Tribuna, iulie-septembrie 1892 (Anul 9, nr. 147-218)
1892-08-05 / nr. 176
Anul IX ABONAMENTELE Pentru SibUn: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., V* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V« an 3 fl. 50 cr., l/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numii plătindu-se înainte. Bitem* Mercuri 5/17 August 1892 Nr. 176 ÎNSERTIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază ab număr costă 5 afaceri vin. bău 15 bani rom. Apare în fiecare zi de lucru Mişcarea română Şi guvernul unguresc. Este netăgăduit, că cestiunea Românilor din Ardeal şi Ungaria este astăzi cestiunea politică de căpetenie a monarchiei. Politicianii maghiari ei înşişi recunosc implicit acest fapt, preocupându-se e0nic de mişcarea noastră, atât prin foi, cât şi altmintreli. Guvernul unguresc chiar ia parte la desbateri şi, nemulţumit cu ce face dincoace de Leitha, caută să dea explicaţii şi dincolo asupra cestiunii române, în foile care îi stau la dispoziţie. Am reprodus ieri o corespondenţă, pe care a primit-o din Pestagarul vienez „Neue Freie Presse“. Importantă prin cuprinsul ei, corespondenţa capătă o deosebită însemnătate prin caracterul ei vădit oficios. Modul cum corespondentul scrie despre dl Szapáry, asigurările ce dă despre intenţiile preşedintelui de consiliu, părerile ce exprimă despre agitaţiile foilor kossuth-iste şi sfaturile ce dă acestor foi, nu mai lasă îndoeli asupra provenienţei acestei corespondenţe, care dealtcum apare într’un ziar ale cărui legături cu guvernul din Pesta sânt îndeobşte cunoscute. Aşadar, guvernul unguresc simte tot mai mult nevoia să se ocupe de mişcarea română şi, ce e mai mult, caută acum să intereseze la vederile sale nu numai pe Maghiari, dar şi pe Austriaci, şi poate şi pe străini. Este aceasta o apariţiune de cea mai mare importanţă, după ce atâta timp Maghiarii nu aveau altă strădanie decât cum să înâbuşească cestiunea română. Aceasta odată stabilit, în ce mod priveste guvernul unguresc mişcarea noastră ? Cu mici diferenţe, nu altcum decât politicianii maghiari cei mai de rînd. Vorbind despre mişcare ea însăşi şi despre rasele prin are a trecut şi trece, corespondenţa guvernului asigură lumea, că toată mişcarea română este opera câtorva agitatori numai; că poporul nici gând n’are să iee parte la mişcarea politică; că pe el mai curând ’l-ar pute cineva agita prin mişcări bisericesci (?!) şi socialiste (!!??); că a fost rău amăgit în timpul din urmă de popi (? !), dar’ că acum popilor le este teamă de popor şi altele de acelaşi soiu, la care se adaugă în fine afirmaţia, că mişcarea în Ardeal şi Ungaria e plănuită şi condusă de Rusia, care are interes să împrăşcie puterile de luptă ale Austro-Ungariei şi să împedece alăturarea României la tripla alianţă. Sânt acestea fleacuri, de care nici nu se cade să ne ocupăm, cu toate că sânt simptomatice pentru starea spiritului guvernului unguresc, care n’a sciut resista ispitei de-a asvîrli Românilor cunoscutele acusâri șoviniste. Se vede însă, că n’a vrut să ese din nota pricinuită a scrierilor maghiare despre cestiunea română. Căutând totuşi să micşoreze astfel însemnătatea mişcării noastre, guvernul scapă o declaraţie de foarte mare interes şi care nimiceste, ea singură, toate nimicurile în careşi-a înecat expunerile despre cestiune. „Deşi nu trebue luată mişcarea atât de tragic, zice corespondenţa, ar fi totuşi absurd de a nesocoti importanţa ei simptomatică şi actuală. Ea este un episod greu al politicei interne ,fi externe, care nu trebue apucat