Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)

1887-11-25 / nr. 267

Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */* an 2 fi. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fi. 20 cr., Vi an 3 fi. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., l/a an 20 fr., 1 an 40 fr. Apare în fiecare zi de lucru­ ­ Anul IV Sibiiu, Mercuri 25 Noemvrie (7 Decemvrie) 1887 Nr. 267 Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costi­g er. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Kibiiu, 24 Noemvrie st. v. Nivelul discuțiunilor parlamentare e adese-ori foarte jos, car’ aceasta pretutin­­denea, nu numai în Francia în Engli­­tera, ci pănă chiar și în Ungaria. Căci pasiunile pretutindenea sânt pasiuni şi pre­­tutindenea sânt oameni, care, cuprinşi odată de pornirile pătimaşe, se coboară la argu­mente comune şi fac, fie chiar şi în mijlo­cul parlamentului, sfadă din ceea­ ce numai discuţiune ar trebui să fie. Aceasta pănă chiar şi în parlamentul Ungariei. Şi adese­ori sferile de felul acesta sânt şi mai interesante, şi mai instructive ca discuţiunile făcute cu dignitate şi aplomb. O asemenea sfadă pe cât de intere­santă, pe atât de instructivă s’a petrecut zilele aceste în dieta Ungariei între trei deputaţi, toţi trei somităţi politice: unul e dl Carol Eötveös, advocat în Budapesta, altul dl secretar de stat Weckerle, care al treilea dl Hegedűs, un fel de cumulare în cele financiare. Nu vom întră în amănuntele încăie­rării, ci ne vom mărgini a precisa carac­terul ei. Dl Carol Eötveös, care a fost odată guvernamental, e trecut ac­i în oposiţiune, fiindcă nu mai putea, precum cr vice d-sa, să voteze mereu tot ceea­ ce îi cerea gu­vernul. D-nii Weckerle şi Hegedus au ră­mas însă consecvenţi şi stau în serviciul guvernului, unul ca secretar de stat în mi­nisterul de finance, care celalalt ca rapor­tor financiar în parlament şi membru în consiliile de administraţiune ale mai multor întreprinderi financiare. In cursul discuţiunii dl Carol Eötveös vorbesce, între altele, şi despre inconve­nientele ce resultă din împregiurarea, că contribuabilul pentru o încurcătură de a fi, trebue să facă o petiţiune în scris, dacă, vrea să-’şi afle dreptatea. Cei mai mulţi dintre contribuabili nu pot să-’şi facă ei înşişi petiţiunea. In cele mai multe caşuri nu e nici notarul comunal în stare să li-o facă. Trebue deci să meargă la advocat, car’ o petiţiune făcută de advocat costă parale. O scie din propria sa experienţă! — strigă cineva, dacă nu chiar dl Hegedüs, de pe băncile guvernamentale. De aici se nasce sfada. « Pe când guvernamentalii rămaşi con­secvenţi afirmă, că dl Eötveös a trecut în oposiţiune, pentru­ ca să câştige, ca advocat, mai mulţi bani; dl Eötveös le spune, că el câştigă cu muncă grea şi onestă pe când cei rămaşi în partea guvernului câştigă pe nemuncite. Căci,­­rice dl Eötveös, e destul să fii oposiţional, pentru­ ca atât la tribunale, cât şi pe la curţi să-­ţi fie foarte grea exerci­tarea profesiunii de advocat. Aşa z jice dl Carol Eötveös, care e advocat maghiar şi „patr­iot“ bun: ce vor fi Zicând advocaţii români, care nu sânt nici