Tribuna, iulie-septembrie 1887 (Anul 4, nr. 146-220)

1887-09-19 / nr. 211

Anul IV Sibiiu, Sâmbătă 19 Septemvrie (1 Octomvrie) 1887 Nr. 211 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1 an 10 fr., 1/a an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării Un minier costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Hlbîrn, 18 Septemvrie st. v. în timpul celor din urmă câte­va luni, înainte de alegeri şi după alegeri, cu atât mai vârtos înse în timpul alegerilor, câţiva dintre fruntaşii Saşilor din Ardeal, fie din slăbiciune, fie din lipsă de bun simţ po­litic, ’şi-au dat toată silinţa de a produce în sentimentul public al ţerii impresiunea, că se pregătesce o apropiere între guvern şi concetăţenii noştri Saşi. Mărturisim, şi cei­ ce ne cunosc nu se vor îndoi câtu­’şi de puţin despre sin­ceritatea mărturisirii noastre, că ne-am bucura, dacă­­i-am vedea pe concetăţenii noştri Saşi ajunşi la înţelegerea, pe care unii dintre dînşii o doresc cu atâta ne­răbdare. Şi dacă actualii purtători ai pu­terii publice din regatul ungar ar fi oa­meni rezonabili, ei încă de mult ar fi câ­ştigat pe concetăţenii noştri Saşi în partea lor. Căci nimic nu poate să fie pentru statul ungar mai compromiţător şi mai stricăcios, ca plângerile Saşilor, aceasta avantgardă a lumii apusene, care a împlinit aici de­parte în Orient, mari meniri culturale. Martor ni­ e metropolitul Miron, că poporul român e incult, ca să nu aib­em sălbatic. Dacă dar’ guvernul, preferind pe poporul maghiar, care într’un timp foarte scurt a făcut cele mai enorme progrese, îi desconsideră pe Români şi nu le lasă nici o înrîurire în viaţa publică, el află destulă scusă în mărturisirea făcută de unul dintre capii bisericesci ai Românilor, că Românii sunt un neam de oameni proşti, inculţi. Nu l i­ se cuvine unui popor incult nici o înrîurire în viaţa publică şi e o cestiune de c i v i l­i­s a­ţ­i u n e, ca unui po­por incult să l i­ se impună la diregătorii, în şcoală, în biserică, ba în cele din urmă chiar şi în viaţa casnică, în locul limbei sale inculte, o limbă mai cultă şi mai universală. Cât dar, pentru noi Românii, gu­vernul are în faţa celor ce nu ne cunosc scula sprijinită şi de mărturisirea unui cap bisericesc al Românilor, că suntem un popor incult, pentru care maghia­­risarea este identică cu civilisarea. Cât pentru Saşi, scusa aceasta nu există. Saşii sânt fără îndoială cea mai cultă parte din poporaţiunea întregului regat ungar. Şi nimeni n’are se fee în serios afirmarea, că interesele culturei, ale civilisaţiunii, ale progresului omenesc sânt servite, când Saşilor li se impune în ad­ministraţiune şi în instrucţiune, ba chiar şi în viaţa bisericească limba maghiară. Astfel Maghiarii recunosc şi ei înşi­şi că nu consideraţiunile culturale sânt ceea­ ce determină pe actualul guvern să impună în toate sferele vieţii comune limba maghiară. Impunerea aceasta se face pentru­ ca se­­i­ se imprime statului ungar caracterul naţional maghiar. Şi pentru lumea cea mare şi ne­preocupată dorinţa de a naţionalisa statul ungar este legitimă, numai însă dacă ea se poate realisa, numai dacă încercarea de a o re­mli­sa nu