Tribuna, iulie-septembrie 1900 (Anul 17, nr. 128-189)

1900-07-22 / nr. 143

Anul XVII Sibiiu, Sâmbătă 22 Iulie (4 August) 1900 Nr. 143 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu : 1 lună 1 cor. 70 bani, '/* an 5 cor., */* an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie: lună 2 cor. 40 bani, •/* an 7 cor. Ms an 14 cor. 1 an 28 cor. Pentru România și str&inătate: */* an 10 franci, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 14 bani, a doua­ oară 12 bani a treia-oară 10 bani. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcei Nr. 15. Se prenumără la poate şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri in juratici . 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Ti­pografiei», societate pe acțiuni și la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia: la librăria Weisz Bernat »la loten». Vorbe ’n vent Sibiiu, 3 August. (p.) Presa maghiară e veselă de succesul ce­­l-a avut contele Apponyi cu vorbirea sa, rostită în prima şedinţă a conferenţei interparlamentare de la Paris. Se ştie, că contele Apponyi, con­vins acum şi el, că de fotoliul ministe­rial stă şi după trecerea în tabăra gu­vernamentală tot atât de departe ca pe vremea când se afla în oposiţie, ’şi-a ales un nou teren de activitate; s’a fă­cut apostol al păcii eterne, şi e pe bună cale a face concurenţă d-nei Suttner. A inventat adecă ideea, că pentru pacea popoarelor nu e destul dacă par­­lamentarianii statelor constituţionale se întrunesc odată în an şi aduc hotărîri pe cari nimeni nu le poate esecuta, — pentru­ că nimeni nu vrea ca ele să fie esecutate, — ci trebue câştigat pe par­tea păcii un factor mult mai însemnat, presa, care representă o adevărată pu­tere, în fiecare stat. Contele Apponyi a convocat întâia o conferenţă a representanţilor ziarelor maghiare, la Budapesta, pentru a le co­munica ideea, şi după­ ce aceştia au ac­­ceptat-o de bună, cu mare entusiasm şi cu aplauze la adresa inventatorului, no­bilul conte­­şi-a ţinut de datorinţă să-­şi expună ideea pe larg şi în conferenţă interparlamentară de la Paris, ca se câ­ştige pe partea ei întreaga presă din lume. Va fi vorbit frumos contele Apponyi la Paris, pentru­ că are darul de i^eti vorbi frumos. Şi fiindcă a vorjflflk­­mos, va fi încassat multe aplau^^^a Paris, tot aşa ca la Budapesta. Dar’ asta încă nu însemnează, că contele a vorbit cuminte şi că vorbirea sa a avut temeiu. Pentru­ că tocmai temeiu n’a avut ideea şi propunerea sa, tot aşa cum n’ar avă nici un temeiu nici propunerea, ca statele să contribue împreună la purta­rea speselor cerute d. es. pentru clădirea unui tren sau a unui tramvai electric, care să lege pământul cu — luna, — deşi ideea ar fi admirabilă, mult mai admi­rabilă decât ideea contelui Apponyi. Ori­cât de admirabilă ar fi însă, rămâne numai idee, pentru­ că e neesecutabilă. Tot aşa şi ideea contelui Apponyi, cu intrarea întregei prese din lume în serviciul păcii eterne, rămâne şi ea pe veci numai idee pentru­ că e neesecutabilă. Nu-’i vorbă, presa e pentru pace; dar’ pacea se câştigă prin luptă. Fiecare popor prin luptă lungă şi obositoare ajunge la pace. Acum, —■ se poate oare să între în serviciul păcii presa unui popor, care se află tocmai în toiul luptelor necesare pentru­ ca să ajungă la pacea aşteptată şi mult dorită ? Dar’ să vorbim mai la înţeles. Anglia a pus ochii pe bogatele mine de aur din Transvaal şi a înce­put răsboiu în contra Burilor. Putea oare o singură gazetă din Anglia se condamne restoiul acesta, şi să facă propagandă pentru pace, pentru lăsarea în pace a Burilor ? Sau, putea presa din Transvaal să pledeze pentru o supu­nere