cu mână brutală“. Şi eate astfel gravitatea cestiunii recunoscută chiar de cei care doresc s’o înăbuşească. E drept că cestiunea română este, pentru guvern, numai un episod, dar’ un episod greu al politicei interne şi care interesează politica externă. Bine că s’a recunoscut şi atâta. Prea mult nu trebue să cerem protivnicilor noştri, care pănă ieri, şi chiar acii, voiau se togadueasca până şi existenţa cestiunii. în vreme ce însă recunoasce, în modul acesta, importanţa cestiunii, guvernul unguresc se preocupă şi de modul cum s’a născut mişcarea. în privinţa aceasta corespondenţa bagă vină Austriei, zice că politica de împăcare a naţionalităţilor din Austria, inaugurată de contele Taaffe în 1879, şi pe care corespondenţa o numeşte politică de destrămare cu naţionalităţile, a născut aspiraţiuni naţionale în Ungaria; că din causa acelei politici, îşi ridică ameninţător capul naţionalităţile din Ungaria. Lăsând de o parte faptul, că guvernul unguresc, expunând astfel căuşele mişcării, spune o mare inexactitate, deoarece mişcarea naţională română e mult mai veche, care căuşele ei zac în siluirile drepturilor noastre şi în violenţele îngrozitoare ale Maghiarilor, — ce reese din spusele corespondenţei ? Rees două lucruri şi anume: că guvernul unguresc vede în Austria causa mişcării noastre şi înoată deci într’acelaşi curent cu toţi kossuth-iştii — ceea ce de altcum noi am spus-o totdeauna; şi că guvernului unguresc nu-’i place nici barem politica de naţionalităţi a Austriei, ’i se pare prea dulce pentru naţionalităţi, ba chiar ’i se pare o politică de destrămare. Dar’ pentru ca nici îndoeală să nu fie despre aceasta, corespondenţa adaugă, că însuşi contele Andrássy în 1879, s’a opus contelui Taaffe şi că s’a retras din guvern din causa politicei de naţionalităţi, pe care cesl din urmă voia s’o inaugureze, — şi firesce prin a aproba purtarea contelui Andrássy cum şi visele lui, că „o asemenea politică ar înţelege-o, dacă ar fi vorba de o pregătire de răsboiu, dar’ nicidecum dacă ea stabilesce ca principiu împăcarea naţionalităţilor“. Cu alte cuvinte, o asemenea politică s’ar pută accepta dacă ar fi vorba de păcălirea naţionalităţilor în cas de primejdie, car’ nici decum spre a se face dreptate întreagă naţionalităţilor. Acestea sânt acum avisate. Dela guvernul unguresc n’au nimic de aşteptat. Cât priveste pe Români guvernul pstont mai explicit, corespondenţii le spune, că niciodată nu se vor admite cererile formulate prin Memorandul dus la Viena. „O pactare cu naţionalităţile de la putere la putere, zice corespondenţa, ca individualitate politică sau de drept public, însemnează sinuciderea Ungariei, şi nu se va găsi nici între cei mai conservatori şi nici între cei mai radicali un singur bărbat de stat maghiar, care ar purcede pe acest drum fatal“. Ceva mai mult, guvernul unguresc nu e dispus să dee Românilor niciavantagiile ocuupate de legi, dar’ care apoi le-au fost şi ele răpite. Iată ce zice corespondenţa sa despre legea de naţionalităţi: „. . . . a fost un act de necesitate când s’a creat, mai târziu însă s’a dovedit a fi cea mai puternică pedecă pentru consolidarea statului ungar (adecă a celui maghiar. Red. „Trib.