Tribuna, iulie-septembrie 1900 (Anul 17, nr. 128-189)

1900-09-19 / nr. 181

Anul XVII Sibiisi, Marţi 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1900 Nr. 181 ABONAMENTELE pentru Sibiiu : 1 lună 1 cor. 70 bani,­­/* an 5 cor., »/« an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 2 cor. 40 bani, */« an 7 cor., ‘)­ an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru România şi străinătate:­­1 an 10 franci, */1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 14 bani, a doua­ oară 12 bani a treia­ oară 10 bani Redacţia şi administraţia: Strada Poplacei Nr. 15. Se prenumără la poşte şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici . 10 bani se venei în Sibiiu: la librăria »Ti­pografiei», societate pe acţiuni şi la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. In Alba-Iulia: la librăria Weisz k­eniat­ă la loterie în jurul unei nunţi. Sibiiu, 1 Octomvrie. (­.1.) Nuntă mare şi frumoasă, nuntă ro­mânească s’a ţinut zilele trecute la Bu­dapesta. Mirele a fost Român, mireasa a fost Româncă, naşul a fost Român, preo­tul cununător a fost Român, oaspeţii au fost Români. Nimic mai natural deci decât aceea, ca în casa în care se ţine o astfel de nuntă, să nu se audă decât vorbe ro­mâneşti şi cântece româneşti, după­ cum adecă e obiceiul la nunţi. Nunta aceasta a fost sărbată în casa dlui Mezei, jude la Curie în Buda­pesta, care deşi e judecător maghiar, la supremul for, — nu din bunăvoinţa cuiva, ci din propria sa hărnicie şi ca­pacitate, — n’a încetat a fi aceea ce tre­­bue să fie, Român. Om cu judecată sănătoasă şi cu funcţionare regulată de creeri nu se va pută şi nu s’a putut împedeca deci în faptul, că în casa judecătorului dela Curie, Mezei, din Budapesta, s’a cântat şi s’a vorbit româneşte cu ocasiunea nunţii fiicei sale; iar’ noi înregistrând faptul, că nuntaşii ’şi-au petrecut româ­neşte, în o casă românească, cu ocasiu­nea unei nunţi româneşti, n’am făcut alta decât am comunicat un ce de sine înţeles, care nici că putea să se întâm­ple altcum. Un Schreib-Moritz dela organul fiiului tătâne­sc, dela »Egyetértés«, s’a împedecat însă în notiţa noastră despre decurgerea acestei nunţi, şi ne împarte în numărul de ieri al numitului ziar nişte graţiosităţi, cu de cari numai gazetari maghiarii şilu­rfe nenawze. Aveea avite cam indirect, d­ear’ direct mai mult domnilor judecători de la Curie, Mezei, tatăl miresei, şi Pop, naşul, pe cari îi face vinovaţi, nici mai mult nici mai pu­ţin, decât de tradare de patrie, din mo­tivul, că au permis să se cânte la nuntă »Deşteaptă-te Românei, acest cântec re­voluţionar valah! Nu pentru­ că am voi să polemisăm cu descreeratul de la „Egyetértés“, ci ca probă de stil unguresc şi de toleranţă ungurească, reproducem părţi alese din articolul menţionat, de cari la ocasie poate­ că vom avă trebuinţă. Scriitorul articolului, luând de basă notiţa din foaia noastră, că oaspeţii au fost primiţi la casa miresei cu »Deşteap­tă-te Române«, şi că peste tot petrecerea a fost curat românească, zice aşa: — »Cu cea mai adâncă revoltă luăm ştire despre acest act infam. Pentru­ că e într'adevăr infamie. Atât de mult, că am primi cu mare plăcere, dacă domnii judecători de Curte, Mezei şi Pop, ar de­clara comunicatul­ Tribunei* de cea mai perfidă minciună. Dar’ în caşul acesta nu ne am mulţumi cu oare­care decla­­raţiune, ci am pretinde dovezi neîndo­ielnice pentru constatarea faptului, că „Tribuna^ a minţit cu neruşinare. Ba chiar mai mult. Am pretinde, ca domnii judecători de Curte, Mezei şi Pop, să pă­şească pe calea legii în contra­­ Tribu­nei*. Pentru­ că foaia aceasta acusă în mod public cu agitare în contra statului maghiar, sau cel puţin cu participare la această crimă, pe doi membri din cea mai înaltă judecătorie reg. maghiară*. Ei, vă place indignarea patriotului, din motivul, că în Budapesta, la casă românească, s’a cântat un * Deșteaptă-te Românei« Dar’încă nu e culmea. După ce autorul articolului descrie cât de peri­culos și cât de antimaghiar e acest ur­gisit »Deşteaptă-te Române«, — continuă astfel: »Şi cu acest cântec au fost pri­miţi domnii judecători de Curie, Mezei şi Pop, când au venit acasă de la actul cununiei, ţinut în biserică, plini de dis­­posiţie sărbătorească şi de voe bună de nuntă ! Şi domnii judecători de Curte, Mezei şi Pop, sunt sentinele legate cu sfânt jurământ să apere legile statului maghiar! Sunt preoţii justiţiei, a justi­ţiei maghiare, a căror sublimă dato­­rinţă este, să apere şi să aplice sfinţenia legilor maghiare. Ei, pe cari statul maghiar­­i-a ridicat la cea mai înaltă treaptă a demnităţii judecătoreşti, dân­­du-le nu numai salar abundant, ci şi po­­liţie înaltă socială, vază şi putere: ei, au ascultat, cum se afirmă, agitarea în contra statului maghiar şi în contra na­ţiunii, infamarea naţiunii maghiare, şi poate­ că au aflat chiar plăcere în acea­sta ! Doi membri ai supremei judecă­torii maghiare au fost martori, au putut fi martori, la actul trădării de patrie şi nu au păşit la moment în contra tră­dătorilor de patrie ! în Ioc să fi dat afară din casa de nuntă pe cei ce au comis crima (Probabil pe­­­mire! R. »Trib.«) desonestând disposiţia sărbă­torească familiară, poate­ că chiar şi ei au cântat »Deşteaptă-te Române«, în loc să fi făcut imediată arătare la locul competent legal despre acest cas, şi să fi făcut pe martorii în contra păcăto­şilor , poate­ că au fost chiar emoţionaţi în internul inimii lor valahe«. — — — Şi aşa mai departe, dar’ nu mai continuăm. E destul ca probă, că la ce grad de ferbinţeală patriotică poate să aducă şovinismul pe câte un mer­cenar intelectual (vorba vine) unguresc, pe câte un Schreib-Moritz. E destul pentru a constata, că Maghiarii fac pro­grese uimitoare şi neaşteptate pe terenul pe care au apucat — forţarea maghiarisării pe toate liniile, până şi în familie. Şi con­statând acest lucru, trebue să ne bucu­răm, pentru­ că catastrofa nu mai poate fi departe. Sunt semne bune acestea, Aw v *-v uv.UiirO . — —*---•, care nu se poate termina altcum, decât ca la broasca din fabulă, care voia să fie mare, mare cât un — bou! Cât pentru »Deşteaptă-te Române«, — pe care descreeratul dela »Egyet­­ értési îl traduce cu »Kelj föl romám, în loc de »Ébredj român!