Tribuna, aprilie-iunie 1886 (Anul 3, nr. 75-148)
1886-06-25 / nr. 144
Anul III Sibiiu, Mercuri în 25 Iunie (7 Iulie) 1886 Nr. 144 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate. Apare în fiecare dl de luCrU şi an 10 fr., la an 20 fr., 1 an 40 fr. ’ Inserţiunile 3 Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un ruiner costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca la Iulie v. 1886 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pe lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul poştal adresa tipărită dela făşiile, în cari li s’a trimis fiarul până acuma. Administraţiunea ziarului „Tribuna“, Iulitiu, 24 Iunie st. v. în şedinţa de ieri congresul a luat două hotărîri de mare importanţă: una în cestiunea rescriptului ministerial, prin care guvernul îşi reservă dreptul de a se pronunţa şi el asupra sentenţelor definitive aduse de autorităţile bisericesci în cause disciplinare, anume dacă prin asemenea sentenţe se destituie vreun învăţător, care alta în cestiunea ordinaţiunii ministeriale privitoare la aplicarea legii pentru introducerea limbii maghiare în şcoalele române confesionale. Cât pentru prima din aceste două cestiuni, congresul a urmat calea apucată în celelalte cestiuni de acelaşi fel şi a hotărît să însărcineze consistorul a face remonstraţiune la guvern, cerând ca ministrul să-şi retragă ordinaţiunea, care nu este întemeiată în nici o lege. Şi dacă guvernul nu va ceda? dacă el nu va retrage? ce are să se întâmple atunci ? La întrebarea aceasta nu a răspuns congresul acum: el are să răspundă preste doi ani, dacă se va întruni conform hotărîrii luate sunt acum câteva z zile în virtutea statutului organic. Aşa se presupunea. Venind însă la ordineazilei cestiunea ordinaţiunii privitoare la aplicarea legii pentru introducerea limbii maghiare în şcoalele noastre, situaţiunea s’a schimbat. Unul dintre deputaţi a pus în vederea congresului greutăţile ce ni se creează instrucţiunii noastre prin această ordinaţiune, a arătat, că nu mai putem aştepta timp de doi ori poate chiar de mai mulţi ani şi a stăruit, ca consistorul să fie însărcinat a merge la parlament, dacă ministrul nu va voi să între în lege, şi la Coroană, dacă parlamentul va fi aprobat şi el procederea guvernului, „pentru ca învăţătorii noştri să simtă că sunt susţinuţi în drepturile lor şi să avem consciinţa, că ne-am folosit de toate mijloacele legale“. Propunerea aceasta a fost susţinută cu multă căldură în congres, nu a fost însă primită. De ce ? Pentru că unul dintre fruntaşii bisericii, dl Vincenţiu Babeş, a accentuat, că este de prisos a o mai stabili aceasta printr’un conclus congresual, fiindcă de sine se înţelege, că consistorul metropolitan este dator a merge la parlament, dacă nu poate să obţină de la guvern respectarea legii, şi la Coroană, dacă parlamentul va fi aprobat şi el procederea guvernului. După această explicare dată de dl Babeş, propunerea n’a obţinut decât optsprezece voturi, cu şepte mai puţin ca majoritatea. Urmează dlar’, că consistorul metropolitan şi în cestiunea convocării, şi în cestiunea ajutorului de stat şi în cestiunea proceselor disciplinare va cere intervenirea Coroanei, dacă paşii făcuţi la guvern şi la parlament vor fi rămas zadarnici. Nu e clar, exact ceea ce am a zis în numărul penultim al „Tribunei“ , acel spirit conciliant, de care am vorbit noi, nu predomnesce în congres; dacă este adevărat ceea ce a zis dl Babeş şi dacă votul a fost dat în toată consciinţa, congresul vrea să-şi creeze greutăţi şi guvernului şi Coroanei. Noi în tot caşul ne simţim datoria ele clara, că nu aprobăm această pornire spre extreme a congresului şi ne pare foarte rău, că dl Babeş, om bătrân acum, a profitat de autoritatea sa şi de relaţiunile sale spre a face, ca congresul să dee un vot după părerea noastră nechibzuit. Am înţelege, ca în cestiunea impunerii limbei maghiare biserica să ceară intervenirea Coroanei, pentru că a cerut-o încă atunci, când s’a proiectat legea pentru introducerea acestui obiect de învăţământ în școalele noastre. Am ară dar’ acum numai să continuăm, făcându-’i Coroanei arătare despre efectele desastruoase ale aplicării acestei legi. Ar fi însă un fel de răsboiu pornit