pro­voacă sguduiri sociale, şi numai dacă realisarea ei nu jignesce in­teresele progresului general. Admiţând chiar, că se poate realisa dorinţa aceasta fără de sguduiri sociale, nu va pută nimeni să admită, că reali­­sarea ei nu jignesce interesele progresului general, când guvernul, preocupat de ea, înăbuşesce desvoltarea celei mai culte părţi din poporaţiunea statului. Guvernul se pune în conflict cu întreaga lume ci­­vilizată, când urmăresce planuri, care nu se pot realiza decât după­ ce Germanii din regatul ungar vor fi degenerat, renunţând la cultura lor germană. Apoi, — tot Metropolitul Miron să ne fie martor, — persecutând pe Români, guvernul află o scusă, suficientă pentru cei ce nu ne cunosc, în presupunerea, că Românii sânt accesibili pentru ispitirile „agitatorilor“, care sânt „lipsiţi de sentimentele patriotice“, ba „gravitează ch­iar în afară“. Chiar unul dintre capii bisericesci ai Românilor o spune aceasta. Şi este un act de legitimă apărare, dacă guvernul caută să strivească pe un ase­menea element nesigur. Ei bine! noi Românii vom fi conspi­rând cu Ruşii, care sânt pe aici prin apro­pierea noastră, vom fi conspirând cu Ro­mânii de preste Carpaţi, care ne sânt fraţi: Saşii, cu cine conspiră ei? — Nu cumva cu Bismarck ?! Faţă de Saşi guvernul nu are nici măcar pretextul, pe care faţă de Români poate se ’şi­’l facă cu oare­care verosi­militate. Cu toate aceste Saşii nu sânt nici ei mai bine tractaţi ca noi! Deşi element cult şi inofensiv, ei n’au o soarte mai bună ca noi. Românii inculţi şi primejdioşi. Aceasta dovedesce, că cercurile poli­tice din Budapesta ’şi-au perdut de mult sărita şi merg orbiş pe o clină primej­dioasă, în care nu se mai pot opri. Câtă vreme cercurile politice maghiare se află pe clina aceasta, nu este cu putinţă înţelegerea între guvern şi Saşii, care atât de­ mult ţin la viaţa lor germană, la cul­tura lor germană, la tradiţiunile lor ger­mane. Ne-am bucura, dacă­­i-am vedea pe concetăţenii noştri Saşi ajunşi la înţelegere­a cu guvernul, pentru­ că aceasta ar fi primul semn, că cercurile politice din Budapesta încep a renunţa la realizarea utopiei bol­năvicioase, din cauza căreia atât de mult suferim cu toţii. Pe noi şi pe Saşi nu interesele co­mune, nu aspiraţiunile comune, nu iubirea, nici încrederea reciprocă, ci miseriile de acela­­şi fel ne-au făcut să ne în­tâlnim pe câmpul luptei de apărare. Cele mai infame calomnii sânt luate drept pretexte, pentru­ ca în ochii celor­ ce nu cunosc din destul ţeara aceasta să pară justificată procederea guvernului faţă cu noi. Şi dacă noi Românii stăruim să fie executate cu bună credinţă legile create pentru asigu­rarea libertăţii noastre de desvoltare, dacă ne plângem, că actualul regim ne ruinează materialicesce, ne demoralizează şi ne pro­steşte, dacă vestim lumii mari, că actua­lul guvern ungar, preocupat de o utopie, calcă orbesce interesele progresului gene­ral, împedecând desvoltarea noastră firească, ni se aruncă fără sfială vorba, că sântem un popor incult, „lipsit de sentimente patriotice“, ba chiar accesibil pentru ispitirile „agitatorilor“ ce gravitează în­­afară. Şi pe când Alteţa Sa Imperială