* binevoiască patrioţii a lua la cunoştinţă, că e un cântec, la acordurile căruia au intrat regimentele româneşti în luptele de la Königrätz etc., vărsându-­şi acolo sân­gele pentru tron şi patrie, la acordurile căruia au intrat soldaţii români în Bos­nia şi Herţegovina, şi la acordurile că­ruia regimentele româneşti au defilat de nenumărate­ ori în ţaţa M. Sale, a supremului şef al armatei. Ear’ un cântec, pe care-’l poate asculta Monar­­chul, vor pute să-’l asculte doară şi Ro­mânii întruniţi la o nuntă românească, într’o casă românească?!.... Sau nu cumva a comis şi Monarchul tradare de patrie totdeauna când a permis musi­­cilor militare să-­l cânte ? ? ... Cerem răspuns de la Maghiarii cu mintea la loc, — dacă mai sânt cumva şi de aceştia printre ei. Sibiiu, în 1 . A. n. Un manifest. Aflându-se in preajma alegerilor parlamentare, a aflat cu cale se adreseze poporaţiunii din Austria şi partidul social-creştin un manifest politic, în care să ia posiţie în contra obstrucţiei, care la adresa eghemonilor noştri se spun următoa­rele adevăruri: »Continuarea obstrucţiei ar fi moartea constituţiei actuale a ţării, care inimicii pândesc deja ivirea acestui eveniment. Aceşti inimici sunt Ju­deo-m­aghiarii, Cehii, Radicalii, Social-democratii, — în special condu­cătorii lor Evrei*. Cu privire la pactul cu Ungaria manifestul spune, că par­tidul social-creștin, va vota numai o astfel de invocală, care nu face din Austria obiect de exploatare pe seama judeo-maghiarilor. Dar, dacă lucrul acesta nu va fi posibil, atunci va pleda pentru desfacere,pentru ca să vadă Ma­ghiarii, că Austriacii nu au poftă să li se facă heloţi de bunăvoe. Votul universal. Aşa se vede, că partidul independiştilor vrea să în­ceapă, tocmai acum, în preajma alege­rilor, luptă serioasă pe tema introdu­cerii votului universal la alegeri. Zi­lele trecute a ţinut, anume, clubul inde­pendiştilor din Budapesta şedinţă, în care s’a discutat chestia şi s’a luat ho­­tărîrea, să se trimită adresă parlamen­­t­­ului maghiar, în car­e să se ceară, ca guvernul să fie îndrumat să presenteze încă în decursul sesiunii actuale parla­mentare un proiect de lege despre extin­­derea în sens liberal a dreptului de alegere, împreunat cu votare secretă făcută pe comune şi cu ştergerea spe­­selor de cărăuşie şi alimentare. Hotă­­rîrea va fi trimisă, spre sprijinire, tu­turor cluburilor politice din ţeară, fără deosebire de colorit politic şi de partid. CONGRESUL JURNALIŞTILOR SLAVI. Se h­otârîse anul trecut, că congresul zia­riştilor slavi din Austria se se ftuă anul acesta în Zagreb, dar’ în urma oprelişte­ urmate din partea banului Croaţiei, locul de întrunire a fost mutat la Raguza După­­cum se scrie acum din Zagreb, congresul ziariştilor slavi nu se va întruni anul ace­sta ulei la Raguza, pentru­ că peste tot în anul acesta nu se va întruni, din mai multe motive, între cari cel mai de frunte pare a fi neînţelegerile politice ivite între Cehi şi Foloni. Permutare. E mare bucuria patrioţilor noştri, că în urmarea decisiunii preaînalte, Ar­­chiducele Leopold Salvator, comandantul divi­­siunii 36 din Zagreb a fost permutat la Viena, ca comandant al divisiunii 25. Cum se ştie, Ar­­chiducele Leopold Salvator a fost singurul membru al casei domnitoare, care a felicitat pe episcopul Strossmayer din incidentul serbării iubileului său de 50 de ani de episcopie. Şi cum Ungurii nu pot vedea cu ochi buni pe acest ar filat ,naţion­a­l al Ad­ucelui Leopold Salvator de o pedeapsa pri­mită de la locul preaînalt pentru această felici­tare, şi în mod indirect de o satisfacţie dată lor, Maghiarilor. O