Tribuna, aprilie-iunie 1887 (Anul 4, nr. 73-145)

1887-04-22 / nr. 90

Nr. 90 Anul IV Sibiiu, Mercuri în 22 Aprilie (4 Maiu) 1887 Abonamentele pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., Vi an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: Vi an 10 cr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. N­ii îiuiiiir costă 5 er. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Forța „Tribunei“. Mincinosul. Comedie în 3 acte de Carlo Coldoni. Actul III. Scena IX. (Urmare.) Octaviu. — (cătră Leliu.) Când vei înceta cu născocirile tale? Leliu. — (arată lui Octaviu hârtiile primite de la Neapole.) Privesce, dacă nu spun eu ade­­vărul. Caută, cari sânt născocirile mele ? Dacă hârtiile mele de stare liberă, ce am lăsat să ’mi­ se trimită din Neapole. D-ta, domnule Oc­taviu, care cunosci acea țeară, privesce dacă sünt legalisate și autentice? Octaviu. — Este adevărat, cunosc scrisul, îmi sânt cunoscute pecețile. Doctorul. — Mare Dumneizeule! Așa dară nu ești însurat? Leliu. — Nici vorbă ! Doctorul. — Pentru­ ce dar’ domnul Pantalone ’mi-a spus că ești însurat? Leliu. — O să ve spun eu pentru­ ce. Doctorul. — Ear’ o să-’mi istorisesci vre-o po­veste. Leliu. — Tatăl meu s’a căit, că vă dăduse cu­vântul că o să iau pe domnișoara Rosaura. Doctorul. — Și pentru­ ce? Leliu. — Pentru­ că aici dimineață în târg un samsar, care a aflat de venirea mea, mi-a oferit o zestre de 50.000 de galbeni. Doctorul. — Domnul Pantalone îmi face această insultă ? Leliu. — Interesul orbesce lumea. Octavia. — (Stau uimit. Nu știu ce se cred.) Doctorul. — Așa dar’ ești înamorat de fiica mea? Leliu. — Da, domnule! Doctorul. — Cum s’a întâmplat să te înamo­rezi așa de iute? Leliu. — Așa iute ? în două luni de dile amo­rul copilaș se face uriaș. Doctorul. — Cum în două luni, dacă ai sosit abia aseară? Leliu. — Domnule doctor, acum vă descopăr tot adevărul. Octaviu. — (în sine.) Vre­o altă scornitură. Leliu. — Sciți cât timp este de când am plecat eu de la Neapole? Doctorul. — Tatăl d-tale ’mi-a spus, că vor fi aproape trei luni. Leliu. — Ei bine, unde am stat eu în aceste trei luni? Doctorul. — El ’mi-a spus, că ai stat în Roma. Leliu. — Tocmai aceasta nu e adeverat. M’am oprit la Roma trei sau patru zile, și am venit de-a dreptul la Veneția. Doctorul. — Și domnul Pantalone n’a scitit-o? Leliu. — Nu scia, pentru­ că atunci, când am ajuns, el era ca de obiceiu la moșia sa dela Mira. Doctorul. — Dar’ pentru­ ce nu te-ai dus să-’l veiji ? Pentru­ ce n’ai fost să-’l gâsesci afară la țeară ? Leliu. — Pentru­ că vedând pe domnișoara Ro­saura, n’am mai putut să me despart de ochii ei. Octaviu. — Domnule Leliu, d-ta le îndrugi din ce în ce mai groase. Sunt două luni de când eu locuesc în hotelul Vulturului, și numai ieri ai sosit acolo. Leliu. — Eu pănă acum am stat în hotelul de Francia; și pentru a curteza mai lesne pe dom­nișoara Rosaura, am venit la Vultur aseară. Doctorul. — Pentru­ ce, dacă ești înamorat de fiica mea, ai născocit serenada și cina în casă ? Leliu. — Cât pentru serenadă, este adevărat, eu am lăsat să se facă. Doctorul. — Dar’ despre cină? Leliu. — Am spus ceea­ ce aș fi dorit să fac. Octaviu. — Și dimineața ai condus pe cele două surori în târg? Leliu. — Am voit să spun și eu o glumă; m’am căit, nu voiu mai spune. Să ajungem la conclusiune. Domnule doctor, eu sânt fiiul lui Pantalone Bisognosi, și aceasta o credeți. Doctorul. — S’ar pute, ca nici