Tribuna, aprilie-iunie 1900 (Anul 17, nr. 67-127)

1900-06-10 / nr. 114

Anul XVII ABONAMENTELE Pentru Sibliu: lună 1 cor. 70 bani, */« an 5 cor., */« an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie:­ună 2 cor. 40 bani,­­« an 7 cor., ‘la an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru România și străinătate: '/4 an 10 franci, '!, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plăttindu-se înainte. Sibiul, Sâmbătă 10/23 Iunie 1900 EBSBaaSSSBSi INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 14 bani, a doua­ oară 12 bani a treia­ oară 10 bani şi timbru de 60 bani. Redacţia şi administraţia: Strada Poplâcei Nr. 15. Se prenovSri­­s poşte și librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici . 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Ti­pografiei», societate pe acțiuni şi la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia: la librăria Weisz Bernat »la loterie« PROCESUL DELA DEVA, însemnătatea procesului. Marţi, la 26 iunie st. n., orele 8 a. m., se înfăţişează înaintea tri­bunalului de la Deva sensaţionalul proces al deputăţiei studenţimii noastre universitare din ţeară, pen­tru frumoasa şi nobila manifesta­ţie de pietate la mormântul sfinţit al nemuritorului Avram Iancu. Este ântâiul proces politic în seria de procese ce ni­ s’au inten­tat nouă, poporului român, în che­stiunea Iancu. Şi este ântâiul pro­ces monstruos în care satrapii ace­stei ţări nenorocite îndrăznesc a ne lua la goană, a ne hărţui înaintea justiţiei şi a ne condamna, spre compromiterea justiţiei însăşi , pentru simplul cuvânt, că ne iubim trecutul nostru naţional plin de glorie şi strălucit prin virtuţile noastre dovedite de mii de ori faţă cu Tronul, faţă cu Patria şi faţă cu Dreptatea cea adevărată; pen­tru simplul cuvânt, că ţinem la figurile noastre istorice şi la casti­tatea scumpă a demnităţii şi a onoa­­rei noastre naţionale. Procesul acesta monstruos, care se înfăţişează acum în ultima in­stanţă la tribunalul de la Deva, îşi are însemnătatea sa remarcabilă pentru situaţia politică a poporu­lui român faţă cu detentorii pu­terii de stat din ţeara asta bătută de Dumnezeu. El constitue proba strigătoare a opresiunii extreme ce-o aplică sistemul de guvernament maghiar — unui popor de trei milioane, băştinaş în statul acesta. Pentru­ că, se poate oare ima­gina o mai extremă opresiune po­litică decât această opresiune ma­ghiară , care priveşte drept o crimă până şi depunerea unei cununi pe mormântul unui cetăţean ideal; care osândeşte cu grea temniţă pe nişte tineri cari au crezut că pot fi ei şi-­n ţeara asta idealişti; care, în sfirşit, îndrăzneşte să aplice, în numele Maiestăţii Sale, codul pe­nal până şi memoriei unui mare mort, fost în vieaţă luptător tocmai în numele Majestăţei Sale?!... într-adevăr, suntem foarte curioşi cum se va resolvi în ultima in­stanţă această penibilă causă poli­tică! Suntem foarte curioşi să ve­dem: se va reculege justiţia ma­ghiară barem în ultimul moment, salvându-se pe sine, ori se va da şi mai afund în abisul „tirăniei eserciate la umbra legilor şi cu aparenţele justiţiei“ !... * Di * In ceea­ ce priveşte însuşi pro­cesul şi desfăşurarea lui la Deva, oferim publicului nostru cetitor ur­mătoarele amănunte: u­ltima instanţă. Se ştie că procesul acesta, intentat tinerilor universitari Ioan Scurtu, C. Steer şi G. Novacovici, pentru­ că-­n ca­litatea unei deputaţii a tinerimii uni­versitare române din ţeară au depus la Ţebea o cunună pe mormântul lui Iancu şi au rostit cuvântări de pietate în