fi, o fi! Monarchul la Goriţa. Vineri seara a plecat Monarchul la Goriţa, unde se aranjează mari festivităţi, din incidentul, că tocmai acum se împli­nesc patru sute de ani de când oraşul Goriţa aparţine Austriei. în suita Mo­­narchului se aflau generalii Paar şi Bolfras, adjutanţi ai M. Sale, şi prim­­ministrul austriac JRL Arber. în Go­riţa s’au făcut toate pregătirile, ca primirea Monarchului să fie cât se poate de grandioasă. Până şi cele mai înde­părtate şi neînsemnate case sunt fru­mos decorate şi înfrumseţate, şi întreaga poporaţiune ţine să-­şi manifesteze din adâncul inimii patriotismul şi alipirea cătră tron. Locţiitorul ţării a eşit în­aintea Monarchului, pentru a-’l pute întimpina la hotarul ţării, în Goriţa Monarchul a sosit Sâmbătă dimi­neaţa la orele 9 şi a fost plăcut atins de frumoasa primire ce ’i­ s’a făcut. Weckerle redtvivtts ! O foaie patriotică aduce ştirea, că actualul ministru de finanţe, care a încurcat rou finanţele ţerii, va demisiona, car’ locul seu îl va ocupa fostul ministru-presi­­dent şi ministru de finanţe Weck­erle. Ca glumă ştirea nu e rea, pentru­ că în serios nu o va lua nici Weckerle însuşi, care ştie foarte bine ce părere are M. Sa despre el. Că doară de­spre el s’a zis: *Der Mann hat mich siebenmal angelegen /« Partid patriotic. Contele Har­rach, membru în casa de sus a Austriei, publică un remarcabil articol în »Politika din Praga, insistând pe lângă formarea unui nou partid politic în Austria, numit partidul patriotic, din care să facă parte patrioţi de toate limbile aparţină­toare tuturor partidelor! Programul ace­stui nou partid ar trebui să fie compus cam din următoarele puncte: Modifi­carea constituţiei, în cadrele legilor asi­stente. Egală îndreptăţire, în biserică şcoală şi la judecătorii. Alegeri directe. Apărarea minorităţilor naţionale. Extin­­derea dinasticismului asupra patriei. Decretarea limbei germane, ca limbă universală, de limbă oficială în armată şi la guvernul central etc. Partidul să se formeze pe baza unui compromis legat între patrioţii aparţinători majori­tăţii parlamentare, la iniţiativa unui gu­vern, compus din representanţii tuturor popoarelor. Nu e rea — ideea. Unire şi reunire. — Articol din »Unirea« — de Dr. E. Dăianu. (Urmare şi fine). După aceste studii, cari nu pot fi bănuite de parţialitate ori preocupaţiuni »papistaşe«, cetitorul rămâne cuprins de duioşie, văzând care ne-a fost »fatalul destin al istoriei«, cum să esprimă, cu un fel de regret, dl Onciul. într’adevăr e grozav de supărător, mai ales în zilele acestea ale conflictu­lui româno-bulgar, să constaţi, că dacă ne-am rupt dela sînul matern al Romei, şi ne-am aruncat în braţele polipului bizantin, care ne-a stors sângele vieţii naţionale şi era să ne sugă şi sufletul din oase, pricina ultimă, imediată, sunt aceiaşi Bulgari, cari ne-au desbră­­cat limba de haina ei originală, şi ne-au băgat-o în potcoave, pe urmă ne-au scos-o din biserică şi din afacerile de stat şi au înlocuit-o cu limba slavică. Ba chiar şi instiinţele fireşti şi frumoase ale împăratului Ioaniţiu de a reîncopcia vechile legături cu Roma şi a întemeia un imperiu român independent, s’au lo­vit şi s’au zădărnicit de Bulgari. In contra destinului şi a faptului istoric e târzie însă şi zădarnică acum ori­ ce