Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)

1887-07-01 / nr. 146

Anul IV Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., Vi an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., Va an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l0 an 10 fl., la an 20 fl., 1 an 40 fl. , Sibiiu, Mercuri 1/13 Iulie 1887 Nr. 146 Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc, Manuscripte nu se înapoiază. Ca la Iulie v. 1887 se începe Abonament nou „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea, unde se află, şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis altarul pănă acuma. Administraţiunea diacului „Tribuna“. PeibiSai, 29 Iunie st. v. Fiind vorba de călătoria prin Ardeal a Maiestăţii Sale împăratului, Regelui şi Marelui nostru Principe, guvernamentalii, de astădată nu numai cei din Cluj, ci totodată şi cei din Arad, reproduc fals cele amise în coloanele „Tribunei“. „Tribuna“, —fice „Aradi Közlöny“, — crede, precum se vede, că ocasiunea aceasta e potrivită pentru realizarea uneia din hotărîrile conferenţei din Sibiiu şi că Românii trebue să profite de ea spre a-şi spune plângerile în faţa Maiestăţii Sale. în cel din urmă număr se ocupă în primul articol de aceasta, şi îi îmbărbătează pe Români să nu tacă, precum au făcut Rutenii prin Galiţia cu ocasiunea călătoriei Principelui moştenitor, ci să grăbească în faţa Maiestăţii Sale şi să-i spună „ adevărul“. Din toate aceste nu e adevărat decât cel din urmă cuvânt: în coloanele „Tribunei“ nu s’a cuis nici odată, că ocasiunea petrecerii în mijlocul nostru a Maiestăţii Sale ar fe fi potrivită, pentru ca Românii „să nu tacă“, nici „să grăbească în faţa Maiestăţii Sale“. Din contră! Iată, drept dovadă, forma, în care guvernamentalii din Cluj comunică cele zise în coloanele „Tribunei“. „Una dintre cele mai de căpetenie datorii ale cetăţeanului, — reproduce „Kolozsvár“, —e sinceritatea faţă cu concetăţenii sei şi mai presus de toate faţă cu Domnitorul seu, şi cea mai frumoasă dovadă de iubire, pe carei-o putem da Monarchului nostru, este, că atunci, când ne cheamă, nu-l minţim, ci stăm cu inima deschisă în faţa Lui. Scoşi din viaţa publică a patriei noastre, persecutaţi pănă în cele mai amănunţite relaţiuni ale noastre, nu ne vom îmbulzi nici în faţa Monarchului nostru, nu-i vom amărî prin plângerile noastre puţinele sile, pe care le petrece în mijlocul nostru, dacă însă fie în urma unui ordin (rendeletre), fie după dorinţa Maiestăţii Sale vom ajunge la norocul mângăieios, ca să stăm în faţa Maiestăţii Sale, tot Românul, care e bărbat şi om de omenie, va sta cu inima deschisă la locul lui şi va spune adevărul şi numai adevărul.“ Martori ne sunt deci guvernamentalii din Cluj, că noi, de cum se fi stăruit cum din cei din Arad, am scis, că Românii nu se vor îmbuterî în faţa Maiestăţii Sale, decum să fi dis, ca ei să nu tacă, am dis că nu vor amărî filele Maiestăţii Sale prin plângerile lor. Amjis numai, că ei n’au seminţă ne Monarchul lor, că trebue să stee cu inima deschisă în faţa Lui şi să-’i spună adevărul şi numai adevărul. N’au însă cetitorii noştri decât să compare cele reproduse în „Kolozsvár“ cu textul original din „Tribuna“, pentru ca să se convingă, că şi guvernamentalii din Cluj reproduc fals. Mai ântâiu şi mai ântâiu ei suprimă cuvintele