maghiari, nici patrioţi ? Şi dacă rău este, ca bietul contribua­bil să fie silit a face petiţiune scrisă chiar şi într’o încurcătură de 2 fi., cu atât mai rău e să fie silit a face această petiţiune într’o limbă, pe care n’o înţelege. Ear’ contribuabilii români sânt siliţi la aceasta, ba sânt chiar siliţi să meargă la advocaţii maghiari, ca să le facă peti­ţiunea, căci, dl Bötveös ,­ice, e greu să-’i faci cuiva vre-o treabă, dacă eşti oposi­ţional, car’ advocaţii români sânt mai ales oposiţionali. Dacă am fi­­jis noi, ori dacă vre-un advocat român ar fi­­jis ceea­ ce dl Carol Eötveös a­­Jisi ni s’ar fi aruncat vorba, că îi calomniăm pe Maghiari şi defăimăm statul ungar, ne pare deci bine, că putem să ne luăm drept mărturie pe dl Carol Eötveös, care „scie din propria sa expe­rienţă“ ce scumpi sânt advocaţii în ţeara noastră, cât de mult favorisează legisla­­ţiunea ţerii profesiunea de advocaţi şi cât de greu este să exercitezi această profe­siune, dacă ai ambiţiunea de a-­ţi păstra independenţa faţă cu guvernul. Forţa „Tribunei“. Roma învinsă. — Tragedie în­­ acte. — De­­Alexandru Porod­i. Traducere de I. L. Caragiali. Actul IV. (Urmare.) Posthumia. Taci, crudule! tu însuţi, tu singura-’i scăpare, Tu singurul ei sprijin, nici tu n’ai îndurare! Voi toţi, ce sânteţi faţă, voi toţi ce m’ascultaţi, Vedeţi-’mi desnădejdea cumplită. Nu uitaţi Că poate fiecare aveţi copii ca mine, Gândiţi-vă la dânşii. — Tu Luciu! Cătră tine Mă ’ntorc! Ascultă-’mi glasul, atotputernic eşti Să nu mă laşi perejării, să te milostivesci! (Cade în genunchi şi caută mânile lui Luciu.) Ţi ’mbrăţişez genunchii, îndură-te, stăpâne, De lacrimile unei nemernice bătrâne! Destul am tras năcazuri, am pătimit destul! De chinuri nesfîrşite am sufletul sătul! De-atâţia ani sânt oarbă, lipsită de lumină, Şi n’am o Zi de pace, o noapte de odihnă! Gândesce-te, preasfinte, la traiul ce-am trăit, Din urma când pe biata copilă ne-ai răpit! — Durerea­’mi este hrană, şi-a inimii arsură Atâţia ani de jele s’o stingă nu putură. Ani cincisprezece, vremea cu lacrimi o măsor. Trec­­filele, trec anii, dar’ ciasu ’ngrozitor, In care fără milă m’a fulgerat durerea, Şi ’mi-am perdut copiii, şi ’mi-a săcat vederea, Statornic stăpânesce adâncu-’mi sufletesc, E vecinie pentru mine, în el mereu trăiesc! (Se scoală.) Da, fiica mea, în­­jiua­ în care-ai fost răpită­­Din casa pârintească, cu inima sdrobită De focul tău, sfîrşitul tătâne-tău şi-a dat, dar’ maică-ta la capu-’i jelind a leşinat, înţepenită, moartă. — A doua­­fi venită Ca să ridice mortul. Pe dînsa se siliră S’o ’ntoarcă la viaţă, zadarnic. — O lăsai Acasă­’n prada morţii, şi după mort plecai.------­Cu mortul isprăvisem, şi rugul s’aprinsese, Când ne trezim de-odată cu maică-ta că ese Din mijlocul mulţimii. Toţi au încremenit De spaimă! Dă năvală, cu perul despletit, Cu haina sfâşiată, cu ochi plini de văpaie îşi face loc, s’aruncă la rug şi vrea să saie în flăcări. Dau un ţipet şi mă reped la ea S’o scap, s’o smulg din flăcări: „Stăi! ce faci ? fata mea! „Opresce-te! Ascultă!