Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)

1887-07-22 / nr. 164

Anul IV Sibiiu, Mercuri 22 Iulie (3 Agust) 1887 Nr. 164 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1­ an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/1 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: Va an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.,­­ şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc Manuscripte nu se înapoiază. ^ Sibiiu, 21 Iulie st. v. în ajunul inaugurării erei constitu­ţionale compatrioţii noştri maghiari nu aveau cuvinte destule pentru de a spune toate fericirile câte erau se ne aştepte sub guvernul unguresc. Erau urgisite tim­brele, erau urgisite monopolurile, erau ur­gisiţi şi cei­ ce priveghiau, ca nimica din aceste se nu sufere vre-o scădere. Din partea cui? Se poate că din partea tutu­ror locuitorilor ţerilor unguresci, care nu le cunoscuseră mai înainte, însă nici unii din locuitorii acestor ţeri nu se pro­nunţau cu atâta sgomot şi ură asupra lor ca compatrioţii maghiari. Cu câtă bucu­rie spuneau ei dlară, că numai de aia ajunge odată să vedem guvernul unguresc restabilit şi funcţionând, pentru­ că vom vedèa cum au să dispară timbrele, cum bietul ţeran are să-­şi aşe de iarăşi căldă­­ruşa de vinars şi se fearbă pentru tre­buinţele casnice vinars, fără de a fi jig­nit de finanţi şi fără de a aştepta să ’i­ se pună termine, când şi cât se fearbă; cum să-’şi planteze fiecare tabac cât îi place şi unde vrea fără de a mai fi controlat; cum are să­ scadă sarea în preţ şi alte multe de felul acesta. Şi trebuiau să scadă, pentru­ că,­­ spu­neau compatrioţii mai departe, sunt aţâţi şi atâţi Maghiari cu venituri de deci şi de sute de mii pe an, care vor lua funcţiuni de miniştri şi în minister fără de salare. Comiţii supremi în partea cea mai mare vor funcționa, fără se pretindă salare. Era să se facă țerile unguresci un Eldorado care, și dacă nu avea se corespundă toc­mai pe tocmai cu ceea­ ce Ovid în meta­­morfosele sale numesce aetas aurea, era să fie cel puțin aproape de dânsa. Acum au trecut douădeci de ani de când s’a instituit ministerul unguresc; sânt douădeci de ani de când funcţionează aparatul întreg al statului unguresc şi de când este condus aparatul exclusiv de com­patrioţii maghiari. Câte din ilusiunile de înaintea acestei ere atât de aşteptate s’au realisat ? Timbrele sânt mai în floare, ca în timpul „Mesopotamilor“ ; monopolurile sunt mai riguroase de cum au fost în aceleaşi timpuri; finanţii şi gendarmii nu au dis­părut, ci putem .Ş­ice că s’au sporit. Va­sé 4i°á, din câte ilusiuni îşi făceau compa­trioţii la introducerea erei actuale nici una nu s’a realizat, nici baremi miniştri fără salare nu s’au arătat în ţerile unguresci în periodul cel nou constituţional, cu toate că nu ne îndoim, că vor fi magnaţi de aceia, care să aibă venituri de deci şi de sute de mii pe an. Dar’ aşa e în lumea aceasta: în locul aşteptărilor poetice vine tot presa, în loc de abundanţa şi îndestulirea dorită, lipsa şi năcazurile. N’am aminti de aceste, pentru­ că ştim şi noi atâta, că statul fără impozite nu se poate susţine. Vedem însă, că distanţa între ceea­ ce se promitea şi între ceea­ ce se pre­­sentă ca realitate din an în an este tot mai mare. Nimica din ceea­ ce a fost mai nainte nu s’a redus. Ba din contră dările de tot felul atâta apasă de greu, încât acest greu într’o z­i are fie insuportabil. Ceea­ ce trebue să pună în uimire pe ori­ ce om cu judecată sănătoasă este, că acei ce strigau asupra altora, că pun sar­cini prea grele în spinarea poporului sunt atât de fără de consideraţiune, încât după­­ce sarcinile şi poverile au devenit indispen­sabile, nu