Tribuna, octombrie-decembrie 1900 (Anul 17, nr. 190-248)

1900-10-14 / nr. 199

Anul XVII Sibliu, Sâmbătă 14/27 Octomvrie 1900 Nr. 199 ABONAMENTELE Pentru Sîbiiu : lună 1 cor. 70 bani, */4 an 5 cor., */* an 10 cor., 1 an 20 cor. pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarch­ie : 1 lună 2 cor. 40 bani, 10 an 7 cor., 1 an 14 cor., 1 an 28 cor. P­entru Hoaiauia și străbnările: ‘/4 an 10 franci, */2 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. HESSES! INSERTIUNILE Un şir garmond prima­ dată 14 bani, a doua oară 12 bani a treia­ oară 10 bani Redacţia şi administraţia: Strada Poplocei Nr. 15. Se prenuiuşră la puste şi librării. Epistole nefrancate se refusă. —Man­uscripte au se 'mapoiază. Numeri singuratici a 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Ti­pografiei», societate pe acțiuni și la librăria L. Michaelis, str­da Cisnădiei, 27. —In Alba-Iulia, la huriria Weisz tier­nat­ă la lut­rie Românii Bucovinei în lupta electorală. i. (***)■ Mişcarea electorală, care fră­mântă astăzi toate provinciile austriene a trezit şi pe fraţii din Bucovina şi zil­nic ne sosesc ştiri despre evenimentele câmpului de luptă. De deosebit interes vor fi actualele alegeri mai ales prin faptul, că de astă-dată stau două par­tide românești fată în fată: partidul »pactiştilor« şi partidul poporal națio­nal. In fruntea acestuia stă Doctorul Iancu cav. de Flondor, dare in fruntea aceluia — baronul Bourguignon. Ca să înțelegem pe deplin situa­­țiunea, trebue să ne reamintim eveni­mentele din primăvara acestui an, când prin faimosul pact şi sistarea »Patriei« s’a schimbat cu desăvârşire faţa politicei naţionale a Românilor în Bucovina. Politica Românilor în Bucovina ajunsese la impas : deputaţii români din camera imperială erau în tabăra guver­nului central, care în Bucovina era în­treaga suflare românească răsculată con­tra guvernului local şi deputaţii români din camera provincială erau nevoiţi să treacă în cea mai energică oposiţiune faţă de guvernorul Bucovinei. Consecinţele acestei situaţiuni erau evidente, căci era imposibil să susţii în Viena un guvern, pe al cărui represen­­tant îl combaţi în Bucovina până la cuţ­t; politicianii români stăteau deci în faţa alternativei, sau trec şi la Viena în opo­siţiune şi combat guvernul în ambele camere, sau află un modus vivendi cu guvernul din Bucovina, şi sprijinesc gu­vernul în ambele camere. Ministrul-president Korber, atunci nou venit la guvern, părea dispus de pace cu Românii şi ca să nu peardă vo­turile Românilor in camera imperială a dat ordin baronului Bourguignon să deschidă tratative de pace cu Românii, şi comunicând aceasta deputaţilor ro­mâni din camera imperială ’i-a rugat se lucreze într’acolo, ca deputaţii români din camera provincială să nu înceapă cu oposiţiunea până­ ce nu se vor încheia tratativele de pace. In clubul român dietal s’a primit acest comunicat cu sentimente mixte, minoritatea, cu Dr. Flondor în frunt a fost de părere, că Românii să nu între în tratative până­ ce baronul Bour­guignon nu sistează prigonirile contra presei române şi a naţionaliştilor şi până­ ce nu sanează anomaliile din con­ducerea afacerilor şcolare a ţării, —­ear’ majoritatea a hotărît să între în trata­tive, necondiţionat. Deşi Românii Bucovinei erau pe partea dlui Flondor, totuşi au acceptat decisul majorităţii clubului român dietal, ca să desmintă prin atitudinea lor în­­situaţia