pacinică, fără resistenţă ? Germania­­şi-a trimis trupele în China, ca să facă ordine, şi împăratul Wilhelm a dat instrucţiuni soldaţilor sei, să nu dee pardon nimănui. Putea oare o singură gazetă din Germania să zică că nu e bine aşa, pentru­ că uma­nismul cere altă tratare, chiar şi faţă de Chinezi ? Dar’ să rămânem la gazetarii ma­ghiari, pentru­ că a lor e ideea admira­bilă. Să presupunem, că aceea ce se zicea nu de mult într’o broşură germană despre desmembrarea monarchiei noa­stre ar fi pe pragul de a se realisa, şi că părţile Ungariei locuite de Români ar ave se fie alăturate la România. Vrem să cunoaştem pe acel ga- Betar maghiar, care ar face propagandă pentru resolvarea chestiei pe cale paci-­­ nică, fără vărsare de sânge! Iată deci, că la esecutarea ideei, Maghiarii ar fi cei dintâiu cari s’ar lă-­­ păda de ea. Şi e foarte natural că e­­ aşa, pentru­ că aşa trebue să fie. Răsbo­­iul e un lucru necesar pentru poporul care întră în el. Nu de bunăvoie îl în­cepe, dar’ dacă nu mai are încotro, tre­bue să­’l înceapă. Ear’ presa, care re­presentă opiniunea publică a poporului, nu se poate pune în conflict cu senti­mentul public, ci trebue să meargă cu curentul, căci altcum nu mai representă opiniunea publică. E utopie deci aceea ce cere contele Apponyi, precum peste tot utopie e aceea după­ ce aleargă conferenţele in­terparlamentare. Răsboaiele nu vor pută fi împedecate, nici cu ajutorul, nici fără ajutorul presei, şi contele Apponyi ca om cuminte va înţelege singur, că ideea sa nu se va pute realiza nici­odată. Atunci de ce a făcut risipă de vorbe în conferenţă interparlamentară de la Paris, pledând atât de frumos pentru acceptarea ei? Pentru­ că a voit să facă paradă cu oratoria sa, ca să ridice nim­bul şi vaza naţiunii sale. Atâta tot. A rostit vorbe frumoase, car­ însă au fost vorbe în vânt. Sibiiu, 3 August n. Congresul studenţesc. Ni­ se scrie din Bucureşti, că la congresul studenţesc internaţional, ce se va ţine la Paris, au plecat câte doi represen­­tanţi ai fiecărei universităţi române, din Bucureşti şi Iaşi. Din partea uni­­versităţii bucureştene au fost aleşi de­legaţi domnii: Popescu-Fion şi Du­­mitrescu-­Brăila. Delegaţii univers­­ităţii din Iaşi nu ni­ s-au comunicat. Tripla alianţă. Se telegrafează de la Londra, că aproape toate ziarele mari politice de acolo consideră de zdruncinată esistenţa pentru mai de­parte a triplei alianţe, fiindcă în Italia singurul aderent şi sprijinitor al ei era regele Umberto, care acum, după moar­tea acestuia, tripla alianţă a perdut în Italia pe ultimul ei susţinător. Presa guvernamentală engleză merge un pas şi mai departe şi consideră de amenin­ţată chiar şi pacea europeană prin moar­tea regelui Umberto. Ofen-Pesth. Spus-am că sânt acri strugurii pentru heghemonii noştri!­­ Ministrul de comunicaţiune a dat răs-­­ puns capitalei Budapesta la represen-­­ taţia ce­­i­ s’a făcut din partea acesteia,­­ cerendu-l i-se, că scrisorile ce vin dela Viena pe adresa Ofen-Pesth să fie re­trimise fără a se face cu ele încercare de înmanuare. Ministrul zice, că nu poate face lucrul acesta, fiindcă posta e datoare să facă încercare de înmanuare chiar și cu scrisori a căror adresă e greşită sau mancă. Ei, nu v’am spus ? DELA CURTE. Ne depeşeazA «lin Ischl, cft Maiestatea Sa Monarchul e foarte abâtut de cftud cu odiosul atentat care a curmat vieaţa bunului rege al Italiei. Ear’ câad ’i-a fost comunicată şi ştirea despre moartea neaşteptată a ducelui Alfred de Saxa-Coburg şi Gotha, a rSuias mai multe minute cu ochii aţîntiţi pe telegramă şi Iftercuraud a esclamat plin de durere: »Se duc unul câte unul toţi bunii mei amici«. Jfivena, societatea femeilor slo­vace îşi va ţină adunarea generală la 7 şi 8 August n. în T-St.