Tribuna, iulie-septembrie 1892 (Anul 9, nr. 147-218)

1892-08-05 / nr. 176

Anul IX ABONAMENTELE Pentru SibUn: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., V* an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V« an 3 fl. 50 cr., l/, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V« an 10 franci, l/1 an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numi­i plătindu-se înainte. Bitem* Mercuri 5/17 August 1892 Nr. 176 ÎNSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază ab număr costă 5 afaceri vi­n. bău 15 bani rom. Apare în fiecare zi de lucru Mişcarea română Şi guvernul unguresc. Este netăgăduit, că cestiunea Ro­mânilor din Ardeal şi Ungaria este as­tăzi cestiunea politică de căpetenie a monarchiei. Politicianii maghiari ei în­şişi recunosc implicit acest fapt, preo­­cupându-se e0nic de mişcarea noastră, atât prin foi, cât şi altmintreli. Gu­vernul unguresc chiar ia parte la des­­bateri şi, nemulţumit cu ce face din­coace de Leitha, caută să dea explicaţii şi dincolo asupra cestiunii române, în foile care îi stau la dispoziţie. Am reprodus ieri o corespondenţă, pe care a primit-o din Pesta­g­arul vienez „Neue Freie Presse“. Im­portantă prin cuprinsul ei, corespondenţa capătă o deosebită însemnătate prin ca­racterul ei vădit oficios. Modul cum co­respondentul scrie despre dl Szapáry, asigurările ce dă despre intenţiile pre­şedintelui de consiliu, părerile ce ex­primă despre agitaţiile foilor kossuth-iste şi sfaturile ce dă acestor foi, nu mai lasă îndoeli asupra provenienţei acestei corespondenţe, care dealtcum apare în­­tr’un ziar ale cărui legături cu guvernul din Pesta sânt îndeobşte cunoscute. Aşadar, guvernul unguresc simte tot mai mult nevoia să se ocupe de mişcarea română şi, ce e mai mult, caută acum să intereseze la vederile sale nu numai pe Maghiari, dar­ şi pe Austriaci, şi poate şi pe străini. Este aceasta o apariţiune de cea mai mare importanţă, după­ ce atâta timp Ma­ghiarii nu aveau altă strădanie decât cum să înâbuşească cestiunea română. Aceasta odată stabilit, în ce mod priveste guvernul unguresc mişcarea noastră ? Cu mici diferenţe, nu altcum de­cât politicianii maghiari cei mai de rînd. Vorbind despre mişcare ea însăşi şi despre rasele prin are a trecut şi trece, corespondenţa guvernului asigură lumea, că toată mişcarea ro­mână este opera câtorva agita­tori numai; că poporul nici gând n’are să iee parte la miş­carea politică; că pe el mai cu­­rând ’l-ar pute cineva agita prin mişcări bisericesci (?!) şi socialiste (!!??); că a fost rău amăgit în timpul din urmă de popi (? !), dar’ că acum po­pilor le este teamă de popor şi altele de acelaşi soiu, la care se adaugă în fine afirmaţia, că mişcarea în Ardeal şi Ungaria e plănuită şi condusă de Rusia, care are interes să împrăşcie puterile de luptă ale Au­st­ro-Ungar­iei şi să împedece alăturarea României la tripla alianţă. Sânt acestea fleacuri, de care nici nu se cade să ne ocupăm, cu toate­ că sânt simptomatice pentru starea spiri­tului guvernului unguresc, care n’a sciut resista ispitei de-a asvîrli Românilor cunoscutele acusâri șoviniste. Se vede însă, că n’a vrut să ese din nota prici­­nuită a scrierilor maghiare despre ces­tiunea română. Căutând totuşi să micşoreze astfel însemnătatea mişcării noastre, guvernul scapă o declaraţie de foarte mare in­teres şi care nim­iceste, ea singură, toate nimicurile în care­­şi-a înecat expune­rile despre cestiune. „Deşi nu trebue luată mişcarea atât de tragic, zice corespondenţa, ar fi totuşi absurd de a nesocoti importanţa ei simptomatică şi actuală. Ea este un episod