privitoare la Ruteni. Apoi traduc cuvintele „buna rînduială“ cu „rendeletre“, ceea ce va să dică „ordin“, „poruncă“. Astfel noi am zis, că dacă „fie buna rînduială, fie dorinţa Maiestăţii Sale“ ne va aduce mângâierea de a sta în faţa Monarchului nostru, să stăm cu inima deschisă, dar’ despre un ordin, despre vre-o poruncă n’am vorbit nimic, fiindcă nu ne putem închipui, că poate cineva să ne poruncească a ne presenta în faţa Monarchului nostru, când e destul să stim, că Maiestatea Sa doresce, pentru ca să ne punem cu toţii hainele de sărbătoare şi să alergăm întru întîmpinarea împăratului, Regelui şi marelui nostru Principe. Când îşi dau însă seamă despre cele petrecute în timpul celor din urmă două decenii, când văd cum au putut să fie excluşi din viaţa publică a patriei lor şi cum pot să fie persecutaţi pănă chiar şi în cele mai particulare relaţiuni ale lor, Românii se cuprind de temerea, că vor fi supărând pe Monarchul lor prin presenţa lor şi de aceea credem, că ei nu se vor îmbulzi, ci vor aştepta plini de deferenţă timpul când Maiestatea Sa se va îndura a-’i admite în faţa Sa. Când văd cum Maghiarii s’au pus şi vor să se pună între ţeară şi tron, cum ei vorbesc şi cum scriu despre venirea Maiestăţii Sale în Ardeal, Românii sânt inclinaţi a striga: Par’că în adevăr numai pentru d înşii, car’ nu şi pentru noi vine! Noi sântem convinşi, că Românii se înşeală . Maiestatea Sa vine pentru toţi, ba poate că mai ales pentru Românii, care au multă trebuinţă de mângâiere şi de îmbărbătare. în zadar li-o spunem însă noi Românilor aceasta, căci pe noi Românii nu ne mai cred, socotindu-ne preocupaţi faţă cu Casa domnitoare. Ar trebui deci să li-o spună altcineva, ca să o creadă. Şi Maghiarii ar sta uimiţi vetrend, cum atunci, când stiu, că Monarchul lor doresce să-şi vadă, Românii aleargă în cete cuprinse de însufleţire din toate părţile ţerii spre calea trecută de împăratul, Regele şi Marele lor Principe. Nu vor alerga însă Românii, nu se vor însufleţi, dacă acel „cineva“ nu se va bucura de încrederea lor. Nu vor alerga şi nu se vor însufleţi, dacă, tocmai ca în timpul alegerilor, fişpanii le vor da solgăbirăilor poruncă să-’i pună pe notari şi pe primari în mişcare, ca să-’i ridice pe Români şi să-’i ducă între ameninţări şi sub baionetele gendarmilor în calea Monarchului, să le impună un entusiasm făţarnic şi să-i facă să amăgească pe împăratul, Regele şi Marele lor Principe. Nu vor alerga atunci, nu se vor însufleţi, ba mulţi dintre dînşii vor voi chiar să se opună. De aceea am vorbit noi de „buna rînduială“, nu de ordin, nu de „poruncă“. „Buna rînduială“ cere, ca Românul să-’şi pună hainele de sărbătoare şi să meargă voios, când este chemat să întimpine pe Monarchul lui, fie ori-şi-cine acela, care îl cheamă. Şi va merge Românul; el ştie, că se cuvine să meargă; dar’ numai mişeii vor fi făţarnici, numai mişeii vor minţi, oamenii de omenie, bărbaţii vor sta cu inima deschisă în faţa Monarchului lor şi vor spune adevărul, numai adevărul. Credem, —fic guvernamentalii de la „Aradi Közlöny“, — că această intenţiune de denunţare va rămâne pe deplin zadarnică. Maiestatea Sa, dacă va fi ascultând plângerile despre asuprirea Românilor, nu le va da creclement, deoarece sancționând însuși legile, scie, că în Ungaria nu e nimeni asuprit. Pentru organele competente insă articolul „Tribunei“ e o admonițiune fitentâ la timp, ca să cruțe pe Maiestatea Sa de zorurile agitatorilor. Poporul român tocmai acum a avut o pasiune de a aréta, care-’i sânt părerile, ’şi-a aretat-o aceasta trântindu-’i pe ultraişti. Prin aceasta poporul român a dovedit trezvia sa şi patriotismul seu, şi atitudinea lui e cea mai eclatantă desminţire a celorfişe de agitatori în adunarea din Sibiiu.