­Martin; şi tot atunci se va ţine şi adunarea generală a »Societăţii pentru ridicarea unui mu­­seu slovac­, tot în T-St.­Măr­tin. După pregătirile ce se fac, aceste sărbări na­ţionale ale fraţilor noştri Slovaci au să fie foarte succese. Dorim din inimă să fie zile de adevărată bucurie pentru Slovaci, zilele numite. ,,Secţia Nihitu“. Gazetele maghiare scriu,­­ că »Liga română«, „Secţia Sibiiu“, a decis r­edarea unui almanach, din incidentul întru- j nirii congresului studenţesc internaţional la­­ Paris, în care almanach să fie trecute toate su-­­ ferinţele ce au să le îndure studenţii români din şcoalele superioare maghiare, numai pen­tru­ că sunt Români. Ideea n'ar fi rea, dar­... de când are Liga secţie la Sibiiu?? O telegramă. Cu ocasiunea nenorocitei şi nea­şteptatei întâmplări a asasinării regelui Umberto al Italiei, studenţimea română­­ din München, care face parte din­­ „Feder­aţiunea internaţională de studenţi „Corda Fratres", — fede­­raţiune organisată pe secţiuni, pe na­ţionalităţi şi consulate, pe oraşe, — atinsă de durerea ce moartea suvera­nului a produs fraţilor lor italieni, a r­espedtat comitetului cu reşedinţa în Turin a numitei federaţiuni următoa­rea telegramă: „CORDA FRATRES“ , Via Cernaia 45,­­ TORINO Aflând de odiosul atentat, studenţii români printre cei din-­­ tâiu suferă cu voi, iubiţi came-­­ ratai şi fraţi. Remus Iliescu, student architect, consul al secţiunii române din München. „Agenţia poeii". Iată propunerea contelui Apponyi, făcută în conferenţă interparlamentară de la Paris şi în principiu acceptată din partea acesteia, propunere, cu care ne ocupăm mai pe larg în primul nostru de astăzi. E următoarea: —­­Sub numirea * Agenţia paciu se organisează un serviciu de presă in­ternaţional, pus în legătură cu institu­tul din Berna, care urmăreşte aceleaşi scopuri. Agenţia aceasta va scoate în fiecare zi câte un buletin şi-­l va trimite gratis ziarelor mai cu vază. Pentru a se aduna banii necesari pentru edarea buletinelor, senatele alese din partea parlamentelor vor adresa apeluri tutu­ror amicilor păcii. Dacă fondurile adu­nate nu vor fi suficiente pentru inau­gurarea şi funcţionarea­­Agenţiei păcii“, se vor începe tratative cu diferitele agenturi de presă, în scopul, ca să pu­blice în ziare articole şi ştiri favorabile păcii«. Propunerea a fost primită cu tota­litatea voturilor. „Activiştii“. »România Jună* caracterisează astfel pe puţinii noştri ^ştreberi* cari ar vrea cu ori­ce preţ să între în dieta ma­ghiară : — »Sânt peste munţi o seamă de Români, vecinie gata de a curma lupta, vecinie gata de a sta la vorbă cu gu­vernul, deşi acesta are un fel particular al seu de a se­­împăca­ cu Românii. Trebue însă să spunem, spre onoarea românismului, că numărul acestor Ro­mâni e disparent. E o grupare mi­nusculă, compusă din o mână de vână­tori de mandate de deputăţie, advocaţi tineri fără clienţi, dar’ foarte, oh, foarte doritori, de a ocupa câte un jeţ în ca­meră, de a se tolăni prin cele bufeturi şi de a răsplăti această favoare cu aplause din belşug Mărimile acestea de contrabandă nu au alt ideal. Dar’ ele sunt şi foarte diplomate. Aşa d. p.­eată cum motivează ele trebuinţa de împăcare cu Ungurii. Ci­că aminteri lupta e fără nici un folos ! Dar’, mai ivîtu-s’au între Românii din Transilva­nia asemenea homeopaţi politici, cari umblau cu limba scoasă să resolve »con­flictul« maghiaro-român. Deli, nu­’i pă­dure fără uscături!