Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)

1886-10-01 / nr. 225

Anul III Sibiui, Mercuri în 1/13 Octomvrie 1886 Nr. 225 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., ll3 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V1 an 10 fr., 1/a an 20 fr., 1 an 40 fr.­­ Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un sir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. (In număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca l­a Octomvrie v. 1886 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însem­nate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire , atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis «ziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „T­ribun­a“. Si 0514, 30 Septemvrie st. v. Mai cu afacerea Edelsheim-Janski, mai cu cestiunea bulgară, mai cu alte eveni­mente cu deosebire interesante opiniunea publică a fost în timpul din urmă atât de preocupată, încât măsura luată de mini­strul nostru de culte în ceea­ ce priveste manualele şcolare a rămas oare­cum nebă­gată în seamă, deşi ea formează o epocă în viaţa noastră culturală. Pănă acum putea ori­ şi-cine să pu­blice manuale şcolare, se înţelege, cu risicul, că guvernul le va opri, ceea­ ce s’a şi în­tâmplat cu foarte multe din ele. Nu-i vorbă, oprirea se făcea adese­ ori abia după­ ce cartea era răspândită în mii şi mii de exemplare; dar’ nimeni, nu eră sigur, că nu­­’i­ se va opri cartea, — ceea-ce fără îndoeală că nu era o încuragiare pentru autorii didactici. S’a mai întâmplat, că au fost confiscate cărţile odată vândute, ceea­ ce care nu era încuragiare pentru publicul, care cumpără cărţi didactice. Spre a ne feri pe viitor de asemenea miserii, dl ministru Augustin Trefort a dispus, ca de aici înainte numai cărţi apro­bate de guvern să poată fi întrebuinţate ca manuale şcolare. De aici înainte dar, nu ne mai putem teme, că nu se vor opri manualele şcolare, nici că se vor confisca cărţile din pupi­trul copiilor noştri. Avem însă să ne temem de cu totul altă­ceva. Oamenii competenţi în materie de in­strucţiune toţi vor admite dimpreună cu noi, că este bine, ca manualele şcolare să fie examinate de autorităţile şcolare supe­rioare şi ca numai de manuale aprobate de aceste autorităţi să se poată folosi şcolarii. Aceasta însă numai în tesă gene­­r­a­l­ă, întrebarea e totdeauna: care anume este autoritatea şcolară superioară, care se cuvine să examineze şi să aprobe ori să respingă ? în ţeara noastră întrebarea aceasta e de mult resolvată : pentru şcolile comunale şi cele de stat e guvernul, cară pentru cele confesionale sânt autorităţile şcolare­­bisericeşci. Şi de ce nu pentru toate guvernul ? Pentru­ că la autoritatea însărcinată cu examinarea manualelor şcolare trebue să se presupună nu numai cea mai de­plină cunoscinţă de causă, ci totodată şi o bunăvoinţă pusă mai presus de ori-şi­ce bănuială. Şi când s’au admis alăturea cu şco­lile de stat şi şcoli confesionale, s’a re­cunoscut, că nu trebue să se presupună la guvern aceeaşi bunăvoinţă faţă cu toate şcolile. — „Nu îţi acord, — ’i-au cuis confesiunile guvernului, —­ amestec direct în aşerţămintele de instrucţiune, pentru­ că nu admit, că ai cuvenita bunăvoinţă faţă cu ele“. — Ear’ aceia, care admit bună­voinţa guvernului, nu îşi mai fac şcoli confesionale, ci se mulţumesc cu cele de stat. Pe temeiul legii dar’, nu ’i­ se cuvine guvernului dreptul de a se pronunţa asu­pra manualelor ce au să fie introduse în şcolile confesionale. Dreptul acesta îl au numai autorităţile şcolare confesionale, căci altfel şcolile confesionale nu mai au nici un înţeles. Căci de ce au stăruit confesiunile asupra dreptului de a înfiinţa şcoli con­­­­fesionale? Pentru­ ca ele şi numai ele să determine spiritul, în care se face educa­­ţiunea tinerimii. Guvernului­­i­ s’a