. Tot astfel sunt acum câteva zile organul oficios „N e m z e t“, condamnând tumultele scandaloase din stradele capitalei, ţine se recunoască legitimitatea revoluţiunii (a forradalom jogosultsága), dacă sunt onorabile elementele ce o fac. Această erigere în maximă de stat a revoluţiunii e admisă de toate cercurile politice maghiare, chiar şi de cele ce se pretind conservatoare, şi nu odată ni s’a întâmplat, ca şefii partidului conservator maghiar să ne întimpine cu enunciațiuni, care pentru un conservator german ori pentru unul francez sunt nisce eresii. Nu poate dar’ să ne prindă mirare, dacă din rândurile partisanilor lui Kossuth adeseori se emit idei, care nu pot decât se corumpă spiritul generațiunilor mai tinere şi să ne arunce spre un proces de discompunere socială. Astfel în primele zile ale tulburărilor din Budapesta cel mai de frunte organ al acestui partid, „Egyetértés“ ,erige în maximă de stat deserţiunea şi tradarea în câmp de bătaie. „Cele mai înalte cercuri militare, guverna mentale şi debt curte, — dice „Egyetértés“, — să nu trăiască în ilusiuni deşerte. Se creadă în toată seriositatea, că naţiunea maghiară nu-şi dă fiii drept oşteni nici steagului negru-galben, nici unităţii monarchiei, nici germanisaţiunii. Şi să fie pregătiţi, că dacă armata îşi păstrează spiritul ei anti-naţional, cel mai apropiat răsboiu ne va duce tot acolo, unde a ajuns la Königgrätz. Cel puţin braţul şi inima tinerimii maghiare nu bucuros o va scăpa de aceasta. Soldatul maghiar scie să fie viteaz pentru patria lui, pentru naţiunea şi regele lui, dar’ nu se bate niciodată pentru steagul negru-galben şi pentru ceea ce simbolisează el“. * Nimeni, cunoscându-’i pe Maghiari, nu mai poate să fie în îndoială, că declaraţiunea aceasta atât de lămurită e totodată cea mai sinceră expresiune a sentimentelor împărtăşite de marea majoritate a poporului maghiar, dacă interesele noastre ar fi mâne sau poimâne puse în joc, nu putem conta pe sprijinul concetăţenilor noştri maghiari. Aceasta ni se mărturisesce în coloanele celui mai respândit dintre chiatele maghiare. Şi trebue să presupunem, că politicii de rt „Egyetértés“ ’şi-au dat seamă despre importanţa mărturisirii ce fac. Ni se denunţă prin ea contractul social, în virtutea căruia formăm cu toţii un stat. Un stat sunt oamenii uniţi la un loc, pentru ca cu toţii împreună să-şi susţină interesele. Statul austro-ungar nu sânt oameni, ci ţeri şi popoare, mai ales popoare, care s’au unit între ele, ca să se susţină unele pe altele. Toate aceste popoare au dreptul de a cere, ca fiesce care dintre ele să-’şi dee avutul şi sângele pentru susţinerea intereselor comune, şi fiescecare are dreptul de a cere, ca celelalte să intervină, când interesele lui legitime sunt în joc. Vine acum „Egyetértés“ şi ne declară, că Maghiarii nu-şi vor vărsa sângele pentru interesele comune, ci vor face ca la „Königgrätz“ totdeauna, când nu vor fi în joc interesele speciale maghiare. Căci ce oare simbolisează steagul negru-galben, pentru care Maghiarii nu se vor bate niciodată? El simbolisează comunitatea de interese a tuturor elementelor ce constituesc monarchia habsburgică. Sub steagul negru-galben, suntem noi toţi cei ce constituim monarchia, şi când Maghiarii declară, că pentru ceea ce representă acest steag ei nu se