apelaţie. Trebue să luăm stările­­ aşa cum sânt, cum s’au desvoltat, şi să tragem din ele învăţătură pentru viitor. Mângâietor e în tot caşul faptul, că ori pi’in câte vitregităţi şi rătăciri a tre-­­ cut biserica poporului nostru, ea ’şi-a păstrat totuşi caracterul naţional în să-Biserica noastră din Ardeal şi Ţeara­ Ungurească, după secoli de suferinţe, şi după­ ce a ajuns în noue şi grele impa­suri, a ştiut să se afle, şi a ales aşa de cuminte atunci când în faţa diplomei leopoldine trebuia să aleagă, încât a îm­­brăţoşat unirea cu Roma, păstrând for­mele, ritul şi obiceiurile strămoşeşti, ale răsăritului, pe cari­e şi­ le-a însuşit în de­cursul veacurilor. A fost un act provi­denţial actul de la 1700, în urma lui ceaţa ce ne-a pus-o pe ochi întunerecul veacurilor trecute a dispărut pe încetul şi am început a ne recunoaşte trecutul, originea, neamul şi menirea. Greşeala făcută în legătură cu Bul­garii s’a reparat înainte cu 200 ani mă­car în parte, şi astfel unirea noastră a fost o adevărată reunire. Reunire cu maica noastră, care ne-a născut trupeşte şi sufleteşte, prin sânge şi credinţă. Reu­nire cu fraţii de o credinţă şi de un neam. Reunire cu apusul care înainte cu atâtea veacuri ne-a fost trimis în Orient ca să fim apărători ai civilisaţiei contra năvălitorilor barbari, şi apostoli ai ideilor creştine în mijlocul păgânis­­mului de multe feluri. Folosul cultural ce­­l-am avut din această reînoită legătură cu urbea eternă, renaşterea ce a urmat în sînul neamului pe toate terenele, ne compensează abun­dant pentru perderea, mult relevată de unii, pricinuită de despărţirea noastră în două tabere confesionale, întru apreciarea acestei despărţiri să nu se uite că atunci, la 1700, toţi Românii de sub domnia Habsburgilor s’au unit. Că părinţii noştri astfel au şi contemplat unirea, ca un act al tu­turor Românilor. Că dacă mai târziu unii s’au desfăcut de unire, aceasta se datoreşte intrigilor duşmane, car’ nu acţiunii conştie a Românilor. în cele din urmă — împăcându-ne şi cu destinul fatal al acestei despărţiri in două — trebue să constatăm că răul efectiv nu urmează de aci, ci din rău­tatea oamenilor şi aţîţările duşmanilor, cari tendenţios au cultivat şi cultivă ura între fraţi ca să-şi poată esploata şi stă­pâni mai uşor. încolo norocul nostru a fost, că şi în mijlocul încurcăturilor şi rătăcirilor, am ştiut cu toţii să păstrăm românismul bisericei noastre. Uniţi şi neuniţi, cu toţii au căutat să menţină şi se cultive în biserică şi prin biserica lor spiritul naţional. Unii conservând, alţii reînviind şi cultivând vechile virtuţi. Şi astăzi, când ambele biserici stau pe un niveu considerabil cultural, când în faţa lumii politice nu mai sunt privilegii deoparte­­ şi restricţiuni de alta, ci ambele pe o formă sunt româneşti şi egale şi pe o formă cu ochi duşmănoşi privite de duş­mani; astăzi, zic, mai mult ca eui­şi­­când trebue să dispară dintre fraţi rău­tatea, şi spiritul frăţietăţii să-’i inspire­­ pe toţi, respectându-se reciproc. Atunci, în locul răului desbinării ar­­ veni binele ţării, ce-­i dă unirea, după cuvântul poetului: Unde­’s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte. De aceasta suntem încă departe, e drept. Cultura noastră e încă prea su­perficială, prea disperată şi şi