reser­vat­­turnai dreptul de a priveghia, ca acesta spirit să nu fie în contrazicere cu legile statului. Profitând de acest drept, guvernul încetul cu încetul a ajuns a se pune mai presus de autorităţile şcolare confesionale. Autorităţile confesionale aprobau un manual: guvernul îl opria. Nu însă pen­­tru­ că el era în contrazicere cu vre-o lege, ci pentru­ că jignia interesele statului, aşa cum le înţelege guvernul, înlocuind astfel legea p­o­si­ti­vă cu ne­­bulositatea intereselor de stat, s’a deschis o largă cale pentru arbitrarietăţi, căci multe pot să fie ideile ministrului în ceea­ ce privesce interesele de stat, fară­ ca aceste păreri să fie obligătoare pen­tru cineva. — Astfel conflictele dintre guvern — (nu stat, ci guvern) — şi au­torităţile bisericesci au devenit tot mai dese şi mai grave. Astăzi ministrul le zice autorităţilor confesionale: „Nu mai pun nici un te­­meiu pe examinarea, nici pe aprobarea făcută de voi, ci voiu examina şi aproba eu însumi manualele şi pentru şcolile voastre, voiu determina eu spiritul, în care are să se facă educaţiunea tinerimii voastre, vă mulţumiţi că vă las dreptul de a înfiinţa şi susţină şi voi şcoli.“ Şi cu toate acestea în statul ungar ori­şi­ care episcop are dreptul de a inter- zice introducerea în şcolile diecesei lui o carte, fie ea chiar aprobată de guvern. Câtă vreme există şcoli confesionale, ni­meni nu poate să pună la îndoială acest drept archiereesc. Ear’ episcopul nu are să citeze legi: el lucrează după cea mai bună a lui consciinţă. Ce are să se întâmple, dacă vre-unul dintre arch­ierei s’ar folosi de acest drept faţă cu vre-una din cărţile aprobate de guvern ? Nu ştim şi nici nu cercetăm. Sco­pul nostru e numai să scoatem la iveală adevărul, că pornit odată pe calea, în care se află, ministrul nostru de culte, dacă ţine să păstreze aparenţele legale, nu poate să ajungă decât la norma, că de aici înainte manualele şcolare au să fie aprobate atât de autorităţile confesionale, cât şi de gu­vern. Aceasta ar fi cea mai suportabilă so­­luţiune. Şi chiar şi aceasta e o lovitură de graţie pentru literatura didactică a majo­­rităţii nemaghiare din ţerile coroanei ungare. Am să scriu o carte şi să o trimit în trei exemplare la minister și în alte trei la consistor. Ce să trimit? Manuscriptul ori cartea tipărită ? Cartea nu o pot ti­pări, fiindcă risc cheltuielile de tipar, pe care le perd, dacă nu se aproabă cartea. Chiar însă aprobându-se cartea, cine stie, când îmi va sosi clausula de aprobare, ca să-’mi pot pune cartea în venzare şi să încep a-’mi scoate banii? Şi unde e ne­bunul, care primesce în editură o carte şcolară încă neaprobatâ? Nu-’mi rămâne dar’, decât să-’mi copiez manuscriptul în mai multe exemplare. Dar’ dacă exami­natorii vor afla, că slova nu e destul de ceteaţa? Dar’ dacă ’mi­ se va cere anume carte tipărită? Şi cine are, acolo, la mi­nister să-’mi examineze lucrarea să se pro­nunţe asupra ei? Unde e garanţia, că el o va ceti şi nu se va pronunţa aşa numai din resfoite asupra ei? De unde pot eu să spun, dacă lucrarea mea sevîrşită cu multă osteneală nu se va perde prin sal­tarele examinatorilor ? Nedumerirea aceasta are să se pro­ducă de aici înainte în sufletul ori­şi­cărui autor didactic din ţerile coroanei ungare, şi mult zel nobil, multă rîvnă bună are să se frângă de ea. Cât pentru autorii maghiari, să nu le ducem grijea. Ei găsesc şi acolo, ca pretutindenea, şi bunăvoinţa cuvenită, şi la Forţa „Tribunei“. Polipul unchiului. Scene comice. — Odaie. — Mai multe scaune împregiurul unei mese. — Scena IV. Cei de mai sus şi Verigă. (Urmare şi fine.) Verigă. După porunca d-tale. (Pune sculele jos.) Ciocănel. (Făcendu-’şi de lucru.) Se­’nai mai aduci şi o funie. Verigă. (Ese şi se întoarce preste puţin cu funia.) Ciocănel. (Ia funia, o învârte mereu.) Aşa. e foarte