vor bate niciodată, noi toţi ceialalţi trebue să fim pregătiţi, că ei ne vor trada, când interesele noastre comune vor fi primejduite şi că ei numai pentru interesele lor speciale se bat. Dacă aşa este, atunci se tragem şi consecvenţele, să ne pregătim pentru toate eventualităţile, să ne asigurăm contra trădării, cu care ne ameninţă concetăţenii noştri maghiari. Şi fără îndoeală numai astfel ne vom pute asigura, dacă noi toţi ceialalţi, cari suntem gata să ne vărsăm sângele sub steagul negru-galben şi pentru ceea ce el simbolisează, vom stărui, ca armata să se cin. «Citească după naţionalități. Maghiarii să, aibă regimentele lor, se aibă armata lor națională şi să stee acasă, să se lupte cu steagul, care le convine şi pentru ceea ce le place lor, dar’ noi să fim scutiţi în câmpul de résboiu de camaracji, care de mai nainte ne-au spus, că nu vor să se lupte sub steagul comun şi că vor face ca la 1866. Aceasta e consecvenţa firească a declaraţiunii făcute în „Egyetértés“, ori nu mai putem eşi decât cuprinşi de o temere bine întemeiată la résboiu. Ce ar dice Maghiarii, dacă noi am declara, că Românii nu se vor bate niciodată pentru steagul roşu-alb-verde nici pentru ceea ce el simbolisează? Ceea ce ar dice ei, dicem şi noi, când ei declară, că nu se vor bate sub steagul negru-galben, cerem constituirea regimentelor după naţionalităţi, şi să-’şi apere apoi fiesce-care onoarea naţională. Dacă Maghiarii vor face tot ca la 1866, se facă, dar’ să se scie lămurit, că numai ei au făcut aşa, în vreme ce noi ne-am făcut, ca totdeauna, datoria. Şi mai presus de toate trebue să li se iee Maghiarilor putinţa de a vorbi despre statul ungar ca şi când în statul acesta n’ar fi decât ei şi numai ei. Mai sântem aici şi noi, cei mulţi, care voim să ne batem pentru steagul negru-galben şi pentru ceea ce el simbolisează. Ce ar dice Maghiarii, dacă, urmând exemplul lor, am profita de proxima situațiune grea, pentru ca să declarăm, cum declară ei, că nu ne vom bate nici sub steagul negru-galben, nici sub cel roşualb-verde decât cu condițiunea, că se va constitui parlamentul după naționalități ? N’am ave oare noi, marea majoritate, în ajunul unui răsboiu destulă putere, ca să impunem o asemenea reorganisare ? Am avea! —■ dar’ în faţa situaţiunilor grele nu se cere nimic, ci se dă totul necondiţionat, şi declaraţiunile făcute de „Egyetértés“ în actuala situaţiune sânt de o potrivă cu tradarea, pentru că ele încuragiază pe duşmanii noştri şi des- Forţa „Tribunei“. Marin căluşerul. Schiţă de la Moşi. Era numai de vre o 17 ani când veni mai nainte la Moşii din Bucuresci. Flăcău, de abia începea să-şi răsară mustăţile. Altfel era înalt, lat în umeri, de când te uitai la el, te gândiai că flăcăul acesta ar pute bate o ceată de oameni. Avea nisce ochi negri de scăpărau de negri ce erau, nisce mâni vânjoase ca un Sfarmă-Peatră, şi de jucat ’ţi-ar fi jucat trei (file şi trei nopţi de-a rândul, şi nici atunci nu ’l-ai fi audit dicând că a ostenit. . . Altmintrelea era băiat blând, îl iubia tot satul, şi mai ales îl iubiau fetele, căci în şepte sate fecior de petrecere nu ar fi găsit ca el. . . Când audiră fetele că Marin are să plece la Moşi la Bucuresci, că vătavul de căluşeri ’i-a învârtit şi lui capul se meargă cu ceata lui la Moşi,jicendu-’i că au să