Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)

1887-01-01 / nr. 1

nate în%4 Abonamentele se făcu multă letire atât în Monarchie cât­ şi n România din mandate poştale (Posta-alvány P­ost- Anweisung.) Se recomandă aba arca timpice pentru regulata experie a foii. Domnii abonenţi stit rugaţi a ne­­fomunica eventual pre­ângă local­iţea, t­nde se află, şi posts ultimă,car’ domnii abonaţi vechi spunuşorare polipi pe mandatul postai atîresa, tipăită dela fâşiile, în cari li fa trimis tirul pănă acuma. Administraţiunea diaflui 33T t ab h ai n.i.. Anul 1886, din­, sânt ltr’alta , faptele săvîrşite de oameni ia nici ele decât efecte firesci ale întemplări­­lor neatîrnătoare de voinţa omenească. Trecând prin lumea aceasta, omul frivesce mereu împregiurul seu, îşi dă seană des­­pre cele­ ce se petrec şi se străcoari fum sole şi cum poate printre pericolele ce-­l ameninţă la tot pasul, şi valoarea lui in­dividuală ese la iveală numai în puteirea, cu care resistă ori reagează contra lor. Acela, care nici nu resistă, nici nu îe­­n­gează, se ivesce în lumea aceasta, tr­ee nebăgat în seamă prin ea şi se pierde fără de veste şi fără de urmă. Tot astfel şi individ­ualităţile sociae, j ^tate^e~şippoarele. Au existat în lu­ni a stete şi popoare, care, form­ate urma ţinei priincioase coincidenţe le întâmplări, au dispărut fără de vete îndată­ ce impregiur.rile s’au schimbat, fiind-că n’aveau în ele puterea nici se re­­siste, nici se reageze. Avem noi Românii puterea aceasta? Nu mai încape nici o îndoeală, că am avut-o ca numai foarte puţine dintre popoarele ce s’au ivit în lumea aceasta. Aici pe pământul acesta au perit po­poare, care băgaseră spaimă în lume, lumi întregi de-a rîndul au perit, luptându-se ele între ele şi nimicindu-se una pe alta, car’ noi ne-am strecurat prin toate pri­mejdiile şi am păstrat limba noastră, obi­ceiurile noastre, legea noastră, consciinţa noastră de rasă, am păstrat, aşa risipiţi, cum am fost, legăturile de dragoste fră­ţească, încât totdeauna, chiar şi în timpu­rile de desbinare, noi înşine ne-am fost unii altora cei mai apropiaţi. Timp de aproape o miie de ani trăim nebăgaţi în seamă de lumea, în mijlocul căreia ne aflăm, şi preste o miie de ani, când eşim din nou la iveală, ne regăsim, ne recu­­noascem unii pe alţii şi aici, în mijlocul unei lumi străine de noi, întemeiăm îm­preună o viaţă a noastră proprie, ‘desvol­­tăm viaţa aceasta în luptă cu cele mai felurite greutăţi şi din an în an, din de­ceniu în deceniu, din secol în secol cre­­scem şi prindem putere pănă­ ce n’ajun­­gem cel mai însemnat şi cel mai băgat în seamă dintre popoarele aşezate pe pămân­tul acesta. Puterea aceasta s’a stins ea din noi ? Acest proces de desfăşurare a neamului nostru s’a oprit el în loc? Noi Românii, care trăim astăzi, sântem noi numai co­piii părinţilor noştri, car’ nu totodată şi o faşă în desvoltarea neamului nostru şi h­ovorul -nici mai boga­te vieţi? .Di­pă­ ce veacuri de-a rândul tot crescând şi tot mălţându-ne am mers înainte, n’am adu­nat oare destulă, putere, ca să ducem la îndeplinire propria noastră desfăşurare ? Părinţii noştri şi bunii noştri şi străbunii noştri s’au sbuciumat ei, pentru­ ca să ajungem numai unde ne aflăm astăz­i ? Şi, mai presus de toate, întrebăm: anume în împregiurările din cailele noastre, cine oare poate să ne oprească în mersul nostru ? Dacă judecăm astfel, privim cu cea mai deplină linişte sufletească la eveni­mentele ce se petrec împregiurul nostru, căci, în