“ Dar’ glasul ’mi­ se stinge... Mă lupt cu ea de moarte, se sbuciumă, mă ’mpinge, Apucă un tăciune, și’n rătăcirea ei, în frunte ’mi-l isbesce. — Sânt oarbă... Ochii mei Sânt stînși pentru vecie. — Nebuna se pornesce Pe rîs, şi rîde, rîde şi’n foc se prăvălesce!.... (Mişcare de groază dela toţi cei de faţă). Cunoasceţi toţi acuma durerile ce-am tras, Romani! şi sciţi că’n lume atât ’mi-a mai rămas — Nepoată-mea. — Nu-’mi stingeţi şi-această bu­curie . Lucrarea, bătrâneţea cruţaţi-­mi! — să vă fie Copiilor pomană! Şi voi sânteţi părinţi: Vă rog, cad în genunche, vărs lacrime ferbinţi! De-a inima perdută vă faceţi îndurare: Iertare pentru mine şi pentru ea — iertare! (cade). Pontifex (rece). Preoţi­ bătrâni ai Romei, înalţi judecători Ce patriei şi legii sânteţi apărători! Povaţă dreaptă ţ­eii din cer să vă trimită! Gândiţi-vă că Vesta şi Roma prihănită Ne cer o ispăşire şi trebui să le-o dăm. Să mântuim cetatea şi cerul să î mbunăm. Rostiţi-vă deci. (Consultă tribunalul). Numai un glas a Zis: „Iertare“, Posthumia. Dar’ ceialalţi ? Luciu. Osândă. .. Posthumia. Osândă? Spune-’mi care Osândă ? Luciu. Moartea... Posthumia. Moartea! Călău nelegiuit! Tu fiară tu !... O p­­ m­i­a. Osânda ce ’mi­ s’a cuvenit! Fabiu. Dreptate! Posthumia. Daţi-’mi pace! De vreme ’ndelungată, De-un veac de om tac mută, lăsaţi-mă odată Să spun ce am pe suflet (cătră Luciu.) — Călău cumplit ce eşti, Ce tot nu te mai saturi de jertfe omenesci! ’Mi-ai smuls din ochi lumina şi nu-’ţi ajunge încă? în bezna vieţii mele, în jelea mea adâncă, O singură nădejde ’mi-a mai rămas, şi vii Să ’mi-o târăsci la jertfă? Hah, blăstămat să fi! Hienă!! . . . (cade leşinată în braţele Gallei.) O p i m i­a. Eu sânt gata se merg la datorie. Fabiu (în parte.) Sosit-a ceasul, Fabiu! ţ­ei! daţi-ne tărie! Luciu. Să ascultăm cereasca poruncă pe deplin: Luaţi-o! să pornească pictorii! Ies cu toţii şi cu osândită. Remâne Fabia, Posthumia şi Galla.) Cel puţin S’o scap de chinul groapei! Cum însă? cum aş face. (vrea sa ese.) Posthumia (venindu-’şi în sine.) Ce linişte? Nu-i nimeni, în prejmă îmi este pace. N’a fost aievea, poate, — un vis îngrozitor! C­ei drepţi! ce vis! Conferenţa dela Caransebeş. Caransebeş, în 20 Noemvrie 1887. Număroasă, măreaţă şi impunătoare a fost conferenţa noastră convocată cu scopul, ca alegătorii să se pronunţe faţă de pasul făcut de dl deputat dietat al nostru. Ca la 600 de delegaţi din toate comu­nele Severinului afară de vro 6­7, au participat la această conferenţă, care prin importanţa, seriositatea şi însufleţirea ei extraordinară, întrece toate conferenţele noastre politice de pănă acuma. Cele mai îndepărtate comune ale Almajului au fost preste aşteptate bine representate. Şi în faţa delegaţilor vedeai seriositatea şi reso­­luţiunea. Această fisionomie a conferenţei în lă­­untru a întărit încrederea, care în afară a insuflat respect. Iată decursul conferenţei: La 1014 înainte de a meacji se des­chide conferenţa în sala otelului „Pomul verde“ şi se constituie, alegându-l şi de pre­şedinte pe dl protopresbiter Mihaiu Po­po­v­i­c­­­u din Orşova, care de notari pe do Ioan Ionaşiu şi Patriciu Dra­­g­ani­na. Preşedintele, făcând istoricul convo­cării acestei conferenţe, dă cetire