câştige cu horele un sac de bani — apoi toate se făcură bulug când îl văzură că se duce. — Aoleo! Să te duci tu aşa departe. Din Ţeara-Oltului la Bucuresci, o să te perdi, o se te prăpădesci pe acolo, aşa îi diceau fetele şi nevestele, cărora le părea rău că se duce. Cine va mai ţine de aci încolo sufletul şi veselia în ele la horă, dacă se duce el! . . . — O se fugă toate fetele şi nevestele de pe la Moşi după el, aşa c ziceau cei mai bătrâni când îl văzură îmbrăcat ca căluşer pe Marin. Avea o pălărie cenuşie cu panglici şi flori de abia se mai vedea din panglicele şi florile cele multe. Pe la brâu era încins cu un chimir frumos, de care nu avea nici vătavul. . . Era ţesut tot cu mărgele. . . Avea nisce opinci noue-nouţe cu zdrăncănele la călcâiu, de când călca îţi părea că-şi cântă urma. . . Cămaşa îi era albă ca zăpada şi ţesută cu flori, de părea că tot flăcăul este rupt dintr’o floare frumoasă. . . Şi preste această cămaşă purta un ilec albastru cu două rînduri de nasturi şi pe la gât cu fir. . . îi şedea ca de minune! . . . Aşa plecă Marin cu doisprezece tovarăşi ai sei, în frunte cu vătavul mustăcios spre Bucuresci la Moşi. Plângea satul şi pământul în urma lor. . . Ce gândesci: cei mai de frunte flăcăi plecau din sat! . . . O să rămână satul şi fetele de jale pănă ce car’ se vor întoarce ei. . . Şi Doamne! lung e drumul din Oltenia până la Bucuresci. . . Marin în viaţa lui nici de audit nu aurise de atâtea sate şi oraşe prin câte trecu acum. Trecură aproape două săptămâni, pănă ce ajunseră la Bucuresci. Se opriră prin toate satele şi oraşele pe unde treceau, învertiau o horădouă; lumea se strîngea să vadă; şi ei apoi plecau mai departe. Când întră Marin în Bucuresci, li se opriră vederile şi nici de audjit nu mai audia ... Ce case, câţi oameni . . . Toată lumea s’a strîns aici, aşa se gândia el . . . Iar’ când ajunse afară la Moşi, când se vădii într’atâţia oameni, nu mai scia ce să aimă, ce să mai gândească... Şi chiar de ar fi sciuit, nu ar fi avut vreme. Vătavul îi puse pe toţi la rînd, şi începură bora ... Jucau de tremura pământul sub ei . . . „Chinuia“, „serba“, „căluşerul“ — pe toate le jucară de-a rîndul, de le curgea apă pe obraji . .. Nu se lăsa nici unul. Ce se se lase ?!... Ar fi rămas de rîsul Moşilor, căci lumea se îngrămădia împregiurul lor, car’ moşul de turcă strîngea la bani ca şi cum strîngi la mere coapte. Toţi dădeau câte un ban, doi, căci îşi petreceau bine la glumele moşului, care aşa mut cum era, facea la glume de abia se mai ţineau oamenii de rîs. Şi apoi chiar de nu ar fi moşul glumeţ, îţi petreci uitându-te la Oltenii aceştia cum joacă, de nu te-ai fi săturat treifile de ’i-ai fi privit... Da apoi când urmă jocul bâtelor . . . Ce mai haz, cum ’ţi-’i mai învârtia pe bieţii căluşeri şiretul de vătav, care se pricepea la jocul acesta de când era încă soldat ... Ce râsete, ce hohote, când unul rămânea îndărăt, şi drept pedeapsă ’i se dădea cu 12 bâte la picioare, de bietului îi trecea de şagă . . . Avea noroc, că venia moşul şi îl scotea cu gluma, căci vătavul era om rău, pedepsia aspru pe care nu era destul de sprinten . . . îi veni apoi rîndul lui Marin. Se puse să joace el acum ceva singur: „Hăţegana“, joc de care nu s’a mai vădut poate pe la Moşii din Bucuresci. El o învăţase dela un