Tribuna, aprilie-iunie 1887 (Anul 4, nr. 73-145)
1887-04-01 / nr. 73
Anul IV Sibiiu, Mercuri 1/13 Aprilie 1887 Nr. 73 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca la Aprilie v. 1887 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sunt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea, unde se află, şi ponta ultimă, care domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimisziarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „T r i b ii n a“. 31 Martie st. v. Tragem astâdi luarea aminte a publicului român asupra unei fapte, care se cualifică ea de ea. Folosindu-se de drepturile acordate chiar şi străinilor, Românii din ţerile coroanei ungare au înfiinţat în cei din urmă Z-trei ani, câteva institute de credit şi de economiiBHSJÎpP** Impulsiunea s’a dat din Sibiiu, unde încă în primii ani ai deceniului trecut s’a înfiinţat ,,Albina“. Această întreprindere curat comercială, făcută în vederea câştigului material ce se realizează prin operaţiunile de credit, s’a bucurat de multă sprijinire din partea Românilor din ţerile coroanei ungare, fiindcă se credea, că ea va contribui la desvoltarea economică a elementului român. Ajuns abia de curend stăpân pe avutul seu, Românul nu scie încă să chivernisească. Dacă are bani, nu scie cum şi unde să-’i fructifice în mod sigur; dar’ dacă are trebuinţă neapărată de bani, nu scie unde să se împrumute în condiţiuni avantagioase şi cade pe mâna cămătarilor comuni. Şi în zadar ’l-am sfătui să-’şi fructifice banii la institutele de credit, ori să se împrumute dela ele, căci el numai foarte cu anevoe se hotăresce să-’şi dee banii în mâna unor oameni, pe care nu-’i cunoasce, şi numai ajuns la cea mai mare strîmtorare se angajează faţă cu o „bancă.“ Se credea dar’, că el va fi încuragiat şi se va deprinde încetul cu încetul să între în daraveri cu institutele de credit, dacă se va crea un institut condus de oameni, pe care îi cunoasce şi în care pune încredere, în sensul acesta şi numai în sensul acesta „Albina“ a fost considerată ca institut „naţional“, şi Românii din toate ţerile coroanei ungare au sprijinit această întreprindere. Nu vom cerceta, dacă „Albina“ a fost ori nu condusă potrivit cu aşteptările întemeietorilor ei. Lucrul de căpetenie este, că întreprinderea a reuşit şi folosul „naţional“ s-a realizat, încuragiaţi prin succesele obţinute de „Albina“. Românii au făcut un însămnat pas spre progresul economic, şi astăzi avem institute de credit în Sibiiu, în Braşov (filiala „Albinei“), în Făgăraş, în Blaj, în Năsăud, în Reghin, în Cluj, în Turda, în Orăştie, în Deva, în Abrud, în Şimleu, în Timişoara, în Arad, şi nu au mai rămas decât puţine centre de poporaţiune românească, din care Românul nu este încuragjat a lua parte la operaţiunile de credit. Toate aceste institute de credit, fac ceea-T,d1*'p., at? * se facă ori-şi-care evreu venit ieri din Graliţia ori dirn Rusia, primesc dela ori-şi-cine bani cu camătă mai mică şi împrumută pe ori-şi-cine cu camătă mai mare, ca să realizeze astfel un câştig pentru cei ce sânt părtaşi la întreprindere. N’a fost nici odată vorba, ca numai Românii să-’şi poată fructifica banii la aceste institute, nici ca Românii să se împrumute dela ele în condiţiuni mai avantagioase ca alţii, nu se face deosebire între om şi om, ci creditorul român capătă aceleaşi procente ca ori-şi-care altul, car’ datornicul român, dacă nu plătesce la termin, este executat ca ori-şi-care altul. Dar’ sânt chiar şi aici în Ardeal institute de credit şi de economii organisate astfel, că partea cea mai însemnată a câştigului, pe care îl realizează, e destinată pentru scopuri de binefacere. Institutele întemeiate de Români nu sânt organisate pe asemenea caze: ele îi exploatează pe Români, care câştigul realisat de ele rămâne la disposiţiunea celor ce sânt părtaşi la întreprindere. Dintr’un câştig de preste 45.000 fi. realisat în anul trecut „Albina“ din Sibiiu nu a dăruit decât vre-o 1200 fi. pentru scopuri de binefacere ori culturale, ceea ce ar face orişicare neguţător, care câştigă atât de la o clientelă precumpănitor română şi ţine să-şi păstreze clientela aceasta. Cu toate aceste institutele de credit înfiinţate de Români sânt persecutate de societatea maghiară. Se recunoasce în întreaga lume civilizată, că institutele de felul acesta ajută