Tribuna, ianuarie-martie 1887 (Anul 4, nr. 1-72)

1887-01-14 / nr. 9

la Foiţa „Tribunei“. Spice de aur. Culese de dascălul Ioan P. Lazar. Viaţa e o artă, în care prea adese­ori suntem diletanţi.* Spre a deveni măiestri, trebue să ne vărsăm sângele inimii.* Perii cei albi sunt spuma ce acopere marea după furtuni.* Femeia perdută vede în femeia onestă numai o oglindă ce-’i arată încreţiturile. Ea ar vrea să o sdrobească cu mânie. * Somnul e un hoţ mărinimos. El îi dă pu­terii ceea­ ce fură de la timp. Dacă timpul ce-’l perdeţi ’l-aţi pute da de pomeană acelora, care sciu să-’l întrebuinţeze, — mulţi cerşitori ar deveni bogaţi. * Datorinţa îşi încruntă sprâncenele numai atunci, când fugim de ea; care atunci, când o împlinim, ne suride.* Nu ni se iartă nici talentul, nici succesele, nici amicii, nici bucuria noastră. Lumea numai moartea ni-o iartă ; ba, câte­odată nici pe aceasta. * Trebue să tractăm trupul nostru ca pe un servitor, ca să Ali se facă stăpânul nostru. îs Mândria e un rău consilier, dar’ un sincer amic. Ea se silesce a ţine cont de judecata altora. (Toate aceste adevăruri le-a cmis Regina Ro­mâniei.) # Cine face întrebuinţare de dreptul seu, nu-’i face nedreptate nimănui. * Sciinţele ajută desvoltarea tinereţelor, uşu­rează, mângâie şi desfatează bătrâneţele. Ele ne însoţesc în călătorie, dorm cu noi, veghează cu noi şi sunt nedeslipite de fiinţa noastră în toate relaţiunile şi împregiurările, ca amicii cei mai sinceri şi mai preţioşi şi ca îngerii păzitori ai noştri în tot decursul vieţii noastre. Cicero. * Artiştilor! Demnitatea omenirii e dată în mâna voastră: îngrijiţi-o! Schiller.* Care scrie şi doresce să îndrepteze mora­vurile oamenilor, cu totul trebue se fie curat de prihană, care se nasce din zavistie. — Mare fe­ricire ar fi pe lume, dacă ar pute să nu gân­dească, nici să scrie, nici să vorbească omul de rău .... Ci chin de al.* Arta este sublimul şi frumosul la culme — este creaţiune în folosul omenirii. Principele Hermann dela Ptichler Huszkau. Adă-­ţi aminte de timpul foametei în timpul săturârii şi de sărăcie şi lipsă în timpul avuţiei, — căci de dimineaţă pănă în seară se poate schimba timpul. Sf. scriptură. * In timpul, în care trăim, numai popoarele luminate pot ajunge adevărata mărire. P. 8. Aurelian. * Omul e o taină; viaţa e un vis. Sufletelor blânde cerul e deschis. V. Alexandri. * Libertatea nu poate înainta fără înțelep­ciune, și nici a trăi fără vîrtute. * Trecutul e o lampă asociată în present, pen­­tru­ ca să lumineze viitorul. Dr. N. Preda.* Libertatea în leagănul ei trebue să se nu­trească prin prevedere. * Cel mai bun remediu în contra invidiei este, ca să produci singur cât mai mult, A. Hahn. * Libertatea mai adese­ori se cotropesce prin lipsa de cumpăt, decât prin neprietenii ei. * Frumseţa e o floare şi mirosul e amorul. Catin­a. Cheltuelile mărunte şi făcute adese­ori go­lesc punga mai în grabă decât spesele mari şi făcute arare-ori. — . . . ?* Cine nu e dator e destul de avut. Proverb rom.* Tăcerea şi nevinovăţia sunt cele mai fru­moase lucruri în lume, dar’ aceste două au şi cei mai mulţi inimici. F. Ca­ba Ier­o.* Numai în timpurile critice ne dăm seamă, că cine sfintem. Schiller. » Nu arare-ori va fi prădătorul tânăr un sgâr­­cit bătrân. Hebel.* Toate se clătină acolo, unde nu este cre­dinţă. Schiller.* La copaciul că­rut toţi aleargă să fae crengi. prov. rom. * Cine rămâne modest, — nu în faţa laude­lor, ci în faţa criticei mustrătoare, acela întru adevăr e modest. . . . .?