greu al politicei interne ,fi externe, care nu trebue apucat cu mână brutală“. Şi eate astfel gravitatea cestiunii recunoscută chiar de cei care doresc s’o înăbuşească. E drept că cestiunea ro­mână este, pentru guvern, numai un episod, dar’ un episod greu al politicei interne şi care intere­sează politica externă. Bine că s’a recunoscut şi atâta. Prea mult nu trebue să cerem protivnicilor noştri, care pănă ieri, şi chiar aci­i, voiau se togadueasca până şi existenţa cestiunii. în vreme­ ce însă recunoasce, în modul acesta, importanţa cestiunii, gu­vernul unguresc se preocupă şi de modul cum s’a născut mişcarea. în privinţa aceasta corespondenţa bagă vină Austriei, zice că politica de îm­păcare a naţionalităţilor din Austria, inaugurată de contele Taaffe în 1879, şi pe care corespondenţa o numeşte politică de destrămare cu na­­ţionalităţile, a născut aspiraţiuni naţionale în Ungaria; că din causa acelei politici, îşi ridică ameninţător capul naţionalităţile din Ungaria. Lăsând de o parte faptul, că gu­vernul unguresc, expunând astfel cău­şele mişcării, spune o mare inexactitate, deoare­ce mişcarea naţională română e mult mai veche, care căuşele ei zac în siluirile drepturilor noastre şi în violenţele îngrozitoare ale Maghiarilor, — ce reese din spusele corespon­denţei ? Rees două lucruri şi anume: că guvernul unguresc vede în Austria causa mişcării noastre şi înoată deci într’acelaşi curent cu toţi kossuth-iştii — ceea­ ce de altcum noi am spus-o totdeauna; şi că gu­vernului unguresc nu-’i place nici barem politica de naţiona­lităţi a Austriei, ’i­ se pare prea dulce pentru naţionalităţi, ba chiar ’i­ se pare o politică de destră­mare. Dar’ pentru­ ca nici îndoeală să nu fie despre aceasta, corespondenţa adaugă, că însuşi contele Andrássy în 1879, s’a opus contelui Taaffe şi că s’a retras din guvern din causa politicei de naţionalităţi, pe care cesl din urmă voia s’o inaugureze, — şi firesce prin a aproba purtarea contelui Andrássy cum şi visele lui, că „o asemenea po­litică ar înţelege-o, dacă ar fi vorba de o pregătire de răsboiu, dar’ nici­decum dacă ea stabilesce ca principiu împăcarea naţionalităţilor“. Cu alte cu­vinte, o asemenea politică s’ar pută accepta dacă ar fi vorba de păcălirea naţionalităţilor în cas de primejdie, car’ nici­ decum spre a se face dreptate în­treagă naţionalităţilor. Acestea sânt acum avisate. Dela guvernul unguresc n’au nimic de aş­teptat. Cât priveste pe Români guvernul psto­nt mai exp­licit, corespondenţii le spune, că nici­odată nu se vor ad­mite cererile formulate prin Memorandul dus la Viena. „O pacta­re cu na­ţionalităţile de la putere la pu­tere, zice corespondenţa, ca indivi­dualitate politică sau de drept public, însemnează sinucide­rea Ungariei, şi nu se va găsi nici între cei mai conservatori şi nici între cei mai radicali un singur bărbat de stat ma­ghiar, care ar purcede pe acest drum fatal“. Ceva mai mult, guvernul ungu­resc nu e dispus să dee Românilor nici­­avantagiile ocuupate de legi, dar’ care apoi le-au fost şi ele răpite. Iată ce zice corespondenţa sa despre legea de naţionalităţi: „. . . . a fost un act de necesitate când s’a creat, mai târziu însă s’a do­vedit a fi cea mai puternică pe­­decă pentru consolidarea sta­tului ungar (adecă a celui maghiar. Red. „Trib.