bi­serică şi la groapă — s-a judecat la 13 Febr. n. a. c., în prima instanţă la jude­cătoria cercuală din Baia-de-Criş. Sfîr­­şitul a fost, că toţi trei acuzaţii au fost condamnaţi fiecare la câte 6 săptămâni închisoare ordinară şi 150 coroane amendă, eventual alte 8 zile de în­chisoare. în numele acuzaţilor, distinşii apă­rători Teodor Pop, Francisc Hossu- Longin şi Dr. Ştefan O. Pop au dat apel la instanţa superioară. In conformitate cu prevederile nouei proceduri penale, instanţa superioară şi ultimă în caşul acesta este tribunalul de la Deva. Tot conform nouei proceduri penale, procesul are să se desbată de nou, întreg, în şedinţă publică. Această nouă şi definitivă pertrac­tare va ave loc Marţi, 26 iunie n., orele 8 a. m. în una din salele tribunalului din Deva. Apăratorii acusaţilor. Suntem informaţi, că apărătorii acu- saţilor au rămas aceiaşi, în afară de venerabilul fruntaş, dl adv. Teodor Pop (din Baia-de-Criş), care din causa bă­­trâneţelor nu mai poate asista pe acusaţi. Acusaţii vor fi asistaţi în chipul ur­mător: dl Francisc Hossu-Longin va apăra pe acusatul G. Novacovici, dl Dr. Ştefan C. Pop, dela Arad pe acusatul I. Scurtu, eare destoinicul tinăr dl Dr. Aurel Vlad dela Haţeg pe acusatul Goriolan Steer. Pe lângă o asemenea apărare, în­credinţată unor advocaţi atât de bine reputaţi, procesul se va desfăşura în chipul cel mai vrednic. Ear’ încât pentru acusaţi, ei vor dovedi de sigur aceeaşi bărbăţie ca şi la Baia-de-Criş. Iancu — infidel ? ! Fără îndoială, punctul cel mai revoltător al procesului şi totodată cel mai interesant este faimoasa condamnare a lui Iancu în baza §-ului 142 cod. penal (delictul infidelităţii). Anume, acusaţii au fost con­damnaţi pentru delictul prevăzut în §. 174 cod. pen. (despre preamări­rea delictului), care motivarea ver­dictului judecătoriei cercuale este că: lancu ar fi săvîrşit delic­tul infidelităţ­ii! Asupra acestui moment nespus de grav, care trebue să revolte nu numai pe ori­ce Român, dar, pe ori­ce om de bun simţ şi echitabil,­­ suntem informaţi ca atât ope­­ratorii cât şi acusaţii vor insista in special, manifestând atitudinea cea mai necruţătoare faţa cu o monstruositate juridică atât de fla­grantă. Reprezentarea tinerimii. De la Cluj ni­ se scrie, că tinerimea universitară română de acolo, menţi­nând până-­n capăt solidaritatea cu membrii deputăţiei trase la bara justi­ţiei,­­ se va representa la proces prin o deputăţie mai numeroasă. Deasemenea aflăm, că se vor repre­senta prin câte o deputăţie şi studenţii noştri universitari de la Viena, de la Pesta, cum şi din alte părţi. Vor mai participa — după­ cum aflăm — mulţi inteligenţi şi ţărănime din jurul Devei şi din depărtări. Sibiiu, 22 iunie n. Congresul ziariştilor slavi avea să se ţină anul acesta, conform cond­usului luat în anul trecut, la Zagreb, dar­ banul Croaţiei nu a permis întru­nirea congresului pe teritorul Croaţiei şi al Slavoniei. Tot aşa nu a fost per­misă întrunirea congresului nici în Ra­­guza şi Cilii, astfel, că comitetul de aran­jare se cugetă acum serios să ceară permisiune de la guvernul maghiar ca să conceadă întrunirea congresului in Budapesta, capitala ţării cu „perfecte libertăţi“. Că la buni oameni­ să adresează! I + I­I Iosefina de Hohenzollern-Sigmaringen.