caută baremi timpuri mai po­trivite pentru dînsele. Dacă d. e. mini­­strul-president dispune, în calitatea sa de ministru de finance, ca inspectorii de dare să înceapă cu execuţiunile îndată după 20 iulie a. c. execuând dările curente, restan­ţele din anul trecut, taxele militare, des­­daunarea dijmei de vin, spesele de regulări, atunci potrivit este sarcasmul ziarului ma­ghiar „Budapesti Hirlap“, că e „mai bine de aceia, ale căror sămănături le-au sdrobit elementele, deoare­ce sămănăturile lor nu se pot zălogi“. Nici un timp nu este mai nepotrivit cu înteţirea plătirii dărilor ca acum îndată după secere, sau în timpul secerişului. Bietul agricultor este silit să vândă. Cum­părătorii sciind aceasta dau preţuri mici şi de batjocură. Urmarea este, că agri­cultorii cei mai lipsiţi sunt siliţi a-­şi lă­­păda munca pe nimica, şi nu odată se întâmplă, că în cele din urmă rămân şi fără cereale şi fără bani şi chiar şi cu re­stanţe de impozite, dacă cumva nu sunt scoşi cu toba din proprietatea lor. Acum ar fi timpul, ca compatrioţii, care vedeau aşa de frumos în viitorul­­ patriei noastre, să-­şi deschidă graiul. Nu pentru­ ca să alunge finanţii şi gendarmii, n­u să şteargă timbrele şi monopolurile de pe faţa pământului ţerilor unguresci, ci să contribue, ca, dacă nu se pot reduce sar­cinile şi poverile, cel puţin suportabile să se facă. Forţa „Tribunei“. Mica Fadetă. De George Sand. (Urmare.) II. Gemenii cresceau în voie, fără de a fi mai bolnăvicioşi ca alţi copii, ba chiar erau aşa de blân­­i, încât ai fi aris că nu sufăr nici de eşirea dinţilor, nici de crescerea lor. Ei erau bălani şi bălani au rămas toată viaţa lor. Aveau bună înfăţişare, ochi mari al­baştri, umeri rotunjiţi, corpul drept şi frumos ţinut, cu mai multă isteţime decât toţi copiii de vârsta lor, şi toţi oamenii de prin pregiur, care treceau prin satul de la Cossa, se opriau ca să se uite la ei, şi să se mire de singurătatea lor, şi fiecare se ducea derend: „Aceştia sunt o ade­vărată păreche de băieţi“. Din această causă, foarte de timpuriu, gemenii se obicinuiră să fie admiraţi şi întrebaţi, ceea­ ce făcu ca să nu de­vină crescând ruşinoşi şi proşti. Lor le plăcea de toată lumea, şi în loc de a se ascunde în dosul tufişelor, cum fac­ în genere copiii de pe la noi, când văd vre-un străin, ei începeau vorba cu cel dintâiu venit, dar’ totdeauna foarte onest şi răspundeau la tot ceea­ ce îi întrebau, fără­ ca să-­şi plece capul şi să aştepte a fi rugaţi. La cea dintâiu privire nu puteai face deosebire între ei; credeai că vei fi un ou şi un alt ou. Dar’, dacă îi observai un sfert de oară, vedeai că Landry era puţin mai înalt şi mai tare, că avea părul mai des, nasul mai mare şi ochiul mai viu. El avea încă fruntea mai largă şi înfăţişarea mai ho­­tărîtă, ba chiar şi semnul, pe care îl avea fratele seu la obrazul drept, el îl avea la cel stâng cu mult mai pronunţat. Oamenii din loc îi deosebiau foarte bine, dar’ cu toate acestea tot le trebuia un minut, şi în amurgul serii sau la o mică de­­­părtare. Se înşelau aproape toţi, cu atât mai tare, că gemenii aveau vocea de tot asemenea, şi sciind bine, că oamenii îi confundă, ei răspundeau unul la numele celuialalt, fără de a-­şi da osteneală se le spună, că au greşit. Jupân Barbeau chiar şi el câte­odată se încurca. Nu era, după­ cum pre­zisese moaşa Sageta, decât mama, care nu se în­şela nici­odată, fie în miedul nopţii, fie la înde­părtarea cea mai mare, de unde îi vedea venind sau îi auijia vorbind. In sfîrşit, unul preţuia atât cât celalalt, şi dacă Landry era mai vesel şi mai curagios decât fratele seu, Sylvinei era așa de pr­ietenos și cu un spirit atât de ager, că nu-’l