“ Limbagiu mai clar nici că se poate. Un organ guvernamental stărue, ca „autorităţile competente“ să-i ţină pe Românii sinceri departe de Maiestatea Sa şi se adune în calea Maiestăţii Sale pe aceia, care de frica solgabirăului sânt gata să amăgească chiar şi pe Monarchul lor. Osteneala aceasta e de prisos; pe cât îi cunoascem noi pe Români, ei nu se vor îmbulji, nu vor „supăra pe Maiestatea Sa cu zoririle lor“, şi guvernul n’are decât se adune pe toţi cei ce îi sânt disponibili, ca să facă după placul lui faţă cu ei, căci nimeni nu-’i va face ’ greutăţi. Că nu sânt Românii mulţumiţi cu actuala stare de lucruri, cu actualul guvern, cu actualul regim parlamentar, aceasta o scie lumea toată, o sciu Maghiarii, o scie guvernul, trebue deci să presupunem, că o scie şi Maiestatea Sa, căci consilierii Sei sânt datori a ’i-o spune: n’ar mai avea nici un înţeles „zoririle“, de care vorbesc guvernamentalii din Arad. Partidul naţional român a luat, ce-i drept, în conferenţa din Sibiiu hotărârea de a trimite o deputaţiune la Tron, nu însă, ca să-’i arete Maiestăţii Sale plângerile, ci ca să-’i exprime adevăratele sentimente ale Românilor. Ear’ aceasta se va face acolo, unde se cuvine, şi atunci, când timpul va fi priincios, ear’ nu la Deva, nici la Cluj, nu mai ales când Maiestatea Sa e preocupată de alte afaceri. La Deva şi la Cluj n’au să meargă decât cei chemaţi şi cei ce datori sânt să meargă. Maghiarii pot să fie liniştiţi, fiindcă — nechemaţi — Românii nu se vor îmbuleji. Forţa „Tribunei“. Isvor de apă vie. De George Coşbuc. (Urmare şi fine.) Dar’ Sânger-Craiu, tiranul, din ce era nebun Mai mult înebunise. Aşa vorbesc şi spun Poveştile, că ’n urmă mustrarea consciinţii S’a prins de el, sălbatec crâşca din dinţi, cât dinţii Sudori storceau de sânge, dar’ nu-’i părea lui rău De-atâte mari ucideri, de 'ntreg trecutul seu, Ci numai pentru fată simţia mustrare dînsul, Dar’ nu plângea, că 'n viaţă el n’a scitit ce-i plânsul. Şi, ca să-’şi amăgească mustrările din pept, El a chiemat la curte pe cel mai înţelept Din câţi sciau să-’ţi afle pe stele soartea toată — Şi-acela, prin văzduhuri trecându-’şi ochii roată, Prin dece nopţi de-a rîndul mari taine le-a pătruns Şi ’n urmă lui Craiu-Sânger aşa ’i-a dat răspuns : „O stea văd eu pe ceruri, cu semne de repaos ... „în pieptu-’ţi furtuna tec lipsesce-un larg adaos „De linişte şi pace, Craiu-Sânger! Şi din stea „Cetesc acel adaos. Când nu vei mai ave „în tot cuprinsul ţerii nici măcar o săgeată, „Când orice fel de armă prin ţeara ta cea lată „Nu va mai fi nici paloş, nici spadă şi topor; „Când liber va fi 'n drumuri oricare călător „Şi nu se va mai teme de nopţi şi căi ânguste, „Când dece sărindare şi crece sărăcuşte „Plini-vei pentru Lina, scăpat vei fi atunci „De chinul tău, o parte tu perde-vei din munci! „Atâta-i tot; fă toate, Craiu-Sângăr, bagă seamă „Şi fă, când vei fi gata, atuncia tu me cheamă „De nou, se caut voința puterilor de sus.