baronului Bourguignon, că nu poate face pact cu Românii, fiindcă ace­ştia conduşi de elemente turbulente nu doresc liniştea şi pacea şi caută cu ori ce preţ subminarea ordinei şi agita­ţiunea nesăbuită. Astfel s’au început tratativele şi baronul Bourguignon a reuşit să le tră­­găneze până la sfirşitul sesiunii dietale, când cu chiu cu vai s’a ticluit faimosul pact. Românii reali in lucrarea lor pen­tru liniştea şi pacea ţării n’au făcut nici o oposiţiune în cameră şi lucrările au mers strună. Fără esagerare putem zice, că sesiunea de primăvară a dietei Bu­­­­covinei a fost pentru Români cea mai­­ tristă şi dureroasă. Pactul ratificat de guvern şi clu­­­­bul român dietal nu a obţinut aproba- I rea tuturor deputaţilor români şi în pri­­­ mul rind Dr. I. cav. de Flondor şi Dr.­­ G. Popovici au luat posiţiune contra pac- I tului, nu atât pentru cuprinsul lui, cât mai ales pe cuvânt, că nu au încredere în onestitatea baronului Bourguignon. Dar’ ca un eventual eșec al pactului să nu li­ se pună lor în condică au decla­rat, că dacă nici nu pot conlucra pe basa cea nouă, nu vreau nici să împedece gu­vernul în lucrarea sa »păciuitoare« până­ ce nu se vor vedea roadele. Astfel s’au retras din planul prim domnii Dr. Flondor şi Dr. Popovici, ast­fel a­u sistat »Patria«, care tot din lipsă de încredere în baronul Bourguignon nu a putut intra în serviciul pactului şi astfel au rămas pactiştii cu baronul Bourguignon singurii stăpâni pe situa­­ţiune. Evenimentele cari au urmat au dat pe deplin drept­elor Dr. Flondor şi Dr. Popovici, căci baronul Bourguignon nu s’a finut de cuvent şi a tras pe sfoară pe pactişti în deplina accepţiune a cu­vântului. Situaţia Românilor nu s’a îm­­­­bunătăţit în nici o privinţă şi decepţie urma după decepţie chiar în nodurile­­ cele mai intime ale pactiştilor. Naufragiul complect al pactiştilor era numai chestiune de timp. Baronul Bour­­i­guignoni care ştia ce are să fie sfirşitul­­ a căutat alte căi ca să-­şi asigure de­­j­putaţii pactişti, anume: conexiuni per-­­ sonale, favoruri personale şi distincţii,­­ cari au culminat in ridicarea mareşalu­lui I. Lupul la rang de »Excelenţă«, ore­ FOIŢA „TRIBUNEI“. Andreiu Ivanovitch. ~ Roman­tic sen­saţie — de Iudita Gautier. (Urmare). Clelia strînse mâna doctorului cu căldură, apoi se depărta după ce arun­case o lungă privire asupra lui Andreiu. Prascîlina veni lângă tinăra fată în odaia ei, înainta și-’și relua aerul trist cu care se pregătise spre a-’și primi pe fosta sa pupilă. Servitoarele desbrăcau pe Clelia și-’i muiau fruntea cu apă rece. Ea era pe jumătate culcată pe un scaun lung. — Scumpă domnișoară, tutorul d-tale a murit, — zise Prascovia, — săr­manul meu soţ, tovarăşul meu de tinereţe. Şi începu să plângă. — Da, da, — zise Clelia. — Ce mare nenorocire! A fost îngropat ieri, cred că nu voiu supra­vieţui. — Trebue să te linişteşti,­­— zise Clelia, — eşti tinără, poţi să te măriţi din nou. — Să vorbeşti despre asta când mormântul sărmanului meu defunct este încă proaspăt! — strigă Prascovia ridi­când braţele spre cer­ ! — Scusă-mă, sânt zăpăcită ! — zise­­ tinăra fată. — Poate­ că presenţa mea la castel­­ nu-­ţi place ? — reluă Prascovia ; — dacă e astfel voiu pleca îndată. — Nu! Nu! rămâi, te rog, ce vrei­­ să deviu în starea în care sânt? Nu pot­­ se mă ocup de nimic — Moartea sărmanului meu Samui­­l lot mă lasă aproape fără resurse, el se­­ ruinase... Ah! Iată