adevăr, nu stim, care ar fi duş­manul, de care trebue să ne temem. Ma­ghiarii, care atât de mult se sbuciumă, ca să ne oprească în desvoltarea noastră, sânt prea slabi, pentru­ ca să poată con­tinua cu oare­care succes lupta contra noastră, şi prea mult ameninţaţi în pro­pria lor desvoltare, pentru­ ca sentimentul de conservare să nu-­i silească în cele din urmă a ne căuta prietenia. Ear’ Slavii şi îndeosebi Ruşii sânt prea puternici, pentru­ ca să ne poată fi nouă duşmani, îi sânt duşmani unei întregi lumi, care susţine propria ei cauză susţinendu-ne pe noi. Atunci, când întreagă această lume ar fi ameninţată de perire, abia atunci am avă cuvinte de a ne teme şi noi. Este cu toate aceste ceva ce poate să pună capăt procesului de desfăşurare a neamului românesc: e propria noastră ne­mernicie, lipsa de virtute a Românilor ac­i în vieaţă, slăbirea consciinţei noastre de rasă şi a avântului naţional. E deprimător sentimentul, care ne cu­prinde, când ne reamintim evenimentele petrecute în curgerea anului ce se încheie cu cr­iua de astăzi, pentru­ că din atitudinea noastră faţă cu aceste evenimente foarte lesne se poate trage conclusiunea, că sântem niste nemernici, că a perit din noi puterea de a resista, ba chiar şi puterea de reac­­ţiune. Eară noi totdeauna am­­jis, că n’a perit puterea aceasta, ci este numai pusă sub stăpânirea unei înţelepte cumpăniri, noi totdeauna am făcut o virtute din ceea­ ce pentru mulţi este un defect al neamului nostru, şi când ne reamintim faptele pe­trecute în anul acesta, ne cuprinde te­merea, ca nu cumva să rămânem de ru­şine cu buna părere ce ni-am făcut asupra contimporanilor noştri. Evenimentele din Bulgaria, în timp de o sută şi unsprezece ani, de la Kifiți până la 1774 Rusia a dărâmat unul câte unul zidurile ce o despărțiau de Europa civili­­sată. Mai întâiu şi mai întâiu ea desființează în unire cu Polonia puterea Cazacilor, în urmă sgu­­duie regatul suedez și îl reduce la stare de im­potență. Lucrează apoi încetul cu încetul pentru desorganisarea regatului polonez, pe care de ase­menea îl desfiinţează în cele din urmă; în sfîrşit, îi desparte pe Tătari de Poarta otomană, pen­tru­ ca să ’şi-’i supună cu atât mai lesne. Astfel dispar din istoria Europei patru popoare, care veacuri de-a rîndul stăpâniseră fâşia de pământ, ce se întindea între Rusia şi restul Europei, for­mând un puternic lanţ din Suedia pănă în Caucas, şi de aici înainte imperul otoman el singur mai rămâne, ca se susţină lupta contra Rusiei. încă la anul 1774 Rusia e însă silită să facă primul pas de retragere prin deşertarea Ţerilor­ româ­­nesci, pe care le ocupase şi le şi organisase po­trivit cu propriile ei interese, şi prin cedarea cătră Austria a importantelor posiţiuni din Bucovina, din care Austria dominează gurile Dunării şi poate s’o oprească pe R­usia în mersul ei spre meadă-iji. De aici înainte Europa întreagă e an­­gaj­ată în lupta, pe care Turcii o susţin contra Ruşilor, şi idea conducătoare a diplomaţiei este, ca pretutindenea, unde Turcii nu se mai pot sus­ţină, popoarele eliberate de Ruşi se se con­­stitue sub ocrotirea puterilor apusene în state in­dependente, pentru­ ca astfel să se formeze aici, mai la moadă-din lanţul despărţitor. Profitând de situaţiunile europene, Ruşii tot mai înaintează: în timpul lui Napoleon I, ei se fac stăpâni pe Basarabia; în urmă întră din nou în Ţerile­ ro­­mâne şi le organisează prin aşa numitul regula­ment organic potrivit cu vederile lor, îşi câştigă, în