Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)
1886-11-25 / nr. 271
Anu! Iu Sibiiu, Marţi în 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1886 Nr. 271 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 10 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* ani 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile ) Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. , £iî!»iiu, 24 Noemvrie st. v. Un specimen de resonament la porunceală. Voind, sânt acum câteva Zile, arătăm, că este în eroare dl Gavriil Ugran, când presupune, că Români, „so-^ cietate“, ba chiar și „stat“, sprijinesce pe „agitatorii“ din Ardeal, am luat de mărturie pe dl Ioan Brătianu, care a declarat în parlamentul român, că-’i preferă pe Românii emigraţi de aici în România la numirile în funcţiuni faţă cu Românii pământeni, numai ca să-i împace, fiindcă pe oamenii, care guvernează în România, îi supără agitaţiunea, în care se află Românii din ţevile coroanei ungare. Vtiam noi de ce luăm de mărturie tocmai pe dl Ioan Brătianu. Mai sunt în România şi alţi oameni politici, care, aflându-se la guven, fac tot ca dl Brătianu, deşi poate că altfel vorbesc, când se află în oposiţiune. Ne-am războat pe autoritatea d-lui loan Brătianu, fiindcă dl loan Brătianu stă de zece ani şi mai bine în fruntea guvernului din România, este om popular la Românii din ţerile coroanei ungare, are în genere reputaţiunea unui înţelept om de stat, ba a scitit să-’şi câştige chiar şi la Maghiari un fel de prestigiu. Nu are dar’ nimeni să facă excepţiune contra mărturiei, pe care ne răzimăm. Nici n’a făcut nimeni până acum vre-o excepţiune. Din contră unul dintre diarele guvernamentale din Cluj, „Magyar Polgár“, constată, că efectele politicei urmate de România oficială faţă cu fraţii noştri emigraţi în România sunt binefăcătoare şi pentru România, şi pentru statul ungar. Tot aşa am zis şi noi. Sunt binefăcătoare, fără îndoială, şi pentru România, şi pentru actualul stat ungar. Rămâne însă întrebarea, dacă ele sunt binefăcătoare şi pentru noi Românii din statul ungar îndeosebi, şi pentru statul ungar în genere. N’am cercetat atunci şi nu cercetăm nici acum, dacă pentru noi Românii de aici şi pentru patria noastră în genere sunt un câştig ori o pierdere miile de oameni tineri şi cualificaţi, care trec în o ţeară vecină, ci ne-am mărginit şi ne mărginim şi acum a constata, că prin acele mii de oameni tineri, care toţi au cele mai intime relaţiuni cu fraţii lor rămaşi acasă, România a câştigat asupra patriei noastre o înrîurire culturală definitivă şi hotărîtoare, contra căreia orişi ce luptă e zadarnică. In schimbul acestei înrîuriri România a scutit pe actualul regim al Ungariei de greutăţile, pe care ni le-ar fi creat acele elemente nemulţumite, care au trecut în România, dacă ele ar fi rămas aici. Am întrebat dar’: Ce ar fi astăzi in Ardeal, dacă toate aceste elemente s’ar afla încă aici ? Acum vine specimenul de argumentaţiune. „Ar fi lucru uşor se ne punem la cale cu ele, — dice guvernamentalul din Cluj, — să fie „Tribuna“ pe deplin liniştită, că n’ar peri lumea, ba chiar foarte lesne ne-am târgui cu ele, dacă ar putea se ajungă treaba la târguiala. „Cine a trecut în România? Statul ungar nu poate sse-’i dee pane ori şi-cărui om ce scie ceti şi scrie, şi cu atât mai puţin poate se le dee celor ce nu sciu limba statului. Aceştia sunt martirii aceia. Aceştia sunt persecutaţii. Terminându-şi studiile în aşezăminte de învăţământ românesci, după terminarea studiilor au o posiţiune falsă în lume, fiindcă nu sciu limba statului. Sunt apoi, foarte firesce, tânguiri. Trec hotarul, spun, că sunt persecutaţi din Ardeal, mai strigă câteva chile, apoi Brătianu le astupă gura cu câte un