cioban din Ţeara-Haţegului, care venise ca cioban în sat la ei . . . Când îşi începu jocul, când făcu odată un ocol în vîrful degetelor, apoi se lăsa jos, sălta preste bâtă, juca când lin, când o mai iuţia, — lumea se strîngea şi batea din palmi. Aşa ceva nu s’a mai vădut . . . Ear’ Marin scia că ce gândesc acum oamenii despre jocul lui, de aceea după ce isprăvi jocul, apoi îl mai începu odată, luă steagul în mână, și juca de par’că nici nu joacă, ci sboară ori este o năluca ... Ce nălucă frumoasă! vor fi scis fetele, cari îl priviad. Ear’ obiceiul așa e, că după tot jocul banul! Marin după ce isprăvi, îşi luă pălăria din cap şi începu se strîngă bani . . . Oamenii dădeau bucuros. Unii mai boieri, căci priviau şi domni pe aici, dădeau chiar bănuţi albi . . . Marin nu mai văduse atâţia bani în pălăria sa ... De vor ţine Moşii vre o două săptămâni, apoi o să adune atâţia bani, de nu va şei unde să-i pună. Se învârtia lumea cu el de bucuria banilor. Şi cum umbla aşa cu pălăria în mână şi o întindea pe la toţi să pună cine cât îl lasă inima în ea — ochii lui deodată se opriră: era înaintea lui o fată frumoasă ca ofină, curagiază pe fraţii noştri, care mâne ori poimâne pot case la résboiu alăturea cu fiii popor maghiar, care „nu se vor bate nici pentru steagul negrugalben“. 1. Revise politică» Sibiu, 9 Iunie at. . Ca cea mai însemnată cestiune e la ordineafilei cestiunea irlandeză. Respingerea birului şi disolvarea parlamentului n’au schimbat nimic în sfera discuţiunilor. Adversarii lui Gladstone, acum ca şi nainte, luptă în numele „unităţii regatului“, dând astfel probă de cea mai clasică orbire. Gladstone şi partizanii sei combat în numele aceleiaşi „unităţi“, susţinând că astăzi ea e vecinie în pericol şi că e tocmai vorba de consolidarea acestei unităţi. Rămâne ca naţiunea engleză să se rostească. S’a schimbat însă mult în Irlanda. Urmările actului netrebnic al lordului Churchill se produc, şi rodul seamănă semânţei. De câteva cipe, comitatul Ulster e frământat de turburări grave. Sângele curge, casele se dărîmă şi se incendiază, forţele publice abia pot să ţină mulţimea în frâu. Şi trebue să se ţină seamă, că restul Irlandei e încă liniştit. Ce ar fi, dacă politica d-lui Gladstone nu va reuşi, nu poate nimeni să-’şi închipuiască în amănunt; atât simte însă oricine, că unitatea Angliei va fi pusă în joc şi că cea mai crâncenă, cea mai desperată luptă va isbucni. în Berlin se crede în genere, că mari greşeli s’au făcut la München şi căfilele ministerului Lutz sânt numărate. Se vorbesce de venirea la afacere a contelui de Frankenstein. „Deutsches Tageblatt“ spune, că constituţiunea bavareză trebue modificată în privinţa succesiunii, căci venirea la tron a unui nebun ca principele Otto ruinează principiul monarchic în ochii poporului. — împăratul va trimite la înmormântare pe principele moştenitor. — Regentul Luitpold are de gând să renunţe la lista sa civilă. „Journal de St. Petersbourg“, vorbind de discursul prinţului Alexandru, observă mai cu seamă întorsătura, cu care prinţul trece preste toate stipulaţiunile internaţionale privitoare la cele două ţeri, fie interpretândude cum a făcut, fie chiar lăsându-le în umbră. Se înţelege în sfîrşit, spune foaia rusească, că prinţul Alexandru n’a menţionat aceste stipulaţiuni, dar’ în