“). A fost proiectată de legislativă pentru a câştiga curând amici tinărului stat pe teri­­torul propriu, şi în realitate nu s’a aplicat nici-când, pentru­ ca să devină ceea­ ce este astăzi statul ungar11. Dar, deoare­ce guvernul este de părere, că statul ungar trebue să con­tinue a fi ceea­ ce este astăzi, e vădit, că ea nu se va aplica nici de aici înainte. Totuşi, mişcarea română îngrijeşce pe guvern şi el ar dori să-­i pună ca­păt. Cum ? Mai întâiu prin nimicirea parti­dului naţional, pe care-­l ameninţă cu soart­a lui Svetozar Miletici, „cu proce­sele lui şi decăderea lui spirituală şi fisică“. Este într’adevăr uimitor, că guvernul unguresc, în loc să arunce un văl nepătruns peste afacerea Miletici, are curagiu să atragă din nou asupra-’i atenţia generală, când scie bine cum şi ce fel s’a întâmplat „decăderea lui spi­rituală şi fisică“. Prea mult cinism! De altcum guvernul se amăgeste dacă crede, că sparie astfel ca Români. Ei sânt prea luminaţi ca să nu stie că timpurile azi sânt altele decât pentru Sârbi când cu „agitaţiile lui Miletici“ şi că alta este şi situaţiunea inter­naţională. Pe de altă parte guvernul ex­primă speranţa, că se va înţelege cu­ moderaţii şi că va face cu ei o împă­­care, care săă nu fie pe contul statului maghiar. „Acesta nu va da nimic din atributele salePoate­ ca „moderaţii“ noştri să fie gata a cădă la ori­ce învoeală, chiar dacă guvernul n’ar da ca avantagii decât sfărmituri, şi acele sfărmituri numai pentru ochii Românilor. Intr’acest cas însă, cestiu­nea nu va fi resolvată şi Românii vor sta tot unde stau atci, în resumat, ceea­ ce reese din co­respondenţa pe care guvernul unguresc a publicat-o în „Neue Freie Presse“ este, că pentru naţionalităţi, dl Sza­­páry Gyula nu valorează mai mult decât dl Horváth Gyula. FOIŢA „TRIBUNE! Yerba Buena. Roman în două tomuri dl Bret Harte. Capitolul III. (Urmare.) Yerba z­âse: — Nu uita, că aceasta este şi cea din­­tâiu visită a tutorului seu american. — Ear’ eu ca tutor al d-tale, răspunse Paul cu seriositate de jumătate mascată, — pro­testez ca averea ce ’mi­ s’a lăsat în pază (şi se uită drept în ochii fetei) să o dai din mână în mână şi să laşi ca toţi să facă asu­pra ei observaţiuni. Paul se simţi uşurat puţin când văt eu, că damele se scoală de la masă. Numai pe un moment însă, Baker își trase scaunul aproape de ti­­nărul senator și scoțând țigara din gură,­­f100 rîcjend a lene. — Uite, Hathaway, adinea­ori era cât pe colo să spun o prostie d-soarei Yerba. Paul îl privia curios. — I)eu așa! Știi cine a fost concuren­tul meu când am vrut să cumpăr acea salbă? — Nu, răspunse Paul cu răceală. — Ei bine, să ’ți-o spun : Call Howard ! E fapt . . . ’Mi-a luat-o de dinaintea nasului, ba a făgăduit, că va da chiar și peste prețul obicinuit. Paul nu-’și perdu sângele rece. Irita­­țiunea sa — Vorba nefiind, din fericire, acolo, car’ Don Caesar, care umil cuvintele de mai sus, s’a retras la o parte zimbind semnificativ — se schimbă în năcaz ce ferbea pe înfun­date. Și apoi, zise cu cea mai mare răceală, eu cred, că dela asemeni femei de regulă lucrurile ajung să fie zălogite la vre-un munte de pietate, de unde se reîntorc iarăși la giu­vaergiu. Aceasta-i calea cea mai bătută a giuvanicalelor. — Se înțelege că-i așa ! întări Baker. Ai dreptate. De­sigur, că acesta-i modul cel mai natural de a se resolva lucrul. Dar’ adăugă rîzând, — puţin a lipsit să nu 4‘c* cava ... ce ? — Puţin a lipsit, ca să comiţi o ofensă dintre cele mai grave,­­zise Paul serios, dar’ aţintind cu ochii — acum mai mănios ca ori-și-când — pe Don Caesar. Ai vrut să spui, că . . . — A, da, Call Howard ? se amestecă în vorbă Don Caesar, cu accentul meu spa­niol. — Așa ? Da, am autoit și eu ceva des­pre ea . . . încât despre Miss Yerba . . . ea este dela noi . . . așa cred . . . Da . . într’adevăr o să declarăm, că e de-a noastră. — Spaniolii d-voastre, așa