ciolan, fiindcă Brătianu nu le cere se spie limba maghiară. Apoi se face linişte, pântecele plin nu mai corăie. „România poate să aşede cu lesnire pe emigraţii noştri, ba îi şi aşteaptă, deoarece organisarea ei modernă consumă mulţi oameni, şi România abia poate să producă atâţi oameni, de câţi are trebuinţă în serviciile publice. „Noi ne bucurăm din toată inima, că scăpăm de câte un tânăr cu cariera perdută, dar’ şi România se bucură şi ea, că primesce elemente române instruite. Preste o sută de ani nu va fi în România familie, căreia să nu-i fi dat noi vreun membru. „Amândouă statele umblă dar’ bine în privinţa aceasta şi nu se păgubesc.“ Până aci argumentaţiunea nu e decât foarte interesantă. Guvernamentalul din Cluj află, că e un lucru foarte firesc, ca noi Românii, ori-şi-câtă carte am sei, ori-şi-cât de activi şi de inteligenţi am fi, să fim horopsiţi în ţeara aceasta, care e ţeara noastră, dacă nu ştim limba maghiară. Dar’ mai spune şi un neadevăr, căci aproape toţi aceia, cari au trecut în România, sciu şi limba maghiară, ba mulţi dintre ei atunci, când au trecut, o sciau chiar mai bine ca pe cea românească. Şi cu atât mai învederat e neadevărul, când guvernamentalul vorbesce de tineri cu „cariere perdute“. Simt şi de aceştia, căci tocmai stările de lucruri, cum este cea din Ardeal, produc existenţele problematice. Dar nu de aceştia vorbesce dl Brătianu, ci de pleiada de oameni culţi, de inginerii, medicii, de profesorii şi juriştii, de oamenii de litere , şi de stiinţă, care au trecut în România, fiindcă abia n’au găsit teren de activitate şi care acum iau în primele rînduri parte la lucrarea culturală a României. Fără îndoială, că România a câştigat, căci aceştia sunt oameni, care pentru ori-şi ce ţeară sunt un câştig. Statul ungar însă numai atunci ar fi câştigat şi el, dacă ’i-ar fi înlocuit prin alţi oameni de o mai mare valoare; ’i-a înlocuit însă —■ seim cu toţii prin ce fel de elemente, pentru câ nu are altele mai bune. Apoi, — o sută de ani sânt mult, — dar’ dacă adevărat este, că preste o sută de ani nu va fi în România familie, căreia să nu îi fi dat noi vre-un membru, — dacă e adevărat aceasta, atunci, — preste o sută de ani Maghiarii să nu se mire, că Românii de aici se vor simţi mai acasă în România, ca aici în ţeara aceasta. — Căci toate căuşele au efectele lor — cel puţin preste o sută de ani. De aceea, aşa credem noi, ar fi în interesul ţerii acesteia, ca să înceteze emigraţiunea elementelor române culte de aici înspre România şi ca Românul cu stiinţă de carte să nu fie silit a privi mereu spre Bucuresci, aşteptându-’şi mântuirea dela guvernul român, fiindcă astăcji e dl Ioan Brătianu în fruntea acelui guvern, dar’ preste o sută de ani poate să fie vre-un om cu alte vederi. „Dar’, —• (jice guvernamentalul, — dacă aceste elemente ar rămâne aici, am sei şi noi să găsim mod spre a le molcomi, înainte de toate ’i-am învăţa pe tinerii români limba maghiară, am pune gimnastile sub controlul cuvenit, am purta grije de pâne şi preste douăZeci, treizeci de ani n’ar mai fi acei nemulţumiţi. „Şi am face-o aceasta din causa, pentru că acele elemente ne-ar sili, ne-ar crea de exemplu greutăţi, care ar cere o cură radicală. „Suntem convinşi, că acele elemente ar dispare de pe faţa pământului, mai ales dacă am revizui şi legea de presă şi n’am permite, ca ori şi ce om să agiteze contra statului“. Nici că se poate un resonament mai comod, — şi fericit omul, care se poate mulţumi cu el. S’au dus aceia, care, dacă ar fi rămas aici, ar fi silit pe statul ungar să proceadă la o cură radicală: dacă ei ar fi rămas aici, cura ar fi trebuit să se aplice; deoarece însă ei au plecat, miseria socială poate să se perpetueze, deşi ar pută statul ungar