—“ Așai-ajis Ear’ Sânger pe cugete s’a pus, Şi nu-’i venia să facă, la cruci de drum sta dânsul, Căci Sânger era craiul, ce n’a sciuit ce-i plânsul. Dar’ a făcut el totuși. Din fie-ce palat Şi fiece colibă, a pus de-au adunat Săgeţi şi lănci şi suliţi şi spăiji înveninate Şi paloşe, topoare de-oţel, şi le-au pus toate Pe decenii de care, la fiecare car Părechi tot câte patru de bivoli înjugar’ Şi, două luni de-a rîndul mergând, în depărtare Le-au dus la mări afunde şi le-au svârlit în mare. Apoi au prins să sune mari clopote întins Şi jalnic, prin biserici şi preoţi au aprins Făcliile de ceară din sfeşnice aurite, Din turn răsuna toaca, prin tindi împodobite Treceau în rînd cădelniţi cu fumul lor domol, Ear’ sfânta rugăciune curgea dela pristol: Erau pentru copila lui Sânger sărindare. A dat apoi drum liber drumaşilor, cărare La toţi din tot cuprinsul hotarelor a dat — Şi ’n urmă pe coteţul de stelel-a chemat. Acela, dac’aude, că simte încă grele Mustrări în suflet Sânger, de nou privi la stele. Şi, plin de murmur aspru, clătind mereu din cap, Azis: „Stăpâne! Iartă, dar’ nu pot să te scap „De chinul tău sălbatic, pe câtă vreme ’n ţeară „Mai este înc’un paloş! — Când servii tei legară, „Pe Lina şi o duser’ în codru, au perdut „Un paloş ei pe cale. Ci nu’mi e cunoscut, „In ce loc e, dar’ pleacă, stăpâne, însuţi pleacă „Şi caută-acela paloş şi dă porunci să-’l facă „Bucăţi, a lui cenuşă s’o volbure pe vânt, „Aşa să-’ţi peară chinul, cum pere pe pământ „Cenuşa ’nvolburată ! La paloş dar’! printr’însul „Un leac vei afla, Doamne, şi-acela leac e: plânsul!“ în zori de ai Craiu-Sânger spre crânguri a plecat, Să caute paloş. Chinul atât a măcinat Puterile-’i, cât sarbed d’abia-’şi trăgăna traiul, Aşa de mult slăbise în scurtă vreme craiul. Din zori de aji, pe drumul angust a mers mereu, Prin silke mari, cu ochii bătând suişul greu Al codrilor sălbatici, pe căi şi sub căruntul Desimilor un paloş, căutând cu deamăruntul. Şi, cum păşia cu silă, el tot părea scăldat, Şi ’n alb de ochi un purpur de sânge’i s’a lăsat Şi-un purpur de stropi roşii s’a pus pe-a sale gingini, Ear’ faţa lui primise color ca de funingini: Un monstru părea, fiară, un tip întunecos, Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hîdos! Mergând aşa, pe vremea când soarele se ’ngână Cu noaptea, a dat Sânger cu ochii de-o fântână Şi, căci ’i-au ars plumânii de sete, a beut Din apele curate, ci Doamne! N’a scitit, Că bea schimbate lacrămi a Linei şi bea sânge Din fată-sa, şi fată! El bea şi — ’ncepe-a plânge! El, crudul şi tiranul, ce-atâtea vieţi a stîns Şi-a fost născut pe lume să nu cunoască plâns Şi milă, el acuma în ochii sei simţesce Potop întreg, sub plângeri gândiai că se topesce; Atât era de gemet înfrânt şi abătut, Că orice om atuncia, de cumva-ar fi vădut Pe craiu, putea să joare, că nu-i acela dînsul. Nu el e Sânger, craiul ce n’a cunoscut plânsul! Oh! N’avea ce să caute mai mult în codru des Pierdutul paloş! Craiul atunci a înţeles Revistă politică. Sibiiu, 29 Iunie st. v. Prin alegerea prinţului Ferdinand de Coburg de principe al Bulgariei, întreaga afacere bulgară trece pe terenul diplomatic şi se nasce întrebarea, ce atitudine vor lua puterile faţă cu acest fapt împlinit.