că Alexandra îmi­­ face semn. Prascovia se duse să vorbească cu o servitoare, și se întoarse îndată. — O visită, — zise ea, — ştie deja că ai sosit. — Nu primesc pe nimeni. — Dar’ e guvernatorul districtului cu soţia sa, ei vin să ne arete condo­­lenţele lor. — Chiar de ar fi Sultanul, — strigă Clelia. Şi părăsi odaia spre a se reîntoarce lângă rănit. — De­sigur e un roman aci, — îşi spuse Prascovia coborîndu-se în salon. Să dee odaia tatălui ei, se reţie pe doc­tor, să nu primească pe guvernator. Toate astea pentru un ţăran ? Asta nu e cu putinţă! Acest ţăran e un prinț, sau aşa ceva. — Doctore, e mai rău?—zise Cielia văzând pe Ovnikoff aplecat spre rănit, când ea întră în odaie. —­ El poate abia să respire, sân­gele nu mai curge din rană. Mă tem de o emoragie internă, — zise el. —• Vezi ca vizitiul meu să se urce îndată­­ ce se va întoarce de la farmacie. Clelia se coborî singură și înainta în sală. Echipagiul guvernatorului aștepta în curte, caii băteau pământul cu finele lor picioare. Aceasta e trăsura doctorului Ovni­koff ? — întrebă tinăra fată. — Nu, stăpână, — răspunse un ser­vitor, —­oat­o se reîntoarce. Clelia nu lasă vizitiului timpul de a se coborî, ci luând de la el un pachet de doctorii porni spre sală. în acest mo­ment ușa salonului se deschise şi gu­vernatorul, soţia şi fiiul seu, urmaţi de Prascovia eşiră în sală. Clelia trecu alergând printre ei şi lovi aşa de tare pe fiiul visitatorului încât p’aci se-l dee jos. — Cum? e Clelia Alexandrovna? ea nu e deci bolnavă ? — strigă guver­natorul. — Doamne, nu ’ţi se poate ascunde nimic, — zise Prascovia cu un aer miste­rios. — Oare tinăra fată e cam smintită puțin ? — Nu. Și ea se aplecă la urechia guver-­­ natorului. — Cred că Ţarevieiul e aci. — Țarevieiul! — Taci ! păstrează secretul, — zise ea punând un deget pe buze. — Un accident de vânătoare. Clelia a readus pe rănit în trăsura ei. Guvernatorul plecă cu totul uimit. Abia pe la sfirşitul nopţii Andreiu îşi recăpăta o slabă şi condusă simţire de vieaţă. El plimbă în jurul odăii acea privire rătăcită, specială acelora cari es dintr'un mare leşin. El văzu ziduri frumos împodobite şi coroane bo­gate pe jos. în faţa lui un om, pe care nu-’l cunoştea, aţipise intr’un fotoliu cu capul răzimat pe mână. El era puţin chel şi cu barba căruntă. Andreiu privi fără să înţeleagă, ’i­ se păru­ numai că o mare greutate ii apăsa pe piept. Un lucru mai ales atrăgea privi­rile rănitului: erau două lămpi mari aprinse pe sobă, reflectate de oglindă, ale căror globuri străluceau ca­ şi­ cum ar fi fost de aur. El încercă să se scoale maşina i­liceşte, spre a vede mai bine, dar’ simţi o mare durere şi scoase un gemet. Clelia care aţipise într’un fotoliu la căpătâiul patului, sări drept în pi­cioare.­­— Doctore! doctore! — strigă ea. Ovnikoff se sculase deasemenea și vărsă o licoare într’un păh­ar. — Să-­mi ajutați, — zise el. Andreiu căzuse pe perină și închi­sese ochii. Tinăra fată ii ridică puțin capul. — Ah ! — zise ea, — această spumă de sângi car’ îi revine pe buze. — Asta nu e nimic, —■ spuse Ov­nikoff, — el a strigat, ceea­ ce însemnează­­ că-și simte răul; îmi place mai bine așa. Eată, bea cu lăcomie. Tinărul om deschise ochii. El văzu pe Clelia aplecată spre el* într’un capot alb, cu părul aproape despletit și în­cercă să surîdă. — Oh! mă recunoaște, — zise ea, — e salvat! — Clelia! — zise Andreiu încet, — unde