desvoltarea economică. Acolo, unde ele nu se înfiinţează din iniţiativă privată, le creează statul ca aşezăminte de utilitate publică. Numai Românilor din ţerile coroanei ungare nu li se recunoasce meritul de a fi înzestrat ţeara lor cu un întreg şir de asemenea aşezăminte de utilitate publică; din contră, chiar şi această lucrare a lor este un motiv spre a-i persecuta. Experienţa a dovedit, că unul singur din aceste institute, „Albina“, a contribuit mai mult decât toate celelalte institute din ţeară, ca şi Românii să devină accesibili pentru operaţiunile de credit.,, cu toate aceste nu se recunoasce, că anume în ţinuturile cu poporaţiune românească institutele conduse de Români sânt o cestiune de desvoltare economică generală. Români din toate părţile ţerii, voind să se împrumute ori să-şi fructifice banii câştigaţi cu multă sudoare, veniau la Sibiiu, deşi erau institute de credit şi la Arad, şi la Timişoara, şi la Cluj, şi la Sătmar. De ce ? Nu pentru că aici la Sibiiu puteau să se împrumute ori să-’şi fructifice banii în condiţiuni mai avantagioase. Nu! condiţiunile erau poate în unele caşuri chiar mai oneroase. In toate operaţiunile de credit însă vorba e înainte de toate de încredere, şi Românii aveau mai multă încredere în „Albina“, fiindcă acolo erau oameni, pe care îi stiau şi despre care nu presupuneau, că pot să-i înşele. Ca să nu fie siliţi a mai veni la Sibiiu, ca se poată face şi operaţiuni mai mici, care nu s’ar renta, dacă ar fi făcute cu Sibiiul. Românii au înfiinţat în urmă şi în alte oraşe institute de credit. Dintre aceste institute mai de curând înfiinţate nici unul, hotărît nici unul nu are importanţa „ Victoriei“ din Arad, în Arad sânt mai multe institute de credit, nici unul din ele n’a făcut însă în timpul celor din urmă ciece ani cu Români din ţinutul Aradului atâte operaţiuni ca „Albina“ din Sibiiu. Dar’ nu e vorba de operaţiunile, care s’au făcut, ci de cele ce s’ar fi putut face, dacă „Victoria“ s’ar fi înfiinţat mai de mult. Operaţiunile nu s’au făcut, pentru că „Albina“ era depărtată, car’ cu institutele din Arad Românii nu îndrăsniau să între în daraveri. Ele se vor face acum, după ce Românul din ţinutul Aradului se poate adresa chiar în Arad la oameni, pe care îi cunoasce şi îi socotesce vrednici de toată încrederea. Nici nu s’a înfiinţat însă bine institutul, şi unul dintre Ziarele din Arad, guvernamentalul „Aradi Közlöny“, se încearcă a-’l discredita, care oficiosul „Nemzet“ din Budapesta reproduce insinuările Ziarului aradan. „Ar fi fost apoi, — 7*06 „Aradi Közlöny“, — chiar în interesul creditului propriu al institutului, ca să nu fee caracterul exclusivităţii, căci nu ştim cum îşi închipuiesc sprijinirea altor institute de acelaşi fel, de care adeseori va ave trebuinţă. Aceste cu anevoia vor avea încredere necondiţionată într’un institut, a cărui limbă de pertractare şi ale căreia condici de afacere nu le înţeleg. Ori vor purta condicile în limba maghiară, respective şi în limba maghiară ? Ori poate nemţesce? — între întrebările puse de noi sunt şi unele, cu care trebue să se ocupe neapărat şi guvernul, când va întări statutele noului institut, — ear’ aceasta n’a avem ca denunciaţiune, căci şi altfel guvernul va fi atent la modul extraordinar, în care s’a înfiinţat institutul, dar’ presa are datoria de a vorbi despre toate lucrurile ce inspiră temeri... . Suntem înclinaţi a presupune, că unii dintre întemeietori nu s’au gândit mai matur, ce mijloc ar putea să fie institutul în mânile elementelor ne- Forţa „Tribunei“. Mincinosul. Comedie în 3 acte de Carlo Goldoni. Persoanele: Doctorul Balanzoni, Bolognez, medic în Veneţia. Beatrice, fiicele sale. Kosaura, Colombina, servitoarea lor. Oc ta v iu, cavaler padovan, amantul Beatricei. Florindo, tiner bolognez, învaţă medicina în Veneţia şi locuesce în casa doctorului, amant secret al Kosaurei. Brighella, servitorul seu credincios. Pantalone, negustor veneţian, tata lui. Leiu, mincinosul. Arlecchino, servitorul seu. Un birjar neapolitan. Un băiat de prăvălie. Un factor de la poştă. O cântăreaţă. Musicanţi. Luntraşi pe peotă.