“). A fost proiectată de legislativă pentru a câştiga curând amici tinărului stat pe teritorul propriu, şi în realitate nu s’a aplicat nici-când, pentru ca să devină ceea ce este astăzi statul ungar11. Dar, deoarece guvernul este de părere, că statul ungar trebue să continue a fi ceea ce este astăzi, e vădit, că ea nu se va aplica nici de aici înainte. Totuşi, mişcarea română îngrijeşce pe guvern şi el ar dori să-i pună capăt. Cum ? Mai întâiu prin nimicirea partidului naţional, pe care-l ameninţă cu soarta lui Svetozar Miletici, „cu procesele lui şi decăderea lui spirituală şi fisică“. Este într’adevăr uimitor, că guvernul unguresc, în loc să arunce un văl nepătruns peste afacerea Miletici, are curagiu să atragă din nou asupra-’i atenţia generală, când scie bine cum şi ce fel s’a întâmplat „decăderea lui spirituală şi fisică“. Prea mult cinism! De altcum guvernul se amăgeste dacă crede, că sparie astfel ca Români. Ei sânt prea luminaţi ca să nu stie că timpurile azi sânt altele decât pentru Sârbi când cu „agitaţiile lui Miletici“ şi că alta este şi situaţiunea internaţională. Pe de altă parte guvernul exprimă speranţa, că se va înţelege cu moderaţii şi că va face cu ei o împăcare, care săă nu fie pe contul statului maghiar. „Acesta nu va da nimic din atributele salePoate ca „moderaţii“ noştri să fie gata a cădă la orice învoeală, chiar dacă guvernul n’ar da ca avantagii decât sfărmituri, şi acele sfărmituri numai pentru ochii Românilor. Intr’acest cas însă, cestiunea nu va fi resolvată şi Românii vor sta tot unde stau atci, în resumat, ceea ce reese din corespondenţa pe care guvernul unguresc a publicat-o în „Neue Freie Presse“ este, că pentru naţionalităţi, dl Szapáry Gyula nu valorează mai mult decât dl Horváth Gyula. FOIŢA „TRIBUNE! Yerba Buena. Roman în două tomuri dl Bret Harte. Capitolul III. (Urmare.) Yerba zâse: — Nu uita, că aceasta este şi cea dintâiu visită a tutorului seu american. — Ear’ eu ca tutor al d-tale, răspunse Paul cu seriositate de jumătate mascată, — protestez ca averea ce ’mi s’a lăsat în pază (şi se uită drept în ochii fetei) să o dai din mână în mână şi să laşi ca toţi să facă asupra ei observaţiuni. Paul se simţi uşurat puţin când văt eu, că damele se scoală de la masă. Numai pe un moment însă, Baker își trase scaunul aproape de tinărul senator și scoțând țigara din gură,f100 rîcjend a lene. — Uite, Hathaway, adineaori era cât pe colo să spun o prostie d-soarei Yerba. Paul îl privia curios. — I)eu așa! Știi cine a fost concurentul meu când am vrut să cumpăr acea salbă? — Nu, răspunse Paul cu răceală. — Ei bine, să ’ți-o spun : Call Howard ! E fapt . . . ’Mi-a luat-o de dinaintea nasului, ba a făgăduit, că va da chiar și peste prețul obicinuit. Paul nu-’și perdu sângele rece. Iritațiunea sa — Vorba nefiind, din fericire, acolo, car’ Don Caesar, care umil cuvintele de mai sus, s’a retras la o parte zimbind semnificativ — se schimbă în năcaz ce ferbea pe înfundate. Și apoi, zise cu cea mai mare răceală, eu cred, că dela asemeni femei de regulă lucrurile ajung să fie zălogite la vre-un munte de pietate, de unde se reîntorc iarăși la giuvaergiu. Aceasta-i calea cea mai bătută a giuvanicalelor. — Se înțelege că-i așa ! întări Baker. Ai dreptate. Desigur, că acesta-i modul cel mai natural de a se resolva lucrul. Dar’ adăugă rîzând, — puţin a lipsit să nu 4‘c* cava ... ce ? — Puţin a lipsit, ca să comiţi o ofensă dintre cele mai grave,zise Paul serios, dar’ aţintind cu ochii — acum mai mănios ca ori-și-când — pe Don Caesar. Ai vrut să spui, că . . . — A, da, Call Howard ? se amestecă în vorbă Don Caesar, cu accentul meu spaniol. — Așa ? Da, am autoit și eu ceva despre ea . . . încât despre Miss Yerba . . . ea este dela noi . . . așa cred . . . Da . . într’adevăr o să declarăm, că e de-a noastră. — Spaniolii d-voastre, așa cred, foarte rar numai recunosc