« Istoria politicei. — După Sir Frederick Pollock — de T. V. Păcăţian. V. Teorii moderne despre suvera­nitate şi legislatură. (Urmare şi fine). Analisările speciale ale lui Stuart Mill au fost aspru criticate din partea lui Justice Stephen, în cartea întitulată »Libertate, egalitate, frăţietate«. Ceti­torul, luându-­şi oboseala, sau mai bine zis, plăcerea, de a ceti sau studia unul sau două tomuri din ale celui mai bun scriitor englez contemporan, poate fi uşor pus în posesiunea argumentelor, asupra unei importante chestii teoretice de ştiinţă de stat. In zilele noastre lupta e purtată mai mult pe terenul economic şi social decât pe terenul dreptului public. E un amestec de lămuriri asupra proprietăţii private, a cooperării, sau a împărţirii de câştig faţă de impusa împărţire de capital şi de alte lucruri, cari stau cu totul afară de cadrele temei noastre. O singură observare mai am să adaog, anume, că decentralisătorii acti­vității de stat n’au deosebit o­din de­stul, în forma ei generală, de activitatea centralisate. Sunt multe lucruri pe cari statul nu le poate pune la cale prin gu­vernare centrală, sau cel puțin nu cu succes,­­ lucruri pe care însă le poate prea bine executa activitatea corpurilor locale de guvernare. Dar, aceasta e o chestie ce cade între activitatea de stat directă şi delegată, nu între activitatea de stat şi întreprinderea privată. Principiile clare ale lui Humboldt şi Spencer influenţează tot aşa de bine comuna cutare, cu privire la resolvarea chestiei de iluminat sau de apă, precum de bine are să privească o astfel de problemă şi pe ministrul de comunicaţie. Nu e necesar a mai demonstra, că după principiile curatului individualism, toate museele publice şi naţionale, ga­leriile de tablouri, parcurile etc. ar trebui să înceteze de a mai fi susţinute din mijloace publice, iar­ conservarea ulte­rioară a acestor lucruri, dacă paste tot este a se mai face, are să depindă cu totul de la munificenţa privată şi de la contribuirile benevole. Ce se atinge de gravitatea generală a chestiei, nu-­mi trece nici prin minte să eshaum­ez che­stia în mod desăvîrşit, fără a reveni asupra întrebării de mai nainte: pentru ce esistă statul ? Şi cu toate, că aici nu mă pot justifica mai pe larg, vreau to­tuşi să fac mărturisirea, că pentru mine punctul acesta e de aşa, că ajungând la el trebue să zic: Indéret la Ari­­stotel ! Cei­ ce vreau să reducă la minim activitatea statului zic că statul nu are alt scop decât se oferă scut. Aristotel zice că statul e întemeiat pe necesitatea scutului, dar’ dacă există odată, are şi alte scopuri mai mari. Nu numai siguritatea materială, ci şi perfecţionarea vieţii omeneşti şi so­ciale este ce se urmăreşte prin coope­rarea multor vieţi omeneşti şi a multor lucrări, şi aceasta se numeşte stat. Nu găsesc nici un motiv basat pe raţiune sau experienţă pentru limitarea activi­tăţii cooperative, prin regule severe şi temeinice. Trebue să stabilim noi înşine limi­tele. Cum? »Prin apărare proprie«, — zice Stuart Mill. »Prin o regulare ne­gativă, în contrast cu cea positivă«, — zice Spencer. Dar’ Unde se termină pro­­tecţiunea şi unde se încape * amestecul^* Dacă de esemplu e regulă negativă şi admisă pedepsirea omului, pentru­ că­­şi-a zidit casa astfel, că s'a dărîmat spre stradă, de ce să fie regulă positivă şi neadmisă cererea, ca omul, dacă peste tot clădeşte, să clădească aşa cum cred esperţii că se poate zidi fără să cadă casa la stradă? E regulă curat negativă şi admisă pedepsirea omului care a lăţit un morb contagios, neobservând disposiţiile ge­nerale de securitate. Dar’ de ce să fie neadmisă regula positivă, de a con­­strînge pe om să observe aceste dispo­­siţiuni, atunci când pericolul e