­­ Marţi, la 10 ore a. m. a răposat în castelul din Sigmaringen A. Sa princi­pesa Iosefina de Hohenzollern - Sigma­ringen, mama M. Sale Regelui Carol I. al României. Vestea despre dureroasa perdere îndurată de Augusta casă dom­nitoare a României a sosit la București în orele de după ameazi, producând adâncă impresie in toate cercurile so­ciale. Maj. Sa Regele Carol imediat după­ ce s’a aflat dureroasa ştire, a pri­mit număroase condolenţe din ţeară şi din afară. între cele dintâiu telegrame de condolenţă din străinătate a fost te­legrama M. Sa împăratului Francisc losif I. Regele Carol, însoţit de moşteni­torul Ferdinand, de şeful casei militare general Vartiade şi de adjutanţii colo­neii Georgescu şi Presau, a plecat Marţi seara la Sigmaringen. Curtea română a luat doliu de şese luni, trei luni doliu complet, trei luni de jumătate. Principesa Iosefina Friderica Luisa, fiică a mare­ ducelui de Baden, s a nă­scut la 1813 în Karlsruhe, s-a măritat la 1833 după principele Carol Anton de Hohenzollern - Sigmaringen, având din această căsătorie șese copii: Leopold, a că­rui candidatură la tronul spaniol a provo­cat răsboiul franco-german din 1870—71. Carol (n. 20 Aprilie 1839) Regele Româ­niei, Anton, mort în 5 August 1866 în urma ranei primite în lupta de la König­­rätz (3 Iulie 1866), Frideric, comandant de brigadă în garda prusiana, Stefania, soţia regelui portugez Pedro (f 17 Iulie 1859) şi Maria, de la 25 Aprilie 1867 so­ţia contelui Filip din Flandria. (»Enc. Rom.«) Princesa Iosefina era o femeie de rară frumseţă, de o inteligenţă superi­oară şi mamă şi soţie virtuoasă. Ca o trăsătură caracteristică a principesei, care era după mamă Franceză, (mamă-sa, n. Beauharnais, a fost fiica adoptivă a lui Napoleon I.) se afirmă, că ea nu vorbia cu copiii şi cu întreg personalul curţii, decât în limba franceză. în fiecare an Regele Carol petre­cea câtva timp la Ragaz, sau la Sigma­ringen în societatea mamei sale. Acum un an principesa Iosefina se bolnăvise greu, deodată cu micul principe Carol, dar­ provedinţa li-a redat sănătatea amândurora. De două săptămâni prin­cipesa Iosefina, care ajunse vîrsta de 87 ani, s’a bolnăvit greu. în zilele ultime era speranţă, că se va mai restabili, dar’ boala s a întors earăşi spre rău şi în dimineaţa de Marţi, la orele 10 princi­pesa­­şi-a dat sufletul. * Pe lângă numeroasele condolenţe esprimate din acest trist prilej, Ţeara­ Românească îşi manifestă aspciarea la doliul casei sale domnitoare prin arbo­rarea flamurei de doliu, care presa aduce elogioase necroloage răposatei. »Ro­mânia Jună«, »Drapelul«, »Voinţa Na­ţională« etc. au apărut încadrate în negru. Toate îi fac panegiric la primul loc, accentuând eminentele-­i calităţi şi iubirea ce totdeauna a avut-o pentru ţeara căreia îi dase primul şi gloriosul Rege. »România Jună« scrie la primul loc al foii următoarele : »O crudă şi dureroasă lovitură a suferit augusta noastră familie regală. Principesa Iosefina de Hohenzollern, mama bunului nostru Suveran, a trecut la cele eterne. S’a stins principesa­ mamă a aceluia care a dat vieaţă şi lumină poporului român. în momentele acestea durerea noastră, a milioanelor de Români isbiţi de trista veste, va fi o consolaţie pen­tru Monarchul iubit şi încercat. în momentele de restrişte ca şi în momente senine poporul român a fost totdeauna aproape de sufletul Suvera­nului său. De data aceasta durerea sa va şti să fie o întărire şi o mângâiere pentru Regele şi Omul care perde pe cea mai luminoasă călăuză a vieţii sale. Noi toţi câţi am cunoscut îndem­nurile inimoase şi de o antică frumseţă pe care marea femeie le dădea fiiului seu iubit, înţelegem cât de tragică este această perdere. în ciasurile grele de abatere sufletească, ea şi-a stat ca un exemplu măreţ şi de nestrămutată energie şi îmbărbătare, în faţa sicriului augustei răposate poporul român îşi pleacă îndurerat fruntea. Şi fie, ca tristele noastre salu­tări să aducă puţină mângâiere Monar­­chului nostru crud încercat!