— Peota, în Veneţia, este o luntre foarte comodă, ce poate cuprinde mai multe persoane, acoperită cu pănură roşie, cu scaune bune şi la mijloc cu o masă. — Servesce pentru călătorii scurte şi pentru distracţiune în oraş. Luntraşi pe gondolă. Scena se petrece în Veneţia. Actul I. Scena I. Noapte cu lună. Stradă cu vederea canalului. De o parte casa doctorului cu mici balconuri. De ceealaltă oţel cu emblema vulturului. — La ridicarea cortinei se vede o peotă luminată, întocmită pentru serenadă, cu musicanţi şi cu o cântăreaţă. Musicanţii intoană o simfonie. — Florindo şi Brighella pe uscat de o parte a scenei. — Rosaura şi Beatrice es în balcon. Florindo. — Ean caută, dragă Brighella; vezi pe scumpa mea Rosaura în balcon cu soru-sa Beatrice; ah eștt să se bucure de serenadă.— E vremea să las să se intoneze cântecul ce ’l-am compus eu, și cu care voiu să dovedesc Rosaurei iubirea mea cătră ea. Brighella. — în viața mea nu am văzut o dragoste mai ciudată ca a d-tale. D-ta iubesci din inimă pe cocotița Rosaura; stai într’o casă cu domnia ei, făcend practică de medicină la dl doctor, tata fetei, ai prilegiuri destule să-’i vorbesci, și în loc să-’i grăiesci cu gura, voiesci să-’ți dovedesci dragostea printr’o serenadă, şi să-’ţi descoperi inima printr’un cântec plăsmuit de d-ta? Ei, nu-’ţi perde coconaşule vremea aşa fără rost. Grăiesce-’i, fă-o să înţeleagă dorul inimii d-tale, află şi gândul ei, şi dacă ea încă răspunde la dragostea d-tale, atunci îi poţi face serenade, căci cel puţin nu-’ţi vei arunca aşa paralele degeaba. Florindo. — Dragă Brighella,ţi-am spus-o şi altădată, că nu îndrăsnesc. Iubesc pe Rosaura, dar’ nu ştiu cum să-’i dovedesc dragostea mea. Crede-mă, dacă ar trebui să-’i vorbesc faţă în faţă, aş întră în pământ de rușine. Brighella. — Și vrei să o duci dar’ tot așa înainte? Să te chinuiesci fără să-’i vorbesci? Florindo. — Ah, lasă-mă, — du-te la peotă și dă porunci să se intoneze noul meu cântec. Brighella. — Iartă-mă, d-le Florindo, dar’ am slugit în Bologna pe tata d-tale; te-am vezut în fâșie şi totdeauna ’mi-ai fost drag. Deşi acum în acest oraş slujesc pe un altul, cum te văd pe d-ta, par’că văd pe stăpânul meu; şi ciasurile ce ’mi le pot răpi, le întrebuinţez bucuros .... Florindo. — Brighellă, dacă ai ţinut vreodatâ la mine, fă, te rog, ceea ce îţi poruncesc eu acum; du-te la peotă și spune să cânte. Brighella. — îndată, după porunca d-tale. Florindo. — Eu mă retrag după această casă. Brighella. — Dar’ pentru ce să te retragi ? Florindo. — Ca să nu mă vadă nimenea. Brighella. — (La o parte.) Ce dragoste ciudată ! Ce băiat din lumea vechia! în Z^ele noastre găsesci puţini tineri de seama acestuia. (Pornesce spre peotă.) Florindo. — Rosaura, scumpă Rosaură, tu eşti sufletul meu! Tu eşti singura mea speranţă! O, de ai sei cât te iubesc! (Se retrage.) (Musicanţii din peotă acompaniază, car’ femeia în mijlocul lor cântă următoarele versuri: Idol al inimii mele Mă topesc de-al tău amor, Şi în veci a mea speranţă Crescând, cresce cu-al meu dor. Aş dori, iubita mea, Să-’ţi arăt a mea durere, Dar’ în faţă-’ţi nu pot sta: Singuri ochii-’ţi plini de foc, Mă fac graiul a-’l uita. Când departe eşti de mine Şi-ochii tei nu mă pătrund, îmi propun, făr’ de sfială, Dorul să nu-’l mai ascund. Dar’ de geaba mă frământ, Căci îndată ce te văd, Uit tot ce ’mi-am pus în gând: Singuri ochii-’ţi plini de foc, îmi opresc orice cuvânt. Dacă m’ai privi în faţă Chinul meu tul-ai ghici Şi de mine-ai prinde milă Chiar tu m’ai compătimi. Dar’ eşti cruda, nu voesci Nici să scii de-a mea iubire, Ci în veci mă chinuesci Şi cu ochii-’ţi plini de foc Mereu viaţa-’mi topesci. (Pe când se cântă aceste versuri, ese Leliu şi Arlecchino din hotel şi se desfătează ascultând serenada. Sfîrşindu-se canţoneta, musicanţii cântă o altă arie, şi peeta pleacă.) Brighella (încet cătră Florindo). — Eşti mulţumit, die Florindo? Florindo. — Sunt prea mulţumit. Brighella. — Mers-a bine? Florindo. — Nici că se putea mai bine. Brighella. — Dar’ coconiţa Rosaura nu stie cine ’i-a făcut această serenadă. Florindo. — Nu-’mi pasă; destul că s’a desfătat de ea. Brighella. — Ei, acum întră în casă, fă să te vadă, fă cel puțin să bănuească, că această politeță este opera d-tale. Florindo. — Să mă ferească cerul! Ba din contră, ca să nu dau loc la bănuială, mă duc pe aici, fac un încungiur și întru în casă pe ceealaltă poartă. Vino cu mine, Brighella. — Vin, oriunde îmi vei porunci, Florindo. — Adevăratul amor consistă în a iubi, fără a o spune. (Pleacă amândoi.) (Va urma.)