bine. Vespianu. (Se uită spăriat la el.) De ce toate aceste ? Ciocănel. O se vedi! Vespianu. Ce vrei să-’mi faci, domnule? Ciocănel. Te rog să stai liniștit, de tot liniștit, în cea mai desăvîrșită liniște. Vespianu. Stau, domnule. Ciocănel. (Ia funia dela Verigă.) îmi dai voie să te leg? Vespianu. De ce, domnule? — de ce să mă legi ? Ciocănel. Pardon! — Dacă nu- ’mi dați voie,­­îi dă lui Verigă funia) eu nu stărui. Sunt convins, că nu aveţi polip, dar’ cereaţi se vă fac diagnosa. Dacă nu-’mi daţi voia se ve leg, cu atât mai bine. (Cătră Verigă.) Ia lucrurile aceste (arată spre jăratic şi celelalte) şi le du. Vespianu. Nu pune mâna pe ele! — (Cătră Ciocănel.) Leagă-mă, domnule Doctor ! Ciocănel. Eu te leg, dar’ să scii, că am să te string. Vespianu. Strînge-mă, dar’ nu prea tare, că sânt plăpând. Ciocănel. Cum cere metodul. (Ia funia şi începe se­’l lege preste braţe de jeţ.) Dar’ îndată­ ce strigi, voiu înceta. Vespianu: Nu strig! (Se strîmbă mereu în vre­­me­ ce Ciocănel strînge. Verigă. (Rîde la o parte.) T-’l scoate, greu că ’i-’l scoate! (Tare.) Domnule doctor, se nu-’ţi ajut şi eu? Ciocănel. (îi dă un capăt de funie.) Bată şi trage cât poţi! Vespianu. Numai nu trage prea tare! Verigă. (Pentru dînsul.) Grijea mea! Vespianu. Și ce mai vrei să-’mi faci, domnule doctor? Ciocănel. Toate după metod. Vespianu. Cu cleştele ce ai de gând? Ciocănel. O să vedi! Vespianu. Dar’ cu frigarea? Ciocănel. O să vezi. Vespianu. Dar’ cu foile? Ciocănel. O să vedi. (Leagă funia.) Așa, acum sântem în regulă. Vespianu. (Se svîrcole.) Domnule doctor, nu s’ar pute să mai slobodi puţintel? Ciocănel. (Cătră Verigă.) Desleagă funia! Vespianu. Nu pune mâna! — (Resignat.) Fă ce vrei, domnule doctor. Ciocănel. (Se duce car’ la scule şi-’şi face de lucru cu ele.) Aşa, — frigarea trei sute optfleci şi cinci de grade; mai avem optspren­ece, ca să fie după­ cum cere metodul. Vespianu. (Se uită cu spaima la el.) Domnule doctor, credi d-ta, că eu am în adevăr po­lipul în stomach? Ciocănel. (Preocupat.) Iţi spui: eu cred, că nu-­l ai. Vespianu. (Desperat.) Caută, domnule, caută! Verigă. (Pentru dînsul.) T-’l scoate! Păcatele mele, dar’ cum ’i-’l scoate! Ciocănel. (Se apropie cu cleştele de Vespianu.) Vespianu. (Se dă îndărăt.) Ce vrei cu cleştele, domnule ? Ciocănel. Te rog se stai liniştit, de tot liniştit, în cea mai desevîrşită linişte. — Iţi spun, eu cred, că n’ai polip. Vespianu. Caută, domnule! Fă ce vrei cu mine. Ciocănel. (încearcă cleştele.) De cleştele aceste deocamdată nu am trebuință. ■— Mai târdiu, ceva mai târdior. Te rog să deschizi gura. Vespianu. Ce vrei să-’mi faci? Ciocănel. (Se întoarce să lapede cleştele.) Vespianu. Deschid, domnule Doctor! (Des­chide.) Ciocănel. Mai tare. Vespianu. (Deschide mai tare.) Ciocănel. Și mai tare. Vespianu. (Deschide și mai tare.) Ciocănel. Așa! acum e bine, după metod. (Se apropie cu cleştele.) Vespianu. (închide gura.) Ce vrei să-­mi faci ? Ciocănel: Ei, apoi­­se întoarce să arunce cleștele.) Vespianu. Deschid, domnule doctor, — iute de­schid ! (Stă cu gura deschisă.) Verigă. (Pentru dînsul.) Se pricepe, mare mi­nune cum se pricepe! Ciocănel. (Apropie cleștele de gură.) Voiesc numai să văd, dacă se potrivesc cleștele. — Așa! prea bine! (Se întoarce ear’ la jăratic şi suflă cu foile.) Poţi închide gura. Vespianu. Apoi, dacă se potrivesc, ce ai se-’mi faci? Ciocănel. (Preocupat.) O se vefli. (Apucă fri­garea în cleşte, o ridică, scuipă pe ea, o în­vârte mereu.) Vespianu. (Se svîrcole şi-’l urmăresce mereu cu ochii.) Domnule Doctor, — şi dacă totuşi n’ar fi adevărat, că am polip ? Ciocănel. Şi eu cred, că n’ai. Vei fi recit, îţi vei fi stricat stomachul, nu te-ai căutat la timp, ar fi trebuit poate se mergi la băi, ca se te cauţi şi să te distragi, şi nu te-ai dus, ci ai stat aici singur, ursuz, preocupat mereu

Next