cred, foarte rar numai recunosc lucruri, din care nu pro­fită ceva, ci ar fi numai curatul adevăr, 41*e Paul cu voce înțepătoare. Sefă foarte bine ce spune și că ce tre­bue să urmeze după aceasta. Nu mai înainte decât cu douăzeci şi­ patru de oare înainte de acestea, a rîs de colonelul Pendleton, care îi spunea, că numai prin duel se poate lua măsuri ca secretul să nu se afle şi se nu fie divulgat, şi iată-­l acum, că el singur se leagă de un om, cu acelaşi scop şi fără alt temeiu decât bănueala. Don Caesar însă, aşa se vede,­­nu era dispus să primească mănuşa ce­­i­ se aruncă, cu toate­ că zimbia, îngălbenind şi Mr. Woods interveni cu grabă: — Don Caesar e de părere, că d-şoara Yerba se crede de origine spaniolă — Milly cel puţin aşa spune. Natural însă, că d-ta ca unul dintre cei mai vechi tutori, cunosci împregiurările mai bine. Un minut numai, și Paul era cât pe colp să se trădeze. Răspunse cu toate acestea rece: — Cred, că în toată această treabă pe d-şoara Yerba putem să o lăsăm din combi­nație. Observațiunea mea a fost generală, cu toate acestea răspund, ori­cine ar lua o asu­­pră-­si. — Vorbesci ca un adevărat bărbat po­litic, Hathaway ! zrse entusiast Baker. Cre­dea a repara prin entusiasmul seu prostia de mai înainte. — Așa-i bine, domnii mei? De la dînsul de sigur nu o să afle nimeni nimic pănă­ ce singur nu se va hotărî să spună ceva. Să nici nu trădezi secretul, Mr. Hathaway, dreptatea e pe partea dum­nitale. Cu toate astea după­ ce plecară toți din cameră și Baker rămase singur cu stăpânul casei,­­zise acestuia: — Efectul colonelului Pendleton asupra tinărului nostru amic se vede foarte mult. Ar fi bine, daca ’i ar spune cineva, că la noi s’a trecut demult cu d’al-de-astea, după­ cum s’a isprăvit și cu colonelul Pendleton. Astfel își poate foarte ușor se­’și strice tot viitorul. Paul era un observator mult mai pro­fund, decât să nu bage de seamă cele­ ce se petrec şi se vorbesc în g­urul seu, nu sfin­ţia însă nici un fel de remuşcare, car’ în­crederea ce o avea cătra sine şi puterile ti­­nereţei sale îl făcea să nu aibă nici un fel de frică. Simţia, că a făcut deja ceva, chiar când n’ar fi făcut mai mult, decât că a dat lui Don Caesar să înțeleagă, că nepedepsit nu va pute abusa nici de nesciința nici de slă­biciunile fetei. Ce să facă, nu era însă hotărît nici acum. O să vadă la noapte. în momentele acestea nu avea de altfel speranţă să poată vorbi neconturbat cu Yerba, care conversa indiferent cu Milly și cu d-na Woods, apoi începeau să sosească deja şi oaspeţii invitaţi în onoarea lui. Gândindu-se la purtarea sa necuviin­cioasă de mai înainte, Paul îşi adună acum iarăşi toate puterile, şi în scurt timp fu în­­cungiurat de întreaga societate, care îl asculta abia îndurându-se să răsu­fle, își mai aduse apoi aminte cât de ciudat această scenă sea­mănă cu aceea petrecută în sala de la „Poarta­­de­ aur“, şi nevrend par’că, căută cu ochii pe Yerba, îi era şi teamă şi se aşteptă și la aceea, ca să întâlnească privirea ei zimbitoare. Privirile lor se întâlniră, dar’ spre ma­rea mirare a tinărului senator, fata nu zim­bia ci-’şi întoarse îndată ochii, a căror adân­cime lucitoare deşteptă însă în Paul un gând, pe care nu avea putere să-’l ţese mai de­parte ... Ce se mai gândia el acum la cearta cu Don Caesar ori la aplausele amicilor sei ? E mândru de ea! După acea privire semnificativă Yerba se intimidă, intenţionat se ocupă mai mult cu Milly şi ascultă liniştită povestirile din trecut ale lui Baker, spuse cu un ton cât se poate de sec. Convorbi apoi blând cu Don Caesar silindu se însă a atrage în