sântem? Vocea lui avea un timbru straniu, care părea că vine de departe. — Taci, — zise Ovnikoff, — nu-’ți dau voe să vorbești! Andreiu privi pe doctor, apoi se uita la Clelia. — Trebue să-’l asculţi, — zise ea. — Să plecăm de aci, — spuse el, — aerul lipseşte. — Cât de mult sufere! Cât e de grea respiraţia lui! — murmură Clelia. — Sper că va adormi, să tăcem, — zise doctorul. Clelia se aşeza din nou la căpă­tâiul patului, dar’ rănitul cu o privire plină de nelinişte, încerca să-’și întoarcă capul spre a o mai vedea. Ea se apro­pia și-’i luă mâna. — Vezi, va face pe copilul răzgâiat acum, — zise Ovnikoff, — ţine-’l de mână și va adormi. Doctorul aţipi din nou şi în curând şi Andreiu își închise ochii, car’ Clelia singură veghia. Ea își petrecu prin minte toate fa­sele vieţii sale, în cele şese luni în cari locuise în sat, încunjurată de dragoste sinceră şi adâncă; ea se întreba, cum putuse să plece cu atâta linişte, şi să fie aşa de oarbă cu propriile ei senti­mente. (Va urma). rindu-’i Maj. Sa pe basa propunerii gu­vernului titlul de­­consilier intim«, în situaţia aceasta a urmat disol­­varea camerei imperiale, al cărei resul­­tat este actuala luptă electorală. Despre aceasta în articolul viitor. ---— Sibiiu,n 26 Oct. n. Cele trei episcopii. Presa ma­ghiară continuă a se ocupa cu cond­u­sul congresului bisericii naţionale or­todoxe române, adus în chestia înfiin­ţării celor trei episcopii noue. ,,Buda Hírlap“ de astăzi aduce un prim­­articol, scris în chestia aceasta de Jancsó Benedek, care constată, că obstacole principiale nu va in­­timpina dorinţa aceasta a bisericei orientale, şi astfel ridicarea celor trei episcopii noue e numai chestie de timp. Dar’ face atent guvernul, că atunci când îşi va da consentimentul la înmulţirea episcopiilor, se pună ca condiţie modificarea statutului orga­nic, care, după părerea dlui­­Lancsó Benedek, n’ar sta în consonanţă cu­­ Pravila. Adecă asta îi doare pe Ma­ghiari, — statutul organic, care decretează biserica orientală de bise­rică­­naţională ! Din parlament, în şedinţa de ieri, joi, deputatul Molnár János a anun­ţat o interpelaţie urgentă, în chestia opririi întrunirii publice, proiectată de partidul poporal, în Secuime. Sau vo­tat apoi unele proiecte de legi în a treia cetire şi s’a dat autorizaţie procuroru­lui general să facă proces socialiştilor cari au ofensat parlam­finul maghiar. în urmă, s'a cetit rescriptul Monarchului, prin care se stabileşte cuota pe un an de zile. Deputatul Komjáhly s’a încercat să arete ilegalitatea acestui act. Depu­tatul Csávolsz­ky a cerut independenţă naţională şi posiţie de mare putere pe seama ţării. (Auzi acolo!) Széll a apă­rat dualismul şi învoiala comercială va­mală cu Austria, care dieta a luat la cunoştinţă modul resolvirii chastiei cu cupla. DESCIN­DEREA SFÂJtmd­ SINOD. Sesiunea «de toamnă a Sfântului Sinodl s'a descl­is ieri, joi, la Bucureşti. Solemnitatea deschiderii a f­ost presidată de ministrul român «te­hnire şi instrucţiune publică, ’i-a premers «lociologia, oficiată de cătră I. P. S. Sa­nctropolitul-Primat, înconju­rat «le înaltul cler, după­ ce apoi membrii Sf*. Sinod s’au întrunit în localul obicinuit și au as­cultat mesajul de descindere, cetit din partea ministrului de culte, în favorul Bosniacilor. Zia­rele ruseşti din Petersburg publică articole de fond asupra situaţiei din Bosnia şi Herţegovina, condam­nând în ele regimul