contra guvernului, dacă am cere a fi intervenirea Coroanei în cestiunea convocării, mâne am cere-o în cestiunea ajutorului de stat, poimâne în cestiunea proceselor disciplinare şi apoi în cestiunea limbii maghiare, şi nu ne sfiim a susţină, că dl Babeş a dus „ad absurdum“ hotărîrile congresului şi a surprins buna credinţă a unei mari părţi din aceia, care s’au unit cu ele, fiindcă nu le-a înţeles aşa, cum în urmă dl Babeş a pretins, că trebue să fie înţelese. Rămâne acum să vedem, dacă dl Babeş a dat hotărîrilor luate această interpretare, pentru ca să poată profita la timp oportun de cestiuni bisericesci spre a face capital politic, ori pentru ca consistorul să aibă pretext de a nu face nimic, ficând că hotărîrile congresului sânt inexecutabile. E rău şi într’un fel şi într’altul, şi ţinem să se scie, că noi nu aprobăm politica dlui Babeş în cestiunea aceasta. După a noastră părere în biserică nu trebue să se facă „politică“ şi căile, pe care umblăm, trebue se fie deschise. Forţa „Tribunei“. Visul. Noveletă de Adela Xenopol. I. Era într’o Duminecă, ziua în care Liliana împlini 16 ani, şi mama ei Casandra, aşefiindu-i pe frunte cosiţa de albăstrele, îi grăi: „De asta,fi înainte eşti fată mare, haide la joc“. Fetiţa se înroşi de bucurie, ni se părea că nici calcă pe pământ, şi grăbită se vadă cum o prinde cosiţa, trase o raită pe la fântână. Când căută în fundu-’i, şi-’şi vădu oglindirea chipului, începu să râdă; fără de voie o pălise o gâdilitură la inimă şi nu se mai putea opri, şi pieptul ’i se bătea de bucurie ficendu-’şi: „Mei, da scuturată şi mândră fată are mămuca“. Atunci pentru ântâia dată căuta ea cu tot dinadinsul în fântână şi-şi pătrundea chipul mai lămurit; vedea, că gura era mică şi roşie ca o frăguţă, când rîdea facea două gropiţe în obrajii albi şi rumeni, că dinţii îi erau ca lăcrămioarele, că sprâncenele şi genele îi erau negre ca părul ce-i umbria fruntea, şi că ochii îi erau albaştri ca şi cosiţa de albăstrele. Era înaltă, dar’ de mijloc atât de subţire, că ai fi crezut, că de s’a mlădia, se frânge; cu toate aceste nu era slabă, ci din potrivă bine legată. Ea se ridică de pe colacul fântânei, când mumă-sa o strigă, şi pipăind mereu cosiţa, cânta păşind în urma Casandrei. Mergeau la horă. Toţi flăcăii se ţineau de ea, şi care de care se întrecea aducendu-’i daruri, unul acadele, altul mănunchi de flori, celalalt turtă dulce, astfel că toate fetele din sat prinseseră pismă şi, o grăiau de rău. Toţi flăcăii o iubiau, dar’ ei cine-’i trezise sufletul ? Era Şoiman, fătul frumos cu faţa smadă. Ochii sei mari şi vii ca de şoim străluciau sub sprâncenele dese, viţele negre, cum e cătrana, îi cădeau în cârlăcnţi pe grumazi de sub căciula brumărie; făptura îi era mijlocie, dar’ ventoasa, deşi musteaţa de abia îi înfira. Şi avea graiul atât de dulce şi limpede, încât te pătrundea pănă în fundul inimii. Ei se iubiau, şi gurile rele începuseră a cârti, spunând, că Liliana mai avuse un drăguţ, care purcese cu oile preste munţi, şi că de dorul baciului s’ar fi dat ea în dragoste cu Şoiman, căci fetelor şi chiar nevestelor li era ciudă, că ea o fată atât de săracă, să fie luceafărul satului. Şi atât cârtiau nesăţioasele guri, că din vorbă în vorbă ajunse pănă la urechile lui Şoiman, căci mumă-sa ’■hdra îi spusese cele aurite, şi mai ales că Liliana n’ar ţine la el din inimă curată, ci că-’l vrea, așa, numai pentru că e fruntașul satului. El zimbi, îi spuse maică-sa că sânt minciuni, dar’ un ghimpe ’i se înfipse în inimă. Mai în toate serile, după ce adormia Casandra, ei se întâlniau în taină. Liliana se furișia pe vîrful degetelor în cămara din dos, închidea fără leac de vuet uşa la mijloc, apoi deschizând fereastra striga năduşit: „Şoimănel“. Atunci vedeai venind de-a lungul hambarului sub radele lunei o umbră întunecată. Lilianei li se sfărma inima sub bătăi, ochii îi stăteau pironiţi pe umbra ce se apropia, şi la colţul hambarului cată Şoiman! Ea tresare, îi face un semn, el pasă cu grăbire, şi dulcea îmbrăţişare o resfrâng pe pământ umbrele uriaşe; ele îngână fiecare a lor mişcare, care sufletul îi răsfrânge întreaga fire în farmecul şi tainele ei. Ei vorbiau atât de încet, li se părea, că cerul şi stelele se pleacă se le asculte tainicele şoptiri, că luna călătoare vrea să le soarbă dragostea cu blândele ei rude, şi că întreaga luncă tace cuprinsă de farmecul iubirii. Ei se sorb cu ochii şi inimele lor calde de văpaia dragostei se ating în dulcea şi strînsa îmbrăţişare, care gândul le sboară în infinit, în pacea adâncă a nopţii. — „De acu mă duc, te las cu bine.