Archiducele Albrecht, unul din cei mai­­a­utorizaţi representanţi ai Casei Domni­toare şi şeful puterii noastre armate, pe­trece la Sinaia şi la Bucuresci, unde este întimpinat cu cele mai vii simpatii, pe când Maiestatea Sa Monarchul nostru laudă vredniciile fraţilor noştri din oastea împărătească şi purtarea corectă a popo­­raţiunii române faţă cu armata, din Cluj şi din Budapesta se pornesce în lume in­sinuarea, că uneltim în înţelegere cu fraţii noştri de preste carpaţi contra patriei şi contra Tronului. Tot astfel dacă Saşii stăruie, ca să se ţină seamă de promisiunile ce li s’au făcut, că legile să fie executate cu bună credinţă, dacă ei se plâng, că ori­ şi­ce mişcare culturală a lor e înăbuşită, fiindcă e germană, dacă îi spun lumii, că actualul guvern ungar consideră desfiinţarea unei şcoli germane ori scoaterea limbii germane de la vre-o diregătorie drept un progres cultural, li se aruncă vorba, că sânt răi patrioţi, că uneltesc contra ţerii şi a Tro­nului. Şi pe când ministrul nostru de externe, corniţele Kálnoky, petrece la Friedrichsruhe, unde este foarte­ bine pri­mit, din Budapesta şi din Cluj se insinuă, că Saşii umblă cu plângeri pe la fraţii lor din Germania, ba chiar şi pe la Bis­marck. Iată ce ni-a adunat pe noi şi pe Saşi la un loc. Şi vrem ori nu vrem, noi trebue să luptăm aceia­şi luptă: guvernul el însuşi ne silesce să stăm unii lângă alţii. „De când au fost chemaţi în ţeara aceasta, — ne spune organul partidului naţional săsesc, „Sieb.-Deut. Tageblatt“. — Saşii din Ar­deal şi-au împlinit ca popor misiunea culturală, de­sigur nici­odată nu în paguba ţerii. Nici odată de libertăţile ce li­ s’au asigurat prin tractate nu s’a folosit în detrimentul ţerii, al Coroanei ori al culturii generale. La uniunea Ardealului cu Ungaria au aderat, deşi condiţionat şi cuprinşi de temerea, că se vor periclita libertăţile, în care vedeau garantarea vieţii lor naţionale. Preve­derile lor s’au realizat, promisiunile făcute n’au fost împlinite. Se găsia cu toate aceste, atunci între Saşi un partid destul de tare, al junilor, care ţinea la alipirea cătră Ma­ghiari, fiindcă spera dela generositatea Maghiari­lor asigurarea condiţiunilor de existenţă ale po­porului săsesc. De atunci şi până astăzi partidul acesta s’a risipit, nu mai există nici cea mai mică fracţiune din el. Cum a fost aceasta cu putinţă, când partidul jun săsesc era purtat de favorul şi de puterea guvernului? Explicarea zace în istoria celor din urmă douăzeci de ani şi şi în regretabila desvoltare a evenimentelor mai ales dela 1875. Nu e intenţiunea noastră să arătăm câte­ din drepturile poporului săsesc au fost răpite în cursul acestei desvoltări. De­oare­­ce însă, oposiţiunea poporului săsesc s’a în­dreptat totdeauna contra amestecului, după con­vingerea lui nedrept, în sfera drepturilor lui, po­porul s’a pus totdeauna cu abnegaţiune pe basa legilor existente, în faţa tratamentului, pe care Saşu­ ’l-a găsit în parlament şi în presă, par­tidul jun săsesc, ale căruia base politice purtătorii puterii le-au distrus cu atâta lipsă de cruţare, a pierdut ori­ şi­ ce rad­im în popor. Maghiarii sunt cei ce au nimicit acest