să-ş i pună capăt, mai ales dacă s’ar revisui şi legea de presă în sens reacţionar. E în adevăr de neînţeles, că nu se face această revisuire, dacă efectele ei ar fi atât de mari! — de neînţeles este, că nu se procede la cura radicală, pentru ca oamenii să nu mai treacă de aici în România, ci să rămână aici și să se supună orbesce rasei maghiare domnitoare! Vorba însă, pe cât stim noi, nu e de aceasta, ci de cu totul altăceva. Adevărul admis în tesă generală este, că poporul român și poporul maghiar sânt legate prin marile interese de conservare naţională, şi de aceea oamenii de stat ai Românilor şi oamenii de stat ai Maghiarilor trebue să-şi dea silinţa de a pregăti o apropiere sinceră şi durabilă între Români şi Maghiari, înlăturând tot ceea ce poate să provoace neînţelegeri, mânie şi ură între aceste două popoare. Aceia, care nu-’şi dau silinţa aceasta, servesc causa duşmanilor comuni şi îndeosebi şi causa Rusiei, — car’ oamenii de stat ai Maghiarilor nu-’şi dau silinţa aceasta, cum ’şi-o dă, ceea ce recunoasce guvernamentalul din Cluj, actualul şef al guvernului român, şi cum ni-o dăm, ceea ce guvernamentalul nu recunoasce, şi noi, cari spunem cei cui adevărul asupra sentimentelor poporului român. Măsuri represive poate să fie guvernul ungar contra celor ce ni se opun, poate să-i cumpere pe oameni, poate să astupe gura celor ce spun adevărul, — fie cu favoruri, fie cu ameninţări, poate să obţină resultatul, că vom făcă şi noi, căci, să ne creadă Maghiarii, că mai comod ne este Forţa „Tribunei“. In regatul Carmen Sylvei. (Urmare.) Aproape de capătul apusean al acelei faţade întoarse spre meamă-Ziese din linia generală un massiv turn în patru colţuri, al căruia înalt acoperiş piramidal, cu larga lui streşină, seamănă în partea inferioară cu o lată pălărie dată în jos; la oarecare înălţime el se frânge şi poartă căpriorii învelişului superior, tot în patru colţuri şi acesta, continuând într’un unghiu mai ascuţit liniile părţii inferioare. E caracteristic cocheta şi vesela formă a acoperişurilor de turn, pe care o găsim adeseori la zidirile germane din secolul al XVI şi din al XVII. Despre resărit faţada se încheie cu un mai mic turn rotund, aşezat la colţ şi acoperit în formă de con ascuţit, asemenea unei pălării tiroleze. Amândouă turnurile sunt la vîrfurile lor împodobite cu ornamente de fer ciocănit, gingaş lucrate şi în parte suflate cu aur; din acoperişurile amândurora se deschid ferestrui acoperite cu învăliş ascuţit. Amândouă turnurile au de giur împregiur, pe sub streşina lată, câte un balcon de lemn. La amândouă partea de din sus, dela balcon pănă sub streşină, e clădită din cărămidă în paiantă, car’ partea inferioară e deopotrivă acoperită cu tencuială de coloarea pietrii naturale; colţurile celor patru ziduri ale turnului mare sunt încheiate cu petri cubice aşezate la depărtări mai mari şi mai mici ima de alta şi este departe din faţa zidului. Zidul, care formează faţada întoarsă spre mează-Zi a turnului celui mare, e tăiat în primul stagiu de o fereastră mare, înaintea căreia sunt zăbrele de fer curbate în partea lor inferioară, un admirabil product al făurăriei de lux din München; în parterul Înalt se află apoi o fată fereastră Împărţită în două, cu un altan înnaintea ei, care jes în temelie o uşă, care duce în suteranele din această parte. Turnul cel rotund şi mai mic din colţul de la resărit se razimă de un insalit, care cu acoperişul lui înalt şi ascuţit şi cu streşina lui cea de tot mare ese întocmai ca turnul cel piramidal departe preste linia faţadei, în care se află, şi are în parter o fereastră foarte lată, în primul etagiu un cerdac mare şi o uşă cu geamuri în umbra largului acoperiş aşeZat pe stîlpi de lemn cu o