* Omul cel înţelept, cu cât îl înalţă noro­cirea, cu atâta el se face cu mai bun nărav Anul IV Sibliu, Mercuri in 14(26 Ianuarie 1887 Nr. 9 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 luna 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., Vs an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fr. Pentru România şi străinătate: */4 an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.,­­ şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un n­u­­mer itu­dto­li­or. Epistole nefrancate nu se primesc, Manuscripte nu se înapoiază Nihu­m, 13 Ianuarie st. v. Cestiunea Ardealului se discută mereu. Sunt acum câteva zi de membrii din Budapesta ai „reuniunii maghiare de cul­tură“ s’au constituit în filială, car’ adu­narea de constituire s’a ţinut în localul dietei. Ar fi fost poate mai nimerit, ca dieta Ungariei să se declare totodată şi filială a „reuniunii de cultură“ din Cluj. Dar’ iată ce ne spune oficiosul „Nemzet“ despre importanţa acestei con­stituiri : „Nici nu este duşman străin acela, care ameninţă Ardealul. Contra acestuia ar fi aici cele un milion şi jumătate de baionete ale mo­­narchiei. Ar fi aici întreaga naţiune maghiară până la cel din urmă om, până la cel din urmă ban. Ar fi aici opintirea uriaşă a unei naţiuni ce este gata pentru toate. Duşman străin n’ar putea să cucerească Ardealul câtă vreme nu s’a descărcat cea din urmă car­tuşă, nu s’a cheltuit cel din urmă ban şi n’a căttat cel din urmă Maghiar înarmat. G­ermanii au luat Alsaţia dela Francia, deoare­ce aceasta tot Frandiă a rămas, şi a păstrat capacitatea de apărare şi de desvol­­tare, caracterul ei francez. Dar’ dacă din trupul Ungariei s’ar scoate Ardealul, s’ar ucide Ungaria. Şi-ar perde­­asa de existenţă, putinţa ori-şi-cărei desvoltări. „Aceasta e causa, că s’a spăriat societatea. Aceasta e causa alarmei, pe care mulţi au desaprobat-o. Aceasta e explicarea opintirilor societăţii. „Căci nu un duşman extern, ci slăbiciunea internă a ameninţat şi ameninţă Ardealul. Aceasta e primejdia, contra căreia societatea maghiară din Ardeal nu mai e capabilă de a se lupta. Maghiarimea a perdut teren preste Carpaţi, în loc de a fi câştigat teren. Pe rasa superioară şi domnitoare a strîmtorat-o rasa atât cultural, cât şi politicesce inferioară. „în această stare de lucruri, în această situ­­aţiune falsă trebue să se dee ajutor. Societatea maghiară de aici trebuia să ajute pe societatea maghiară de preste Carpaţi. Adecă s’o apere, car’ nu să atace.“ Rasa „inferioară“, care a câşti­gat teren faţă cu rasa „superioară şi domnitoare“ sfintem fără îndoeală noi Românii, un lucru, care pentru tot omul cu judecată dovedesce, că nu sfintem rasă „inferioară“, ci „superioară“, de­oare­ce rasa „infer­ioară“ nu „câştigă“, ci „perde“ teren faţă cu altă rasă, care mai e şi „domnitoare“. Dar’,­­ aceasta e cestiune de apre­­ciare: nu putem cere ca Maghiarii să re­cunoască şi ei înşişi, că ne sunt inferiori ca rasă. E destul că ei constată faptele, din care resultă, că le sfintem superiori. Destul, că noi sfintem duşmanii, care ameninţă Ardealul, contra noastră s’a or­­ganisat societatea maghiară, faţă cu noi au să fie apăraţi Maghiarii din Ardeal. Ni-o spune cel mai de frunte dintre organele de publicitate ale Maghiarilor, cel mai autorisat organ al guvernului nostru. Să vedem deci, cum ni se presentă „apărarea“ aceasta. Noi am ocupat, aşa se­­j­ ice, teren faţă cu Maghiarii, fără îndoeală dar’ vorba e să perdem oar’ terenul, pe care ’l-am ocupat ori cel puţin să nu mai ocu­păm şi de aici înainte teren. Unde am ocupat însă terenul? De sigur că nu în viaţa politică, de­oare­ce din viaţa politică ne-am retras. Ajutaţi de fraţii lor de preste Carpaţi, Maghiarii din Ardeal au ajuns ei singuri stăpâni în ţeara aceasta, fac tot ceea­ ce vreau în ea, o ruinează după pofta ini­mii lor. Lupta nu e clar o politică, ci socială. Am câştigat faţă cu Maghiarii teren, pentru­ că ne-am sporit, am câştigat averi, ni-am ridicat nivelul cultural prin orga­­nisarea noastră bisericească şi şcolară şi am întemeiat aici pe pământul acesta o cultură românească ce poate să devină cu timpul hotărîtoare pentru caracterul cultu­ral al acestei ţeri. Vorba e clar’, ca de aici înainte să nu ne mai sporim, să nu mai câştigăm averi, să nu