literilor d-lui deputat Traian Doda, cătră preşe­dintele dietei şi apelului adresat cătră ale­gători ; apoi pune întrebarea, dacă confe­renţa aproabă ori nu pasul făcut de dl deputat al nostru.............Abia rosti pre­şedintele aceste cuvinte şi întreaga confe­renţă prorupse în strigări de „aprobăm­ să trăească deputatul nostru Traian Doda“ , care manifestaţiuni se repeţiră mai multe minute, pănă­ ce se făcu earăşi tăcere. Acum dl Dinu. B­o­go­e­viciu din Bania face propunerea bine motivată, ca să votăm o adresă de aderenţă deputatului nostru. Dl Ştefan Velovan cetesce un proiect de adresă, pe care conferenţa îl primesce cu mare însufleţire şi-­l subscrie îndată. După aceasta se alege un comitet de acţiune pentru viitoarea alegere de deputat dietat. Dl Ioan Ionaşiu, între vii apro­bări, adresează conferenţei călduroase cu­vinte pentru susţinerea solidarităţii între alegători, şi pentru păstrarea onoarei na­ţionale a cercului nostru electoral, în fine d. Pavel Boldea din Bor­­loveni, propune ca conferenţa întreagă să meargă la dl General spre a-şi preda adresa. Această propunere se primesce, şi după­ ce preşedintele îndreaptă cătră dele­gaţi cuvântul de încheiere, toţi delegaţii merg în sala comunităţii de avere, unde dl General primesce adresa de aderenţă din mânile preşedintelui conferenţei. D. General în răspunsul seu la în­ceput este emoţionat, curând însă, recâşti­­gându-’şi liniştea, desfăşură motivele pentru care s’a hotărît a nu întră în dietă, dar­ nici de a depune mandatul de deputat, apoi continuă: Scopul meu a fost ca să deştept pe Români şi tot­de­odată ca vaietele noastre se străbată până la locurile cele mai înalte, ca să vadă şi Maiestatea Sa, că nemulţumirea noastră este mare şi că su­ferinţele noastre au ajuns de nu le mai putem suporta, pentru­ că, dacă eu ca ge­neral, care am sângerat pentru Tron şi pa­trie, sânt silit să fac aceasta, atunci trebue să­ fie ceva putred în împărăţia noastră, şi că trebue luate mijloace spre sanarea răului. în fine dl General îi sfătuiesce pe alegători, ca să rămână şi pe viitor soli­dari, se păstreze onoarea cercului nostru electoral, să nu se dee amăgirilor şi mo­melilor, pentru­ că astăz­i de onoarea cer­cului nostru electoral este legată onoarea naţională a tuturor Românilor din patrie, însufleţirea cu care a fost primită cu­vântarea d-lui General este mai presus de ori­ce descriere. Dela comunitatea de avere petrecură toţi pe iubitul deputat pănă acasă, între neîntrerupte strigări de „să trăească deputatul nostru, generalul Tra­ian Doda“. Miseria. De lângă Someşul-mare, 1887. Sânt aproape o sută ani de când marea revoluţie franceză a sguduit socie­tatea europeană, dând cu totului tot alt curs atât cestiunilor politice, cât şi progreselor culturale şi scientifice. Atunci când re­voluţia era încă numai în faşă, atunci când oamenii de stat ai Franciei nu stiau nici dînşii unde o să ese lucrurile; atunci când nime nu era sigur de viaţă şi bunurile ce posedea; când mai în fie­care z ji erau crişe ministeriale, — atunci se afla, cum­ că adevărata causă a neferi­cirii ce ameninţa existenţa Franciei, era

Next