partid; tot ei au creat şi partidul naţional săsesc. începând de pe la anul 1875 instinctul firesc a adunat întregul popor săsesc în partidul naţional săsesc. Principiul şi scopul acestui partid e numai şi numai susţinerea vieţii săsesci în acest stat. Ear’ acesta e un scop, a cărui legitimitate politică n’o va pune nici „Nemzet“ la îndoială. Saşii îşi văd viaţa naţională ameninţată şi în aceasta zace întemeia­­rea necesităţii partidului naţional săsesc. E aici vorba de o faptă, care resultă cu necesitate Forţa „Tribunei“. Doine. Culese de Maria Silvia Dănilă. Spune-mi, bade, maică-ta, Că noi atunci ne-om lăsa Când mă-ta va număra Frunzele de pe-un stejar Şi iarba de pe-un hotar, Nici atunci nu ne-om lăsa, Pănă măta-a număra Frunzele de pe doi nuci, Penele de pe doi cuci. Nici aşa nu ne-om lăsa, Păn’ a ’nflori răchita, Păn’ a face plopul pere Şi răchita vişinele, Să mâncăm, bade, din ele, Ba şi-atunci cu mare jele. Dela Bistriţă la vale Este-un nuc lungă cărare; Nucu-i mare, frunda-i rară Cântă-un cuc de să omoară, Bar’ în vârful nucului Cântă puiul cucului De dorul mândruţului; Mai în jos pe crengurele Cântă două păsărele De dorul mândruţei mele; Mai în jos la rădăcină Cântă-o pasăre străină, Precum e şi-a mea inimă. Rămâi uşă ’ncuietoare, Tu drăguţă ca o floare; Stiu că nu te-oiu găsi fată, Ci te-oiu găsi măritată, Măritată cu bărbat Fi-’mi-va jale şi bănat, Măritată cu copii, Jale şi bănat ’mi-a fi. Măriuţă, Mărioară, Mărioară bălăioară, Nu merge din a­ mea ţeară; Mărită-te, mândră ’n sat Să trăiesc şi eu cu drag, De cumva te-’i depărta, Tot-oiu plânge şi-oiu ofta; De cumva din sat te-’i duce, Suspina-voiu şi voiu plânge; Tu dragă din sat de-’i mere, Voiu trăi cu mare jele: Nu te duce preste deal, Că-’mi faci traiul cu amar.­­ Frunză verde ca iarba, De-ai umbla, bade, umbla, De-ai umbla ca grâu ’n ciur Şi lumea toată ’mpregiur, Tot nu ’ţi-ai afla drăguţă Să-’ţi cadă la inimuţâ, Precum ’ţi-am fost, bade, eu Dragă la sufletul tău. Frundă verde, iarbă grasă, Cu cătana nu ţii casă, Că se duce şi te lasă. Rămâiu, bade, nu te duce, Că te-oiu scălda ’n lapte dulce. Mândră, mândruleana mea, De m’ai scălda şi ’n vinars, Trebe mândră să te las. Frunză verde, iarba sună, Nu te las de voie bună; Frumjă verde-a bradului , De frica ’mpăratului. Sub cea tufă cu spinii, Şede-o coarbă cu puii, Eară coarba le grăi: Dragii maicii, puii maicii, Cresceţi voi şi vă hrăniţi, Şi-’n curând bărăboriţi, Că eu nu vă mai foiesc, Că penele-mi să răresc, De pe picioare slăbesc. Ear’ puii din graiu grăia : Maică măiculiţa mea! Ţine-ne batăr o lună, Să facem vr’o peana bună, C’apoi maică, vom sbura Până ’n cer, cu negura; Şi noi, maică, ’ţi-om aduce Sânge roşu de catană, Şi carne de târnoveană, Sânge roşu de voinic, Şi carne de pruncuţ mic. Nu bate, Doamne, pe nime, Cu ce m’ai bătut pe mine; Nu bate, Doamne, lumea, Numai oamenii din ea, Că oameni­’s foarte răi, De nu pot trâi de ei, Muierile-’s foarte rele, Că-’mi scornesc la vorbe rele. Cine n’are noroc, n’are De cum nasce pănă moare De cum în lume-am născut, Nici îl voiu avea mai mult, Nice nu-’i trag nădejdea Că doară voi căpăta, Păn’-oi fi ’n lumea asta.

Next