aceasta să nu fie adevărata. Leliu. — Eu sânt liber, și iată dovezile liber­tății mele. Doctorul. — Numai să fie adevérate. Leliu. — Domnul Octaviu le recunoasce. Octaviu. — Intr’adevér, ’mi­ se par adevérate. Leliu. — Căsătoria între domnișoara Rosaura și mine a fost încheiată între d-ta și tată-meu. Doctorul. — îmi pare rău, că domnul Panta­lone, amăgit de cei 50,000 de galbeni, ’și-a luat vorba Inderet. Leliu. — Se vă spun eu. Zestrea de 50,000 gal­beni a sburat, și tatăl meu se căiesce, că a născocit povestea despre căsătoria mea. Doctorul. — Pentru­ ce nu vine el să­’mi vorbească ? Leliu. — Nu îndrăsnesce să o facă. M’a trimis pe mine în locul seu. Doctorul. — Ei! ’mi­ se pare că e o încurcă­tură la mijloc. Leliu. — Jur pe onoarea mea! Doctorul. — Aidem, fie cum o fi, am să ’ți-o dau. Pentru­ că dacă domnul Pantalone este mulțumit, îmi face plăcere; și dacă n’ar fi mulțumit, m’aș resplăti pentru vătemarea ce voia să-’mi facă. Ce z­ici, domnule Octaviu? Octaviu. —D-ta te gândesci foarte bine. Ne­greșit, când va fi măritată, o să se isprăvea­scă toate. Doctorul. — Dă-’mi mie acele hârtii de stare liberă. Leliu. — Bată-le. Doctorul. — Dar’ în aceste trei luni s’ar putea să te fi legat cu cineva. Leliu. — Cum? dacă am stat necontenit în Veneția? Doctorul. — Să le cred ? Leliu. — N’aș mai spune o minciună, nici să sciu că m’aș face rege! 1/ Sibiiu, 21 Aprilie st. v. Sântem dinastici, ba după părerea multora chiar prea de tot dinastici, — dar’ sântem, fiindcă sântem mai presus de toate Români. Recunoascem şi noi, că în timpul celor din urmă două decenii consilierii Maiestăţii Sale nu­­şi-au dat câtuşi de puţină silinţă, ca să cultive în Români tradiţionala alipire cătră Casa domnitoare, şi că astăzi, după douăzeci de ani de omnipotenţă maghiară, Românii vor fi având poate multe cuvinte de a mai slăbi din tradiţiunile lor dinastice. Nu-­i este însă iertat nici unui om cu priviri largi să se inspire din presentul trecător. Din present se inspiră omul mărginit şi pripit, care vede cele ce se petrec a­lţi, îşi aduce aminte de cele­ ce s’au petrecut ieri şi alaltăieri, trăiesce sub impresiunea faptelor săvîrşite în timpul scurtei lui vieţi şi cedează impulsiunilor sale momentane. Foarte firesce dar’, oamenii mărginiţi şi pripiţi înclină astăzi, după experienţele pe care le-au făcut ei înşişi în timpul celor din urmă dovedeci de ani, se plângă pe bieţii de Români, pentru­ că tot mai păstrează în inimile lor sentimentele de alipire cătră Casa domnitoare, şi să ne osândească pe noi, care cultivăm senti­mentele aceste. Aceia însă, care privesc departe în trecut, şi departe în viitor, aceia sciu şi înţeleg, că sentimentele produse în con­­sciinţa popoarelor sunt resultate istorice, care numai încetul cu încetul se obţin şi tot numai încetul cu încetul se şi perd. Sunt acum trei sute de ani, nu de ce, nu dovedeci, ci trei sute de ani, când regele Poloniei se lupta cu Sigismund Báthory asupra stăpânirii Ţerilor-româ­­nesci, Casa de Austria, cu toate că avea foarte mare trebuinţă de aliaţi, a renunţat la alianţa Poloniei şi­­l-a lăsat pe Sigis­mund Báthory să caută, fiindcă asupra Ţe­­rilor-românesci nu voia să între la în­voială cu nimeni şi Românii ei înşişi nu voiau să schimbe stăpânirea Sultanului de­cât cu a împăratului. Tot astfel a procedat Casa de Au­stria de câte­ ori fie din Polonia, fie din Ardeal s’a făcut vre-o încercare pentru supunerea Ţerilor­ românesci. Prea slabă, pentru­ ca să poată lua ea însăşi stăpâni­rea asupra acestor ţeri, Casa de Austria a fost totdeauna destul de tare, ca să îm­­pedece stabilirea în ele a vre­unei alte stăpâniri, afară de cea otomană, care era trecătoare. Sunt acum două sute de ani, când Rusia întră de-a întâia oară, ca aliată a Austriei, în relaţiuni cu popoarele euro­pene, Casa de Austria ia toate precauţia­ , nile, pentru­ ca nu cumva Rusia să înain­teze în Ţerile-române. Sunt acum o sută de ani, când­ Ru­sia se face stăpână asupra Ţerilor-române, Casa de Austria intervine şi o silesce în înţelegere cu regele Prusiei să se retragă din ele, — şi de atunci pănă în­­zilele noastre una din cele mai de căpetenie preocupări ale cabinetului din Viena în materie de politică orientală a fost tot­deauna, ca Rusia să nu se apropie de Carpaţi. Iară noi, Românii din ţerile de sub sceptrul Casei de Austria, ne-am luptat timp de două sute de ani contra conce­tăţenilor noştri, cari ne exploatau şi ne tratau ca pe nisce străini pe pământul nostru strămoşesc, nu ne-am simţit însă nici odată îndemnaţi a ne pune împrotiva Casei domnitoare, pentru­ că ea ne-a ocro­tit, când cele mai puternice resoane de stat n’au silit-o să ne lase deocamdată la discreţiunea duşmanilor noştri. Nu este în viaţa noastră nici un pas de înaintare, care nu ne reamintesce numele vre­unui împărat, începând cu întemeierea şco­lilor de la Blaj pănă la reîntemeierea me­­tropoliei române gr.-orientale Casa de Au­stria ni­ a fost povaţă şi ajutor. Toate aceste nu din vre-o slăbiciune particulară pentru neamul românesc, ci din prevedere politică, încă acum trei sute de ani bărbaţii de stat ai Austriei au înţeles, că Românii sunt unul dintre po­poarele cu viitor mare în Orientul Europei şi că interesele de conservare naţională îl vor îndemna totdeauna pe acest popor să susţină puterea Casei de Austria. Şi de aceea desvoltarea poporului român era şi este în interesul Casei de Austria. Ar fi un lucru foarte pripit, ca din faptele petrecute în timpul celor din urmă douăcinci de ani să tragem conclusiunea, că bărbaţii de stat ai Austriei s’au lăpădat de tradiţiunile Casei domnitoare şi că în Viena politica urmată de Maghiari faţă cu noi nu este numai tolerată, ci totodată şi aprobată. Se petrec în fiesce­ care cţi fapte, care trebue să producă pănă chiar şi în oamenii mai preocupaţi convingerea, că cele ce se petrec în Ungaria şi în deosebi în Ardeal produc în cercurile hotărîtoare din Viena cea mai penibilă impresiune. Una din aceste fapte este şi aceea, că Maiestatea Sa împărăteasa Elisabeta, având, din întâmplare, să petreacă câteva săptămâni la băile dela Mehadia, în mij­locul unei poporaţiuni românesci, s’a apro­­visionat, precum spun organele de publi­citate ale Maghiarilor, cu gramatici ro­mânesci. Trebue se fie stupid acela, care nu vrea se înţeleagă ce va să dică scriea aceasta, în scurtul timp, pe care ’l-a petrecut la Mehadia, Maiestatea Sa s’a convins, că Românii au funcţionari, care nu stiu să vorbească cu aceia, pe care au să-’i ad­ministreze ori să-’i judece. Chiar acum s’a petrecut la Dej, într’un comitat cu po­­poraţiune exclusiv românească, fapta ne­­cualificabilă, că unui Român, care avea o afacere la cartea fonciară, ’i­ s’a răspuns de cătră funcţionarul, la care s’a adresat: N­u sciu românesce! Şi aşa li se răspunde Românilor pretutindenea, — aici în ţeara lor, de cătră funcţionarii hrăniţi