lucruri, din care nu profită ceva, ci ar fi numai curatul adevăr, 41*e Paul cu voce înțepătoare. Sefă foarte bine ce spune și că ce trebue să urmeze după aceasta. Nu mai înainte decât cu douăzeci şi patru de oare înainte de acestea, a rîs de colonelul Pendleton, care îi spunea, că numai prin duel se poate lua măsuri ca secretul să nu se afle şi se nu fie divulgat, şi iată-l acum, că el singur se leagă de un om, cu acelaşi scop şi fără alt temeiu decât bănueala. Don Caesar însă, aşa se vede,nu era dispus să primească mănuşa cei se aruncă, cu toate că zimbia, îngălbenind şi Mr. Woods interveni cu grabă: — Don Caesar e de părere, că d-şoara Yerba se crede de origine spaniolă — Milly cel puţin aşa spune. Natural însă, că d-ta ca unul dintre cei mai vechi tutori, cunosci împregiurările mai bine. Un minut numai, și Paul era cât pe colp să se trădeze. Răspunse cu toate acestea rece: — Cred, că în toată această treabă pe d-şoara Yerba putem să o lăsăm din combinație. Observațiunea mea a fost generală, cu toate acestea răspund, oricine ar lua o asupră-si. — Vorbesci ca un adevărat bărbat politic, Hathaway ! zrse entusiast Baker. Credea a repara prin entusiasmul seu prostia de mai înainte. — Așa-i bine, domnii mei? De la dînsul de sigur nu o să afle nimeni nimic pănă ce singur nu se va hotărî să spună ceva. Să nici nu trădezi secretul, Mr. Hathaway, dreptatea e pe partea dumnitale. Cu toate astea după ce plecară toți din cameră și Baker rămase singur cu stăpânul casei,zise acestuia: — Efectul colonelului Pendleton asupra tinărului nostru amic se vede foarte mult. Ar fi bine, daca ’i ar spune cineva, că la noi s’a trecut demult cu d’al-de-astea, după cum s’a isprăvit și cu colonelul Pendleton. Astfel își poate foarte ușor se’și strice tot viitorul. Paul era un observator mult mai profund, decât să nu bage de seamă cele ce se petrec şi se vorbesc în gurul seu, nu sfinţia însă nici un fel de remuşcare, car’ încrederea ce o avea cătra sine şi puterile tinereţei sale îl făcea să nu aibă nici un fel de frică. Simţia, că a făcut deja ceva, chiar când n’ar fi făcut mai mult, decât că a dat lui Don Caesar să înțeleagă, că nepedepsit nu va pute abusa nici de nesciința nici de slăbiciunile fetei. Ce să facă, nu era însă hotărît nici acum. O să vadă la noapte. în momentele acestea nu avea de altfel speranţă să poată vorbi neconturbat cu Yerba, care conversa indiferent cu Milly și cu d-na Woods, apoi începeau să sosească deja şi oaspeţii invitaţi în onoarea lui. Gândindu-se la purtarea sa necuviincioasă de mai înainte, Paul îşi adună acum iarăşi toate puterile, şi în scurt timp fu încungiurat de întreaga societate, care îl asculta abia îndurându-se să răsufle, își mai aduse apoi aminte cât de ciudat această scenă seamănă cu aceea petrecută în sala de la „Poartade aur“, şi nevrend par’că, căută cu ochii pe Yerba, îi era şi teamă şi se aşteptă și la aceea, ca să întâlnească privirea ei zimbitoare. Privirile lor se întâlniră, dar’ spre marea mirare a tinărului senator, fata nu zimbia ci-’şi întoarse îndată ochii, a căror adâncime lucitoare deşteptă însă în Paul un gând, pe care nu avea putere să-’l ţese mai departe ... Ce se mai gândia el acum la cearta cu Don Caesar ori la aplausele amicilor sei ? E mândru de ea! După acea privire semnificativă Yerba se intimidă, intenţionat se ocupă mai mult cu Milly şi ascultă liniştită povestirile din trecut ale lui Baker, spuse cu un ton cât se poate de sec. Convorbi apoi blând cu Don Caesar silindu se însă a atrage în cercul ei şi