galerie de lemn înaintea ei. înaintea zidirii de la mijloc, mai late, mai joase şi aşeZate ceva mai spre fund, între acest insalit şi turnul cel mare, se întinde la parter o logie cu cinci arcade. Din parapetele de lemn ale acesteia se ridică stîlpi de lemn energic ciopliţi, care sprijinesc galeria deschisă a primului etagiu, aşezată în faţa uşilor cu geamuri şi compusă din trei cerdacuri mai mici, lucrate cu multă gingăşie. Vîrfurile acoperişurilor de la aceste sunt şi ele împodobite cu ascuţişuri de fer graţios ciocănite şi în parte suflate cu aur. Faţada întoarsă spre resărit înfăţişează şi ea o mare varietate de părţi esite din linia generală cu acoperişuri ascuţite, între care una, deasupra căreia se ridică un acoperiş piramidal în felul turnului, înalt, subţiet, ascuţit şi aşezat pe căpriori desveliţi, având în ambele etaje alte părţi mai intrate cu ferestri mari. în faţa acestei părţi orientale se află o curte acoperită cu frun- Zişul de viţă, care se urcă preste pergola de deasupra ei. Temeliile zidirii aici se continuă ca zid de împrejmuire întrerupt prin arcade şi acoperit de frunzee, deasupra căruia se află o galerie deschisă. Intrarea se află la mează-noapte, în partea despre coastea acoperită cu pădure, unde se deschid cele doue portaluri din faţa scărilor ce conduc în coridoarele parterului înalt. în partea apuseană a turnului celui mare seaflă, lipită de zidire, o încăpere în forma unui pătrar de cerc, în care e aşezată florăria de iarnă şi care deschide trecerea spre frontul de la apus, fie căruia ferestri se deschid spre curte, între castel şi casa de cavaleri. Afară de o singură statuă, aşezată la temeliile pergolei, un lăncer, nici un ornament plastic ori pictural nu împodobesce externul zidirii, însă tonul galben-cenuşiu al pietrii cioplite şi al tencuielii, faţa auriu-brună a lemnăriei din galeriile de stîlpi, din cerdacuri, console altaice, din căpriori şi din grinzile de paiantă, coloarea roşie-palidă a cărâmilor din zidurile etajelor de sus,, cenuşiul - albastru al lespezilor şi al plumbului de pe acoperişuri, fierul şi auriturile zăbrelelor şi al ornamentelor ciocănite, verdele şi tomnaticul galben-roşu din frunzişul plantelor urcătoare, toate îi dau prin armonica lor împreunare interesantei zidiri o plăcută înfăţişare polichromă. Mult mai tainică decât la luminafiui e impresiunea, pe care o produce castelul şi împregiurimea lui serile, cum erau acele, cu care s’au încheiat toate cailele, pe care le-am petrecut aici. Lumina rece şi arginţie a lunei pline ori abia puţin scădute se revărsa preste pădurile întunecate, preste pajiştea rourată de pe colina castelului, preste zidurile de stâncă dispărute în ceaţa depărtării şi preste castelul cu turnuri ce strălucia de pe acoperişurile lucii, se reflecta de pe coloana de apă şi de pe velul de picături ce aruncă în sus fântâna din mijlocul pajiştei de pe colină şi pe ici pe colo, străbătând câte-o vatră prin acoperementul de crengi de brad şi de fag, se resfrânge în undele Peleşului ce murmură în adâncul văii. Eară prin ferestrile castelului prin toate se revarsă în noaptea luminată de lună zarea lămpilor electrice, roşietic resfrântă prin geamurile multicolore, luptându-se cu lumina albăstrie a lunei şi perijându-se în cele din urmă în ea. — Efectul întregei scenerii ar fi fără îndoială mult mai fantastic și mai feeric, dacă din vîrful stîlpilor de telegraf dela marginea drumului ce trece pe sub colina castelului n’ar arunca şi marile lămpi electrice — lumina lor alba şi vie, în faţa căreia slaba zare arginţie a sărmanei lune abia abia mai ese la iveală şi prin care se perde parte mare din farmecul adimenitor, pe care numai în mijlocul nopţii tăcute poate se-l aibă. (Va urma.)