« La alt loc, aceeaşi foaie scrie ur­mătoarele : »Când moartea închide cartea unei vieţi, bogate în virtuţi, drumul străbătut de fiinţa dispărută dintre cei vii ni­ se revoacă şi cartea vieţii sale, ca un mo­del, ca un sublim exemplu ni­ se înfăţo­şează. Vieaţa principesei Iosefina de Ho­henzollern este una dintre acele sublime vieţi, în care admirăm, şi ne proşternem în faţa mamei, femeiei şi principesei«. * De la urcarea pe tronul României a augustului seu fiu, inima ei de mamă încape dragostea ţării, căreia prin­cipele Carol­­şi-a consacrat vieaţa, şi de a cărei soarte ’şi-a legat soartea. Iată duioasele cuvinte pe cari su­blima mamă le adresează preşedintelui camerei române în anul 1866: »Sânt adânc mişcată şi recunoscă­toare! Inima mea simţea trebuinţa unei consolaţiuni. M’a atins foarte plăcut vorbindu-­mi de afecţiunea ce aveţi pen­tru fiiul meu, şi cu care îl încunjură bunul popor care lui ’şi-a încredinţat destinele. Cu cât îl veţi iubi, cu atât mai mult voiu fi eu fericită şi mândră că vi-l-am putut da, mai mult voiu im­plora cu ardoare fericirea României«... Ear’ cu ocazia nunţii sale de aur în răspunsul dat la scrisoarea de felici­tare a damelor române, la 21 Oct. 1884, zicea următoarele: »Tot ce vine din România îi este drag inimii mele de mamă. Am fost viu mişcată primind călduroasele felicitări ce aţi binevoit a-­mi trimite cu ocasiu­­nea nunţii noastre de aur. Aceste sentimente de simpatie şi de dragoste esprimate cu atâta ardoare, m’au pătruns cu cea mai profundă recu­noştinţă. Am fost foarte viu atinsă de această nouă dovadă de afecţiune din partea doamnelor din frumoasa voastră ţeară, pe care nici-când n o pot separa de tot ce-­mi este mai scump. Tot dorul şi toate gândurile mele însoţesc fără încetare patria mult iubi­tului meu fiu, căreia îi păstrez o amin­tire neperitoare, mai ales de când am avut fericirea de a o cunoaşte prin mine însumi. Petrecerea mea în România va ră­mâne întotdeauna gravată în sufletul meu. Suntem cu toţii uniţi în aceleaşi sentimente«.* »Sindicatul ziariştilor« a trimis la Sigmaringen telegrama următoare: M. S. Regelui Sigmaringen. Sindicatul ziariştilor din Bucureşti, părtaş sufleteşte la marea durere care V’a lovit, roagă, Sire, pe Dumnezeu se vă­dee tăria de a suporta această grea încercare. Al. Ciurcu,­­ preşedintele sindicatului. Asemenea şi elevii şcoalei de po­duri şi şosele au condolat, trimiţând ur­­mătoarea telegramă: »Adânc atinşi de lovitura ce sufe­riţi prin perderea veneratei Voastre mame, Vă rugăm, Maiestate, a ne îngă­dui şi nouă se luăm parte la doliul care a cernit întreaga Românie. »Din toată inima rugăm cerul se să aline durerea fără de margini«. Nr. 114 Scrisori din Budapesta. — Ziarişti români în Pesta. — Budapesta, 19 Iunie. Duminecă, în 17 i. c. s’a dat în »teatrul poporal« de aici piesa »a lec­ţiei de Radu D. Rosetti, traducere de George Alex­i­s, de către elevii şcoalei pregătitoare în ale teatrului, condusă de Solymossi. Cu ocasiunea aceasta, la rugarea directorului şcoalei sus numite, au venit din Bucureşti spre a asista la representarea piesei autorul cu doi co­legi ziarişti şi un membru al Teatrului Naţional. Cel­ ce ştie, cum monopolisează Evreii din capitală toate manifestaţiu­­nile vieţii spirituale maghiare, cum prin presă, care cu puţine escepţiuni e esclu­­siv în mânile lor, pe terenul politic