putea iubi mai puțin ca pe celalalt. Se gândiră mult timp, trei luni aproape să-’l împedece de a fi tot mereu împreună. Trei luni însă e mult la țeară să observi un lucru contra obiceiului; pre lângă asta preotul zisese, că mama Sageta era o vrăjitoare, şi că ceea­ ce bunul Dieu a pus în legile naturei nu poate să fie luat şi desfăcut de oameni. Aşa încât puţin câte puţin se dete uitării tot ceea­ ce se promisese mamei Sageta. Când îi duse pentru prima oară la biserică li se puseră pantaloni, care erau făcuţi din aceeaşi materie, căci mama Bar­beau îşi stricase o rochie, din care se ajunse pentru amândoi şi fasonul fu acelaşi, căci croi­torul satului nu cunoscea decât unul singur. Când se făcură mai mari se observă, că ei au acelaşi gust pentru colori, şi când mătuşa lor Roseta voi de anul nou să le facă la fiecare câte o cravată, ei aleseră amendoi aceeaşi cravată lila de la tolbaşul, care îşi ducea marfa din casă în casă pe spinarea calului seu slăbănog. Mătuşa lor îi întrebă, că de aceea îşi aleg aceeaşi culoare, pentru­ că le place să fie îmbrăcaţi la fel, dar­ gemenii nu se gândiră prea mult și Sylvinei răs­punse, că aceea era singura coloare frumoasă și singurul desemn frumos de cravată, care se afla în toată lada tolbașului, și pe urmă Landry mai adăugă, că toate celelalte cravate erau foarte urîte. — „ Dar’ coloarea calului meu, — Z'se ne­­guţătorul zimbind, — cum vă place?“ — „Foarte urîtă, — răspunse Landry. — Seamănă cu o coţofană bătrână.“ — „De tot urîtă, — Z’se Sylvinei. — Par’că e tocmai o coţofană jumulită de pene.“ — „Vedeţi, — Z’se neguţătorul cătră mătuşă cu un aer preocupat, — că aceşti copii au ace­leaşi vederi. Dacă vede unul galben ceea­ ce este roşu, numai­decât celalalt vede roşu ceea­ ce e galben, şi nu trebue să-­i contraZici pentru aceasta, căci se Zice­ că dacă voesci să opresci gemenii de a fi unul ca altul, se fac proşti şi nu mai sciu nimic din ceea­ ce Z’C.“ Neguţătorul le Zisese aceste, pentru­ că cra­vatele cele ca liliacul aveau faţă urîtă şi doria să le poată vinde deodată pe amendouă. Timpul trecea şi toate mergeau bine; ge­menii fură îmbrăcaţi tot mai mult asemenea, aşa că puteai mai mult să-­i confunzi şi fie din rău­tate copilărească, fie din forţa acelei legi a naturei, pe care preotul o credea cu neputinţă să o des­faci, când unuia ’i­ se rupea vîrful pantofului, numai decât celalalt ’şi-’l rupea pe al seu tocmai dela acelaşi picior; când unul îşi rupea vesta sau că­ciula, fără întârziere celalalt imita atât de bine ruptura, încât ar fi jurat, că aceeaşi întâmplare a produs-o, şi apoi să fi văzut, cum gemenii îşi luau acelaşi rîs şi acelaşi aer prefăcut şi inocent, când li se cerea socoteală de aceasta. (Va urma.) Cestiunea gimnasiului din Blaj. (Urmare şi fine.) Excelenţa Sa domnul metropolă prin scripta sa data 1 Aprilie 1884 Nr. 1137 alăturată sub Co­respunde domnului director din Cluj, că poate numai din eroare a făcut o astfel de pre­­tensiune, şi că nu-’i recunoasce acest drept, de­oarece gimnasiul din Blaj fiind confesional, în sensul aceleiaşi legi trebue să-’şi ţină examenele de maturitate sub presidiul bărbaţilor dispuşi de autoritatea bisericească supremă. Nu s’a mulţumit domnul director suprem cu răspunsul metropolitului şi astfel în nota sa data 16 Aprilie 1884 Nr. 104 alăturată sub E. reflectând la argumentele din acel răspuns, îşi susţine dreptul seu de a presidia la exame­nele de maturitate, şi răzimându-se pe ordina­­ţiunea ministrului de instrucţiunea publică ddito 19 August 1883 Nr. 27951, roagă pe Exce­lenţa Sa domnul metropolit, ca, dacă află dispo­­siţiunea dînsului ddito 23 Martie 1884 Nr. 90 de vătămătoare pentru gimnasiul din