sfîrşit, o înrîurire covârşitoare la popoarele creştine din imperul otoman. Ei înse sunt res­pinşi din cele mai multe posiţiuni, trebue să se retragă din Ţerile­ române, să cedeze o parte din Basarabia cătră aceste, să renunţe la înrâurirea lor asupra popoarelor din Peninsula­ Balcanică şi să primească situaţiunea creată prin tractatul din Berlin. Astâzi imperul otoman e slăbit, dar­ Rusia are în faţa ei statul român independent, statul sârbesc tot independent, are statul grecesc cu as­­piraţiunile lui vaste, are o Bulgarie, care aspiră la independenţă, car’ Austria e întrată ca pă­zitor al ordinei în Bosnia şi Herţegovina. Ruşii au primit starea aceasta de lucruri, numai însă cu gândul, că ea este provisorie şi că vor profita de cea mai apropiată situaţiune priincioasă, pentru­ ca să se facă stăpâni pe ţe­­rile „eliberate“. Ear’ razimul întregei stăpâniri ’şi-’l caută în Bulgaria, căci îndată­ ce ar dispune de Bulgaria, ar ameninţa pe Serbia şi pe Grecia, ar silui pe România şi ar împinge toate popoa­rele din Orient ca avantgardă contra monarchiei noastre. Şi de aceea principele Alexandru, can lucra pentru consolidarea unui stat bulgar inde­pendent, nu servia numai causa bulgară, ci tot­odată şi causa tuturor popoarelor din Orient, îa-i deosebi şi causa noastră, care, în monarchia i­stro-ungară, suntem în prima linie ameninţaţi Evenimentele petrecute­ în Bulgaria a produs cu toate acestea nici o mişcare în sp­­area noastră. Europa întreagă s’a cuprins de'­, viuă nedumerire, monarchia noastră şi mai a partea, în care ne aflăm şi noi, se află şi aşti într’o febrilă emoţiune, car’ noi, care ne aflăm hotarele orientale ale monarchiei, privim cu o mai deplină linişte sufletească la cele ce se petrei par’că n’ar atîrna şi soartea noastră de eveni­mentele ce se pregătesc, par’că pentru noi ar fi cu desăvîrşire indiferent, dacă Rusia va deveni ori nu stăpână pe malul drept al Dunării. Afacerea Edelsheim-Janski. Pe când Europa întreagă şi mai ales mo­narchia noastră e agitată de cestiunea bulgară, în dosul căreia se ivesce una din cele mai grave cestiuni ale timpului nostru, concetăţenii noştri I foni. Un sentiment,, când ne reapr­imZZLMz' men lui sânt însm-plinător ne cuviile, ,ii mentele peicute încheie c Tua f lainic 1887 abon^ se înj a m t no? la wT~r—rj—f T— mmm ■ |Ul Sibiiu, Joi în 1/13 Ianuarie 1887 * Nr. 1 Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. (Ja immer costă 5 er. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. tam­en ’eatru Sibiu­ HK 7« an J ■! 1 aa era* 13 casă cu I TOSa' mult. aonard­ l'£ m ?Î sin f­­ ff an 20 fr.. Apare în fe­ care'1 aim »ojlIwlt yi T.Vf rmP RO^I lucru Biblioteca Judeţeană ASTRA llllllllli *16 4P* F J. Foia „Tribunei“. opotari păcăliţi. - Anecdotei poporala. — - I-erâ adecă clopotar­îi, Păcăiesci, — fii lui Păcală-anume şi-al frumoaselor poveşti — cinstit de altcum, dar’ ludul şi mincinos la suflet, vnse ceva prea deschis, prea îăr­țăgo.. lilesci e sat ca satul, cu biserica ’ntr’un giuiu tu cârcîma lângă cale, — precum este caut I s’o spuk, — It oamenii adesea la biserica pri«dâSfoțV. " ’ntempla de la cârcîma, colea 1,0’ cale se ^ ppriac, und popa-Arghir bătrânul cu Pă»Via sing’rei dela rugăciune și da ’n câr­cîmă ițește ei, ’i oeăria cu grosul, începe^ Lățil&apoi:­­Mei rușine, mei bețivnici, imei ,ngernie, 'și gașoiu“ , certa Arghir, mai treacă, era pop& *n Pa­li & ckleseil prea dreptul, ca se.L­ui^i copiî-’i slifletesoi/ Iar Pâțilâ, clopot^ el a-’i căscat? ■’ta “ai