prea puţin conştie de menirea sa, decât ca să pu­tem aştepta realizarea în curând a ace­stei dorinţ^^*» Cu bi^h%inţă însă şi cu zel toate se pot. Când locul tradiţiilor tenebroase îl va ocupa lumina adevărului istoric, când locul sectarismului confesional, de multe ori lipsit de ori­ce spirit religios, îl va ocupa adevărul luminat al religiunii creştine, car’ locul pasării de naţionalist îl va ocupa o sinceră şi intensivă iubii de neam, atunci, da. Atunci vom put zice, că răul desbinării a dispărut. Episcopatul Românilor din Tur­ ritolia, 12 Septemvrie S’a crezut un moment, că ca­nea episcopatului e resolvită, că A a­ fost recunoscut şi învestit cu pretutindenea. Când guvernul Româ­niei a adus acest fapt la cunoştinţa oa­­menilor, aplause frenetice au acoperit cuvintele şi din piepturile miniştrilor şi deputaţilor au isbucnit puternice stri­găte de a trăească Sultanul. Recunoaşte­rea lui Antim era considerată pe deo­parte ca un mare câştig pentru causa naţională a Românilor macedoneni, car’ pe de altă parte ca un succes diploma­tic de prima importanţă pentru guver­nul de atunci, — cabinetul dlui Sturdza. Puţin mai în urmă s’a văzut, că lucru­rile nu stau tocmai aşa de admirabil, cum ’şi­ le-a închipuit o clipă guvernul liberal, că recunoaşterea era departe de a fi fost obţinută. Această constatare — cu drept, neplăcută — a făcut să scază foarte jos entusiasmul de un mo­ment. Dl Aurelian, urmaşul domnului Sturdza, interpelat în această privinţă, s’a mulţumit a răspunde, că chestiunea este încă pendentă. Această recunoa­ştere oficială era o dovadă sigură de nerecunoaşterea oficială a lui Antim şi care s’a trimbiţat cu o uşurinţă greu de înţeles. Farsă a numit-o o bună parte din presa română toată această chestie a beratului, în jurul căreia s’a făcut atâta sgomot şi urmarea a dovedit, că cam acest nume îl merita. Aşadar’, ia­­răşi insucces, iarăşi o cădere. Că miş­carea noastră s’a resimţit adânc şi de această neisbutită încercare, în privinţa aceasta nici o îndoială nu încape. Prea des s’a repetat jocul acesta de-a recu­noaşterea, joc periculos şi dăunător in­tereselor româneşti, prea des a fost amar înşelat poporul nostru în aştep­tările sale. Şi aşa farsă, operă bufă, a fost botezată chestia Antim. Pe ce fapte s’a basat însă guvernul liberal de pe vre­muri, ca să împărtăşească camerelor sale fericita veste, că Antim e recunoscut? Iată tot ce aş pută spune în această privinţă. In urma petiţiei delegaţilor români cătră Maj. Sa Sultanul şi prin care petiţie îi aduceau la cunoştinţă, că ’şi-au ales în numele poporului român un şef religios, şi rugau pe Maj. Sa să binevoiască a-’i acorda cuvenita în­vestitură , s’a închiriat la Constantino­­pol o casă a unui particular, care să­­ servească ca reşedinţă a Metropolitului.­­ O odaie mai mare din acest local a fost­­ prefăcută în capelă. Antim se instalase­­ deja în raetropolia sa, care — fie zis în treacăt — era destul de luxos mobilată. Cel puţin aşa afirmă cei­ ce au visitat o. Acestea au avut loc în Noemvrie, anul 1896. După­ ce totul a fost gata, în ziua de 22 din aceeaşi lună, într’o Vineri dim­i­mineaţa, Preasfinţia Sa Antim, îmbră-­­ cat în odăjdii de Metropolit, inaugu­rează cu solemnitatea cerută noua ca­pelă. Au asistat la această ceremonie

Next