evident, şi să nu se aştepte până să infidrează cineva ? Spencer reclamă scutul statului pen­tru proprietate şi pentru convenţii. Eu am auzit însă cum un aderent zelos al lui Spencer a întrecut în punctul acesta pe însuşi măiestrul. Concludea omul, şi foarte bine, că statul n are să fee sub scut decât numai proprietatea, în sens strict, ear’ convenţiile să se apere sin­gure. Şi eu cred, că unii dintre indi­vidualişti s’au alăturat părerii acesteia. Poate­ că va zice cineva: legea e restrîngere, ear’ restrîngerea e forţă. Statul ar trebui să aplice forţele sale numai în contra adevăratelor forţe. Cu alte cuvinte, statul să nu apere în mod direct decât numai persoanele, care pro­prietatea să o apere în mod indirect, prin persoane. Eu însă aş merge un pas mai departe spre instituţia trium­fătoare a completei »Libertăţi a supu­şilor« din starea naturală a lui Hobbes, care e starea răsboiului general. Prefer deci a zice cu Huxley, care nu între­buinţează trase goale, că: guvernul e raţiunea personificată a comunităţii ; şi cu Burke, filosoful şi bărbatul de stat, că: »statul nu e tovărăşie la lucruri, cari servesc numai unei asistenţe ani­malice a unei naturi limitate de cu vreme şi muritoare«,­­ci e: »tovărăşie la toate ştiinţele, la toate artele, tovărăşie la toate virtuţile şi la toate perfecţiunile*, sau în urmă cu Hobbes, în sens înalt şi adânc: »Non est super terram po­testas quae comparetur ei*. Scrisori , Macedonia. Bitolia, 14 Iulie v. Am zis în scrisoarea precedentă: învăţătorii noştri cetesc puţin şi încă mai puţin cetesc româneşte. Acesta e un rău, ale cărui cause trebuesc studiate şi în acelaşi timp trebue să găsim mijloacele pentru îndrep­tarea lui. Număroase sünt căuşele, dar’ cele mai principale sunt următoarele: Societatea, în care trăesc, influen­ţează mult asupra perderei gustului de ori­ce ocupaţie intelectuală. Adevărat e, că rar se găsesc analfabeţi printre Ro­mânii macedoneni, dar’ tot atât de ade­vărat­e, că în biblioteca celor de prin comune şi sate rar vei găsi alte cărţi, în afară de vr’un călindar, învăţătorii de obiceiu n’au liniştea necesară care să le facă posibilă cetirea serioasă. Cum se înfiinţează o şcoală românească, — învăţătorul ei e obiectul a o serie nesfîrşită de acusaţiuni, de calomnii şi de persecţiuni din partea clerului grec, din partea agenţilor laici ai ideii greceşti, precum şi din partea acelor Români, cari în oarba lor rătă­cire devin instrumente inconştiente ale­­ vrăşmaşilor neamului lor. E un ade­­­­vărat martiriu vieaţa învăţătorului, care­­ pentru prima­ dată păşeşte într’o comună ca să răspândească ideea naţionalităţii. Copiii se ţin după el şi asvîrl cu petri;­­ popii îl escomunică din biserică; popu­laţia în mare parte are o atitudine foarte duşmănoasă. Episcopul grec îl denunţă autorităţilor turceşti, ca perturburător şi ca spion al unor propagande străine, în astfel de condiţiuni, când are a lupta cu atâtea greutăţi, când n’are nici un moment de odihnă, nu e tocmai uşor, ca omul să se pue deasupra tuturor şi să se gândească la desvoltarea cuno­ştinţelor. Majoritatea sucombează celor două împrejurări enumărate. Dar­ nu toţi sunt în aceleaşi condiţiuni şi nu toţi sunt aşa de lipsiţi de energie, încât amă­răciunile de toate zilele să nimicească în ei ori­ce dorinţă, ori­ce ambiţiune de a se instrui, de a se ridica cu spiritul deasupra nivelului intelectual al muri­torilor de rînd. Inteligenţe alese, oa­meni pasionaţi de cariera lor, ei fără să se uite şi fără să cedeze miseriilor zilnice, vreau cu tot dinadinsul să-­şi sporească capitalul de cunoştinţe căpă­tate pe băncile şcoalei. Dar’ iată, ca

Next