a":S bacQg^^flHgputea suferi, las’. Pâțila, - '4e rl ■ü,;;l&',-ca--.i foc' pâ »n toporjt-I. era al naibei I; ^ de “mult uu A I aî ' Se-’i dea lască lui Pățilă; — și-apoi ce-’și punea în gând, Isprăvia a bună seamă mai târziu, ori mai cu­rând. — Era ’n Păcâlesci anume obiceiu din moşi stră­moşi, Când muriau oameni de cinste, mai avuţi şi mai bănoşi — Cum cântau cocoşii, ’ndată începeau a tângăni Clopotele, cât vecinii nu se puteau odihni. Obiceiul ăsta vise la mulţi nu le era drag, Dară nu-i chip cu Păţilă, care-i om cu mult hărţag; Nu-i mirare că Păcală, ce-’şi avea casa ’n vecini Şi cât tângănia Pățilă, gândiai că ’l-ai pus pe spini, ’Și-a pus gândul să-’l desbere şi se-’i facă un topor, La ce, cum am sc­is, Păcală avea încă de mult dor. „Mei —­­­icea Păcală adese, — se n’ai pace ’n așternut, „Se n’ai tignă nici chiar noaptea! Cine dracu-a mai verjut: „Clopotit noaptea la lună, când şi apele adorm? „Să n’ai pace de Păţilă nici noaptea chiar în somn ?!“ „Şi când ’ţi-e somnul mai dulce, el îţi face cio­robor! „Lasă tu Păţilă numai, că­’ţi voiu face eu topor!“ NI. Popa­ Arghir, bogat om tare, avea turma lui de ai­ci un ţap cumplit şi mare, de nu-’l da nici pe doi boi. Isailă­’l chema ţapul, avea barbă ca Arghir. Lungă, albă şi-ascuţită de-aduceau din fir în fir. Turma cea de oi şi capre durmia noaptea ’n ţintiri. Printre cruci, printre morminte, cu moş păcurar Afrim. — Isailă, mai cuminte, ca al turmei veteran, Sub a bisericii talpă putredă-’şi găsi-un cotlan, Şi cu ochii lui ca focul noaptea de ’l-ai fi văcţut, Că-i nălucă din morminte, prea uşor ai fi crezut. Se ’ntâmplase chiar să moară cel mai verde om din sat, Moş Fometea bocotanul, un om putrăd de bogat. Să ’nţelege c’astă veste, ca un fulger străbătu, Şi la mulţi de multe doruri sufletul li se umplu: Popa­ Arghir avea să spună — o minune ’n Pă­cătesci — Predicaţia dintâie, fiilor sei sufletesci; Pintilie ce-audise cândva a lui Lazar vers, Pe răvaş să ’şi-’l încreşte în al treilea sat a mers. Păţilă-’şi gândia şi dânsul: de-aici capăt un cârlan Şi un traiu şi-o omenie, ca la moş Sdrobă mai an. Şi uitară toţi de toate trebile ce-or fi având Şi la moş Fometea numai îşi aveau întregul gând, Cum să facă-o ’nmormântare cum n’a fost în Păcătesci, Şi în celelalte sate să meargă de ea poveşti. — Popa­ Arghir de două zile se tot scărpina în barbă, Cum să iee iertăciune dela frunză, dela iarbă. I Pintilie ’ncă beuse câte oue-avu neferte, Lui moş Fomete să-’i cânte: „Dumnezeu sfântul să-’l ierte!“ Adăugase şi Păţilă funile toate nod, Să ajungă jos, ca noaptea să nu se mai suie ’n pod. La cina mai de pe urmă, ce e ’n obiceiu la morţi, în preseara ’nmormentării, erau pregătiţi cu toţi, Păţilă şi Pintilie erau la popa Arghir. Ce-obosit chiar isprăvise al iertăciunilor fir — Şi se lăuda, că mâne are ’n gând a predica, Dar’ frumos, încât Păţilă de pre-acum se mi­nuna. Și va lua iertăciune dela frundă dela iarbă, Nu stiu însă de ce-ab­ia car’ se scărpina în barbă. Pintilie, incă spuse, c’are gând să cânte un vers, De-aceea de două dile, glasul ’și­ l’a tot dires. — Ah! — începe şi Păţilă, păn’acolo ’nflăcărat, — Pe funiile ’nodate, înc’un nod am înodat, Şi-am să ’ncep din piezul nopţii, pe moş Foa­mete să-’l plâng. Ce păcat c’astfel de oameni, dela noi din sat se stîng! „Dar’ căde­lniţa, Păţilă, şi ciaslovul mergi şi le-adă Şi o leacă de tămâie, dir ulcica de pe ladă. ” „Uite cheia.“ — Şi Păţilă la biserică­ pornesc E o vrem­e blastemată, ploauă, ninge, fortășesce

Next