cercul ei şi pe Donna Anna. Era fără reservă cu toți, nu­mai cu dînsul nu, — 4'cea Paul. De vr’o două-trei ori reuși să o atragă pe verandă, întotdeauna însă Yerba era de braț cu Miily și era sigur, că dacă ar învita-o la plimbare pe sub alea răcoroasă, luminată de lună, Yerba la rîndul ei, ar chema cu dînsa pe Miily. îl supără și-’i era rușine de aceasta, se mângăiă însă întru câtva cu atitudinea fetei, care părea a-’i spune, că-’l va asculta cu plăcere spunându-’i ceva... Dar’ ce ? Singur nu soia ! A plecat și cel din urmă oaspe. Paul stătea fumând pe verandă, după­ ce rugase pe domnii casei ca pentru dînsul să nu se deranjeze. Fetele se retraseră în camera Yerbei, dar’ cum nu-’și luaseră încă for­mal seara bună dela el, spera să le mai vadă. Cu această speranță Paul mai stete o ju­mătate de oară acolo, apoi explicând ca un re­­fus tacit faptul că Yerba nu mai revine, era gata să plece. Cum se uită însă în grădină, înainte de a întră în casă, îi atrase ceva atenţiunea. Pe o tufă de ceanob­us observă un punct mare alb, care semăna cu o batistă ce ar fi uitată acolo. Apariţia aceasta în primul moment îl făcu să aştepte ceva, cu atât mai osebit, cu cât punctul alb îşi schimba locul într’una. Adinea­ori era strigă chioşc, şi iată-’l acum mai depărtat. Trad. de Ioan Russu Sirianul. * (Va urma.) O REPLICA TINERIMII ACADEMICE. (Urmare.) Fusiunea Transilvaniei cu Ungaria, în contra voinţei majorităţii locuitorilor Transilvaniei. Tinerimea maghiară a căutat, în Răs­punsul său, să spună, că fostul mare prin­cipat al Transilvaniei n’a fost nici-odată inde­pendent sau autonom și că unirea lui cu Un­garia s’a făcut pe bună dreptate și cu învo­irea tuturor locuitorilor sei. Replica ju­nimii române restabilesce adevărul, care e că unirea aceasta s’a făcut prin violenţă şi numai astfel. Istoria constituţiei Transilvaniei se îm­parte în 3 perioade: al voivodatului, care durează de Înainte de venirea Maghia­rilor din Asia şi pănă la catastrofa dela Mo­­baciu (Aug. 1526); al principatului în­­dependen­t, dela Mobaciu, şi pănă la ema­narea diplomei Leopoldine (4 Oct. 1691)­ al marelui principat autonom, dela 1691 pănă la fusiunea sa silită cu Ungaria (Maiu 1869), în periodul ântâiu voevozii Transilva­niei erau supuşi regilor Ungariei, dar’ ţeara avea legislaţia, justiţia, administraţia şi ar­mata sa proprie. într’al doilea period ţeara era deplin independentă de Ungaria. într’al treilea, regii Ungariei erau totodată şi prin­cipi ai Transilvaniei şi armata era comună, dar’ administraţia, justiţia şi legislaţia erau cu totul separate. însuşi Dr. Kor­buly, scrii­torul cel mai şovinist de drept public ungu­resc, recunoasce independenţa şi autonomia Transilvaniei. De altfel, dacă n’ar fi fost au­tonomă şi independentă, pentru­ ce s’ar fi făcut uniunea şi fusiunea Transilvaniei prin legi ? De ce s’a făcut fusiunea? Pentru a se propaga maghiarismul. Cel mai aprig apărător al fusiunii era baronul Wesselényi, care era şi cel mai fanatic propagator al ideilor de maghiarisare. Cum s’a făcut fusiunea? Prin violenţă întâia­ dată ea s’a decretat la 1848, de cătră dieta din Cluj, care n’avea drept s’o de­creteze, pentru­ că poporul românesc, majori­tatea absolută a poporaţiei Transilvaniei, n’a fost representată acolo într’acea dietă feudală, intrând numai aristocraţia ma­ghiară. De altcum Românii nu numai n’au luat parte la dietă, dar’ au şi protestat a priori contra ei în adunarea de pe Câm­­­pul­ libertăţii la Blaj, în 15 şi 16 Maiu, ce­rând ca Maghiarii nici­decum să nu fee îa desbatere causa uniu­nii cu Ungaria, fără­ ca naţiunea

Next