pe Donna Anna. Era fără reservă cu toți, numai cu dînsul nu, — 4'cea Paul. De vr’o două-trei ori reuși să o atragă pe verandă, întotdeauna însă Yerba era de braț cu Miily și era sigur, că dacă ar învita-o la plimbare pe sub alea răcoroasă, luminată de lună, Yerba la rîndul ei, ar chema cu dînsa pe Miily. îl supără și-’i era rușine de aceasta, se mângăiă însă întru câtva cu atitudinea fetei, care părea a-’i spune, că-’l va asculta cu plăcere spunându-’i ceva... Dar’ ce ? Singur nu soia ! A plecat și cel din urmă oaspe. Paul stătea fumând pe verandă, după ce rugase pe domnii casei ca pentru dînsul să nu se deranjeze. Fetele se retraseră în camera Yerbei, dar’ cum nu-’și luaseră încă formal seara bună dela el, spera să le mai vadă. Cu această speranță Paul mai stete o jumătate de oară acolo, apoi explicând ca un refus tacit faptul că Yerba nu mai revine, era gata să plece. Cum se uită însă în grădină, înainte de a întră în casă, îi atrase ceva atenţiunea. Pe o tufă de ceanobus observă un punct mare alb, care semăna cu o batistă ce ar fi uitată acolo. Apariţia aceasta în primul moment îl făcu să aştepte ceva, cu atât mai osebit, cu cât punctul alb îşi schimba locul într’una. Adineaori era strigă chioşc, şi iată-’l acum mai depărtat. Trad. de Ioan Russu Sirianul. * (Va urma.) O REPLICA TINERIMII ACADEMICE. (Urmare.) Fusiunea Transilvaniei cu Ungaria, în contra voinţei majorităţii locuitorilor Transilvaniei. Tinerimea maghiară a căutat, în Răspunsul său, să spună, că fostul mare principat al Transilvaniei n’a fost nici-odată independent sau autonom și că unirea lui cu Ungaria s’a făcut pe bună dreptate și cu învoirea tuturor locuitorilor sei. Replica junimii române restabilesce adevărul, care e că unirea aceasta s’a făcut prin violenţă şi numai astfel. Istoria constituţiei Transilvaniei se împarte în 3 perioade: al voivodatului, care durează de Înainte de venirea Maghiarilor din Asia şi pănă la catastrofa dela Mobaciu (Aug. 1526); al principatului îndependent, dela Mobaciu, şi pănă la emanarea diplomei Leopoldine (4 Oct. 1691) al marelui principat autonom, dela 1691 pănă la fusiunea sa silită cu Ungaria (Maiu 1869), în periodul ântâiu voevozii Transilvaniei erau supuşi regilor Ungariei, dar’ ţeara avea legislaţia, justiţia, administraţia şi armata sa proprie. într’al doilea period ţeara era deplin independentă de Ungaria. într’al treilea, regii Ungariei erau totodată şi principi ai Transilvaniei şi armata era comună, dar’ administraţia, justiţia şi legislaţia erau cu totul separate. însuşi Dr. Korbuly, scriitorul cel mai şovinist de drept public unguresc, recunoasce independenţa şi autonomia Transilvaniei. De altfel, dacă n’ar fi fost autonomă şi independentă, pentru ce s’ar fi făcut uniunea şi fusiunea Transilvaniei prin legi ? De ce s’a făcut fusiunea? Pentru a se propaga maghiarismul. Cel mai aprig apărător al fusiunii era baronul Wesselényi, care era şi cel mai fanatic propagator al ideilor de maghiarisare. Cum s’a făcut fusiunea? Prin violenţă întâia dată ea s’a decretat la 1848, de cătră dieta din Cluj, care n’avea drept s’o decreteze, pentru că poporul românesc, majoritatea absolută a poporaţiei Transilvaniei, n’a fost representată acolo într’acea dietă feudală, intrând numai aristocraţia maghiară. De altcum Românii nu numai n’au luat parte la dietă, dar’ au şi protestat a priori contra ei în adunarea de pe Câmpul libertăţii la Blaj, în 15 şi 16 Maiu, cerând ca Maghiarii nicidecum să nu fee îa desbatere causa uniunii cu Ungaria, fără ca naţiunea