otră­vesc opiniunea publică maghiară cu ve­ninul şovinismului celui mai turbat, stîr­­nind ură între cetăţenii aceleaşi patrii, defăimând şi înjurând necurmat na­ţionalităţile, despreţuindu-le limba, le­gea şi tot ce ele au mai scump, care pe terenul literar atentează în­continuu în contra moralului, a bunului simţ şi gust, încât în teatrele din capitală numai pie­sele franceze escentrice au trecere, a trebuit să primească cu reservă ştirea, că în »teatrul poporal« de aici se va representa o piesă românească bună, care se reproducă scene din vieaţa spe­cifică românească, se presente înaintea străinilor în lumină adevărată datini, obiceiuri româneşti, cu un cuvânt lume românească, aşa cum e ea aievea. Reserva noastră a trebuit să se schimbe în neîncredere, văzând, că chipu trăducător figurează dl Alexi­s, la a că­rui intervenire se vede că s’a luat în repertoriu piesa românească şi despre care nu ne vine a crede că-şi zace la inimă înălţarea numelui de Român în­aintea străinilor. Cum că neîncrederea noastră a fost motivată, se vede din cele­ ce urmează. Sosiţi în Pesta d-nii Rosetti, Sturdza I. Petru, Streitmann H. şi Steinberg H.. Sâmbătă după ameazi­­i-au condus­­pa­­trioţiii la societăţile ziariştilor unguri , Otthoni şi­­Budapesti Újságírók Egye­sületet, aceste cuiburi de vespi, unde atâtea atacuri infame se făuresc, nu nu­mai în contra Românilor din patrie, ci, şi în contra a tot ce e românesc. Fireşte, au fost primiţi bine, cu afabilitatea evre­iască, care de faţă te linge. Numai­de­cât se proiectează o cină în cinstea oaspe­ţilor, cari sunt priviţi drept representanţi ai presei române de dincolo de Carpaţi, care huiduită şi ea de cătră perciunaţii obraznici, cată vine să întindă mâna de pa­ce ! Duminecă după ameazi s’a ţinut representaţiunea teatrală; oaspeţii aveau o lege de onoare. Pe dl Rosetti, ca poet, îl cunoaştem de talent pronunţat, înzestrat cu suflet impresionabil, inimă simţitoare, desteri­­tate înăscută în a crea versuri rotunde, elegante, având un limbaj uşor curgă­tor, frumos, pare chemat a produce ceva nou, original. Numai cât are scăderea de a fi tendenţios, de a sta sub influ­enţa unor curente străine de firea nea­mului nostru şi chiar de firea proprie blândă, bună. De aici accentele vecinie triste, dureroase în poesiile d-sale, cam­ dacă în morositatea lor, nu arare­ori ne­înţeleasă, respiră din când în când du­ioşie gingaşă atrăgătoare: nu conţin nimic ce să mişte mai adânc, să însu­fleţească, să răpească. Aceleaşi defecte le are şi piesa »O lecţie“, după autor, dramă în 3 acte. Ziaristul Miron Negrea, prin versu­rile sale captivează inima unei fete să­race. Miron încă simpatisează cu fata, care într’o zi însăşi vine de îşi tălmă­ceşte sentimentele şi îi cere mâna. Pă­rinţii se împotrivesc, dar­ fata sub un protest, care putea lipsi de pe scenă, stoarce învoirea lor. Fericirea nu ţine mult. Pe Miron îl copleşesc năcazurile vieţii casnice, cari nu-­i dau pace a lucra, în desperarea sa plagiază o lucrare şi astfel dobândeşte premiul Academiei. Femeia descopere înşelăciunea, se mărie şi îşi înşeală bărbatul chiar cu Mihaiu, prietenul lui Miron, care, om căsătorit fiind,­­l-a sfătuit pe acesta să nu se însoare. La finea actului al treilea se des­copere totul şi femeia în chip crud îi spune lui Miron că nu el e tatăl băiatului din leagăn, şi acesta cade zdrobit pe un scaun. Un sarcasm respingător e piesa întreagă. Autorul în tendenţa de a-­şi bate joc de căsătorie, a o discredita, nu hesitează a crea situaţiuni exagerate. Pe

Next