“ — „Dar’ pentru ce, nu vedi, că stelele sânt încă pe cer, că în luncă totul tace ?“ — „Veji tu, puico, zorile sânt aproape şi eu ’mi-am dat cuvântul cătră nisce bătrâni, când s’a crepa de diuă, să plecăm în tovărăşie preste munţi, ca să ne cumpărăm oiţi, şi nu te-oiu vedé, decât preste opt zile.“ O îmbrăţişare îi mai strînse încă, apoi umbrele rămân despărechiate; el pleacă pe calea, de unde venise, pasă greoiu şi încet, căutând mereu în urmă-’i; la colţul hambarului se opresce, privesce lung îndărăt, face un semn, apoi pune fluerul la gură şi dicend o doină, se depărtează. Liliana acum nu-’l mai vede, dar’ ochii ei mari albaştri sorb umbra, ce se tîrîe pe pământ, dar’ şi ea din ce în ce se perde în zare, şi dela o vreme pier şi umbră şi doină. O lacrimă se furişează în ochiul ei uimit, perdut în zarea depărtării, apoi suspinând închide fereastra, trece care fără vuet în odaia unde dormia Casandra, îşi lapedă vestmintele şi se dă odihnei. — „Am să văd, să mă încredinţez ori de mă iubesce ea cu inimă curată şi de nu deschide fereastra şi la alţi flăcăi“, — gândia Şoiman, cântând din fluer şi plăsmuind ispita în liniştita şi răcoroasa cădere a nopţii. NI. Liliana petrecuse douăfile, fără ca se vadă pe Şoimănel, şi dorul îi muncia inima, dar’ mai era ceva ce-’i cuprindea sufletul. Aurise din vecini, că nişte vajnici tâlhari încinseseră pădurile din giurul satului, şi că noaptea eşiau şi bântuiau, omorînd neamuri întregi de oameni. Hoţii Congresul naţional-bisericesc gr.-or. Raport special al „Tribunei“. Şedinţa XIV dela 4 Iulie st. n. 1886. » . Şedinţa se deschide la 10 oare înainte de ameadi. După cetirea şi autenticarea protocolului şedinţei premerse, presidiul presentează trei petiţiuni, care se predau, comisiunii petiţionare. Dl Dr. Ioan Pop insinua în scris o propunere, în urma căreia congresul se hotărească, ca toate rapoartele consistorului metropolitan să se tipărească de cu bună vreme, astfel, încât acele să se împartă între deputaţi spre studiare încă la începutul sesiunii. Propunătorul cere urgenţă. Congresul respinge cererea şi propunerea se transpune comisiunii organizătoare. La ordinea zilei e raportul comisiuni speciale alese în afacerea ajutorului de stat. Referentul acestei comisiuni părintele Z. Bou ceteste întreg raportul comisiunii şi apoi face următoarele propuneri: 1. Congresul consimte cu procederea sinodului archidiecesan, că a presentat causa la congresul naţional bisericesc, care în prima linie e chemat a promova interesele metropoliei. 2. Apreciind paşii archidiecesei, congresul alege din sînul său o deputaţiune de 9 membri, care are să se pună cu guvernul în înţelegere pentru stabilirea unui modus vivendi în privinţa ajutorului de stat. 3. în această delegaţiune se se aleagă: înalt Preasfinţia Sa Metropolitul Miron Roman, Preasfinţiile Lor episcopii loan P op a su dela Caransebeş şi loan Meţ ian dela Arad, Iac. B ologa, cav. de Puşcariu, A tan. Cimponeriu, Dr. Ios. Gali, Ier. Beleş şi George Szerb. Presidiul: Să fim în clar cu îndemnul, pentru care a venit causa aici. Să se cetească petitul sinodului archidiecesan cătră congres. Se cetesce petitul. Slavici: Nu e ceva precisat în conclusiune. Congresul nu se pronunţă de loc în cestiune, ci se caută numai un modus vivendi. Cum rămâne însă lucrul pănă la ajungea unui modus vivendi? Rămâne condusul sinodului sau resoluţiunea ministerială? E ou cjice, că paşii archidiecesei implicite se încuviinţează, şi prin aceasta se lasă calea deschisă pentru principiul observat de biserică. Dr. Galipice, că comisiunea n’a întrat în merit, deaoarece aceea aparţine archidiecesei; ar fi bine să nu mai sufevăm alte cestiuni, congresul are de a se ocupa aci numai cu principiul, încât este vătămată autonomia bisericii prin disposiţiunile ministrului în privinţa modului de împărţire al ajutorului de stat.