Blaj, să reguleze această afacere cu ministrul de in­strucţiune. In urma acestei note Excelenţa Sa domnul metropolit data 26 Aprilie 1884 Nr. 1349, a adresat domnului ministru de culte şi in­strucţiune publică o representaţiune ener­gică, în care răzimându-se pe documentele şi actele publice, ce şi-au stat la disposiţiune, cere de la ministru să recunoască caracterul confesio­nal greco-catolic al gimnasiului din Blaj, tocmai precum recunoasce caracterul celorlalte gimnasii susţinute de confesiunile autonome din ţ­ară, şi să nu permită restrîngerea jurisdicţiunii exerci­tate până acum de ordinariatul metropolitan asu­pra acelui gimnasiu. Representaţiunea aceasta se alătură sub F. Ministrul în nota sa data 2 Maiu 1884 Nr. 16190 alăturată sub O. respunde, că nu trage la îndoială destinaţiunea gimnasiului din Blaj determinată în literile fundaţionale, nici ca­racterul greco-catolic al aceluia, dar, după­ ce gim­nasiul acesta a fost totdeauna sub direcţiunea nemijlocită a directorului suprem, respective a guvernului, şi după­ ce acela se susţine din fun­­daţiune formată în urma unei donaţiuni regesei, el trebue să-­l pună în clasa acelor gimnasii, cari se află sub inspecţiunea şi conducerea ne­mijlocită a guvernului, tocmai precum dispune legea din 1883 cu privire la alte gimnasii ca­tolice din ţeară. Excelenţa Sa domnul metropolit nu s’a mulţumit cu răspunsul ministrului, şi astfel în representaţiunea sa data 13 Maiu 1884 Nr. 1506 alăturată sub H. din nou accentuează, că gimna­siul din Blaj pănă acum totdeauna a fost recu­noscut de gimnasiu confesional cu caracter greco-catolic, că directorul suprem din Cluj nici­odată nu a fost de faţă la examenele ţinute în acel gimnasiu, şi că direcţiunea acelui gimnasiu, a avut-o totdeauna ordinariatul din Blaj, şi nu directorul suprem din Cluj, care până acum nici nu s’a amestecat în afacerile interne ale gimnasiului, nici nu ’l-a condus. Ministrul de instrucţiune publică în nota sa data 28 Maiu 1884 Nr. 19298 alăturată sub I. din nou declară, că nu numai nu trage la îndoială caracterul greco-catolic al gimnasului din Blaj, ci din contră se va insui, ca acest ca­racter să se respecteze totdeauna şi de ori-şi-cine. Cu toate acestea dînsul nu poate pune gimnasiul din Blaj, care îşi are originea din donaţiune re­gească, în clasa acelor gimnasii, cari le-au înte­meiat şi susţinut confesiunile autonome cu pute­rile lor proprii, şi aceasta cu atât mai puţin, că gimnasiul din Blaj, ca şcoală medie întemeiată în urma unei donaţiuni regesei, a fost totdeauna sub inspecţiunea şi direcţiunea guvernului. Ear’ din acea împregiurare, că directoratul suprem în timpurile din urmă nu ’şi-a exercitat, precum se cuvine, dreptul împreunat cu oficiul seu, nu urmează, că dreptul de inspecţiune şi conducere, ce-’l are guvernul, s’ar fi prescris, ci urmează numai aceea, ca ministrul să îndrume pe direc­torul suprem la exercitarea deplină a acelui drept şi datorinţe etc. în urma acestui răspuns categoric Exce­lenţei Sale domnului metropolit nu ’i-a mai ră­mas alta de făcut, decât să se supună deocam­dată forţei împregiurărilor, cu atât mai vîrtos, că experienţa culeasă de repeţite­ ori din încerca­rea de a validita drepturile noastre pe altă cale, a arătat pănă la evidenţă, că o atare cale astăzi nu ar duce la resultatul dorit. *) Dar’ „Tribuna“ nu numai afirmă ca un lucru mai presus de toata îndoiala, „că Exce­lenţa Sa metropolitul a suferit şi sufere acea­stă ingerenţă, fără a se opune cu stăruinţa an­tecesorului seu“, ci tot în numărul 156, după­ ce admite, că poate se face şi din partea Blajului *) Asta voiam noi se se constate în sfîrșit în mod lămurit, irod. „Trib.“

Next