din roa­dele muncii lor. Ei bine! — răspunde Maiestatea Sa Împărăteasa-Regină. — Eu, care n’am să petrec o viaţă întreagă, ci câteva săptă­mâni numai aici în mijlocul Românilor, Eu vreau să sciu românesce ! Nu ne facem ilusiunea, că Maghiarii vor voi se înţeleagă înfruntarea aceasta. Porniţi odată pe calea primejdioasă, în care se află, ei cu greu se vor mai fi putând întoarce, şi întrebarea e numai, dacă sunt ori nu destul de tari, ca să poată înainta în luptă cu întreaga monarchie. Vorbind în numărul de la 1 Main despre negocierile vamale dintre România şi monarchia noastră, organul oficios „Nemzet“ constată, că sunt şi interese politice, care militează pentru încheierea convenţiunii. „Există comunitatea de interese între noi şi statele din Balcan, a­dice „Nemzet“. — Serbia încă de mult s’a alipit pe basa aceasta de monarchia noastră. Bulgaria s’a desfăcut pe faţă şi în mod violent de Rusia. România de asemenea este interesată să se razime de Austro-Ungaria și prin ea de puterile apusene. Din Apus nu ame­nință vre-un pericol nici viața ei de stat, nici desvoltarea ei națională. Din contră Rusia a arătat prin fapte, ce pot să aștepte Românii de la dînsa. Nu este între statele balcanice nici unul, ale că­ruia interese ar fi atât de opuse cu ale Rusiei, ca ale celui român, în mijlocul slavismului dela Meadă-c­i şi a celui dela Meadâ-noapte micul popor român nu are alt razim afară de Austro- Ungaria, care nu nutresce intenţiuni de cucerire ! “ Da! — Vorba e numai, dacă e mo­narchie, în care Maghiarii pot să facă tot ceea­ ce fac, mai poate ori nu să le inspire unor oameni atât de chibzuiţi ca Românii sentimentul, că bine se razimă, când se razimă de Austro-Ungaria. Da, Românii toţi, şi cei din România, şi cei de aici sunt pătrunşi de convingerea, că Austria nici nu vrea, nici nu poate să voească a-’i jigni în desvoltarea lor, şi că oamenii de stat ai Austriei consideră des­voltarea poporului român drept o cestiune de siguranţă pentru monarchie. Că vrea Austria să-’i sprijinească, despre aceasta Românii nu se îndoesc; din­­ji în­­ji însă tot mai mult se îndoesc, că poate Austria, care a fost slăbită prin luptele ei cu Un­garia. Seim cu toţii, că între Curtea din Viena şi cea din Bucuresci s’au stabilit cele mai bune relaţiuni. Seim, că bune sânt relaţiunile şi între guvernul din Bu­curesci şi cel din Viena. Şi dacă n’ar fi la mijloc guvernul din Budapesta şi po­porul maghiar, încă de mult s’ar fi produs apropierea sinceră şi durabilă între Ro­mânia şi monarchia noastră. Românii nu pot însă să se apropie cu inima întreagă de un stat, în mijlocul căruia fraţii lor pot să fie trataţi aşa, cum Maghiarii ne tratează pe noi, şi nu în­­drăsnesc să se razime de o împărăţie, care tolerează nisce fapte ca ale Ma­ghiarilor. Şi cu di Maghiarii înăspresc relaţiu­nile dintre popoarele monarchiei, slăbesc consciinţa de unitate în monarchie, produc conflicte între cetăţeni şi puterea armată, se pun în conflict cu Casa domnitoare, aruncă în emblemele monarchiei, steagul negru-galbin şi pajura împărătească, cei cu­­ji ei propagă temerea, că la timpuri grele vor paralisa puterile acestei monarchii odi­nioară atât de puternice. Nu că nu doresc, nu că nu vor Ro­mânii să se razime de monarchia noastră, dar­ nu pot şi nu îndrăsnesc, câtă vreme Maghiarii sunt mari şi tari, şi nu trebue să ne facem ilusiunea, că este în România cu putinţă un guvern, care va pută să

Next