ne mai ridicăm nivelul cul­tural, să nu mai punem în pericol carac­terul maghiar al acestei ţeri prin lucrarea noastră literară. Şi trebue să scie tot Românul din Ardeal, că de aceasta e vorba. Când copilul român se nasce, el este duşmănit de concetăţenii noştri maghiari, fiindcă prin el se sporesce numărul Ro­mânilor, şi crima de a se fi născut nu li­ se iartă decât cu condiţiunea, că nu va trăi ca Român ori va părăsi ţeara aceasta. Când Românul muncesce în sudoarea feţii sale şi nu consumă toate roadele muncii sale, ci trăiesce cumpătat, ca să-­şi poată agonisi avere, el este duşmănit de concetăţenii lui maghiari, fiindcă sporesce averea Românilor, şi crima de a fi om agonisitor nu li­ se iartă decât cu condi­ţiunea, că se va lăpăda de neamul lui ori va părăsi ţeara. Şi duşmănit e Românul, dacă jertfe­­sce pentru biserică şi şcoală, duşmănit dacă cetesce cărţi românesci, duşmănit mai ales, dacă lucrează pentru ridicarea nivelului cultural al neamului românesc. Ei bine! ce avem noi Românii să facem faţă cu această duşmănie ? Să-­i duşmănim şi noi pe concetă­ţenii noştri ? N’avem de ce! Să facem copii, cât de mulţi copii sănătoşi şi capabili de a suporta miseriile vieţii, să muncim din toate puterile şi să trăim cumpătat, ca să le putem lăsa co­piilor noştri mai mult decât ceea­ ce am moştenit noi înşine de la părinţii noştri şi să punem mai presus de toate meritul de a fi sporit neamul românesc cu oameni destoinici, deprinşi la muncă multă şi pu­ţine trebuinţe. Celelalte se fac ele de ele! Cât pentru conducerea întregului aparat de instrucţiune, punctul de plecare al acestei legi este cea mai deplină încre­dere în bunăvoinţa celor chemaţi să dee învăţătura. Legiuitorul dela 1864 admite ca lucru de sine înţeles, că aceia, cari primesc odată sarcina aceasta, o şi poartă cu toată iubirea, şi de aceea îi scutesce faţă cu ori-şi­ce fluctuaţiune politică şi nu dă nimănuia dreptul de a-’i sili să-’şi facă datoria, nici puterea de a-’i pedepsi, dacă nu ’şi-o fac. Ei înşişi au să se contro­leze unii pe alţii şi să alunge din mijlo­cul lor pe cei nevrednici. Experienţa a dovedit, că, vorbind în tesă generală, legiuitorul nu s’a înşelat: în adevăr corpul didactic n’a făcut de po­­siţiunea sa abusul, pe care ar fi putut să-’l facă. — S’au comis, ce-i drept, — pe ici pe colo abusuri, dar’ în genere fo­cul sacru al începutului a primat faţă cu slăbiciunile omenesci. Cine poate însă să garanteze, că ceea­ ce în trecut a fost numai excepţiune în viitor nu va deveni o regulă ? Căci fo­cul sacru s’a cam trecut şi el, exigenţele devin din ani în­­ji mai mari şi sarcina celor chemaţi să dee învăţătura este din an în an mai grea. Trebue dar’ să se afle o garanţă, că în viitor se va face deosebire între cei vrednici şi cei abuzivi ori neglijenţi. Garanţa aceasta o caută toţi aceia, care stăruie pentru crearea unei legi noue. Astfel legea nouă cuprinde, între al­tele, şi un fel de vot de neîncredere pen­tru corpul didactic. De aceea corpul di­dactic combate legea nouă şi stăruie pentru modificarea celei de la 1864. Oamenii, care îşi fac datoria, adecă cei mai mulţi dintre membrii corpului di­dactic, se simt atinşi în amorul lor pro­priu prin încercarea de a-­i supune la dis­ciplină. „Noi ne facem datoria, — zjic ei, — n’avem trebuinţă de împintenările mini­strului, să ni se creeze toate mijloacele, de care avem trebuinţă, şi vom lucra chiar cu mai mult zel ca pănă acum.“ Ear’ oamenii, care se tem de legea nouă, adecă minoritatea corpului didactic, profită de legitima supărare a majorităţii, ca să combată pe ministru cu oare­care aparenţă de dreptate. Reforma învăţământului în România. Totdeauna, când s’a făcut în Ro­mânia încercarea de a reforma învăţămân­tul, vorba a fost — nu de modificarea legii dela 1864, ci de crearea unei legi noue. Şi nici că este cu putință reforma, dacă nu se abrogă legea dela 1864.

Next