austro-ungar, care asupreşte pe bieţii locuitori din aceste ţărişoare. Pretind toate, ca tractatul de la Berlin să fie revin­uit, car’ dacă­ aceasta nu se poate, puterile mari europene, cari au subscris tractatul, să intervină pe cale diplomatică la guvernul austro-ungar, în favorul po­­poraţiunii din provinciile ocu­pate. Faptul acesta a provocat mare sensafie în lumea politică, îngrijire patriotică, în congregaţia de Mercuri, ţinută în Murăş-Oşorheiu, a fost ce­tit şi rescriptul ministrului de interne, cu care acesta aproabă budgetul oraşului Reghinul­ săsesc. Dat fiind înse, că oraşul acesta e „nepatriot­ic“, pentru­ că are gimnasiu săsesc şi acum mai de curând a decis că şi numirea sa oficială să fie cea săsească . Maghiarii din congregaţie s’au supărat rău că guvernul aproabă budgetul unui astfel de oraş, şi au luat conclus, că-’şi esprimă „îngrijirea pa­triotică“ faţă cu purtarea guvernului. Se pro­pusese chiar şi vot de blam pe seama guver­nului, dar’ norocul că propunerea nu s’a pri­mit, căci atunci guvernul trebuia se a plece ! Zeu aşa! Lumea îi cunoaşte. O gazetă rusească a scris un articol despre posi­bilitatea legării unor raporturi de prie­tenie şi alianţă între Maghiari şi Ruşi, car’ altă gazetă rusească răspunde la articolul acesta astfel: »Cel­ ce cunoaşte pe Maghiari, nu va începe tratări cu ei. Cu Maghiarii nu poţi decât să te baţi«. Cât de bine îi cunoaşte lumea şi cum ştie că Maghiarii sunt oameni de­­ încredere !­ ­ Fundaţie pseudo-morală. (**). Zile şi săptămâni, presa şi opinia publică maghiară au dus-o în­­tr’un chef. Un chef de bucurie şovinistâ , o beţie adevărată de fals umanitarism. Cheltuelile chefului — ca să zicem aşa — le-a suportat un boer maghiar, un magnat de viţă veche şi foarte darnic. Ear’ cei­ ce s’au veselit şi se veselesc sünt tot oameni cari­­şi ar da şi sufletul de dragul banului — sünt satrapii ace­stei nenorocite ţări jefuită de toţi cei­ ce sau născut sau se botează în ape un­gureşti. Va înţelege ori­cine că vorba e de fundaţia de trei milioane de coroane pe care contele Pálffy a pus-o la disposiţia guvernului, în scopul de­ a se da burse pe seama elevilor din clasele mijlocii. Vorba e de actul acesta şi de bucuria generală şi sgomotoasă ce-a provocat în sânul maghiarimii. Actul în sine, constituind proba unei generosităţi de netăgăduit, îl găsim şi noi vrednic de toată lauda, îl găsim atât de frumos şi de nobil, încât nu-­l putem îndeajuns recomanda tuturor ce­lor cu dare de mână şi cu deosebire­a oamenilor noştri bine situaţi. Ceea­ ce ne face însă neîncezători faţă cu fundaţia asta, ceea­ ce ne îndeamnă să tragem la îndoială fondul ei moral — sânt motivele cari au determinat pe generosul conte la binefacerea grandi­oasă şi sânt tendenţele puţin etice ale instituţiunii acesteia. Să ne esplicăm. Contele Pálffy a făcut fundaţia pentru­­ elevi cu senti­mente ungureşti. De ce? Pentru cari motive, un conte unguresc se ridică la atâta umanitarism şi la atâta altruism naţional tocmai într’un timp în care po­porul unguresc înţelege atât de puţin umanitarismul şi este cu desăvîrşire ro­bit celui mai cras egoism naţional ? Pentru cari cuvinte, contele Pálffy se arată aşa de generos faţă cu fiii urgisitelor de na­ţionalităţi nemaghiare, în contul propriei sale naţionalităţi?... în contul propriei sale naţionali­tăţi ?! Oh, nu. Ci tocmai în favoarea propriei sale naţionalităţi se arată ge­neros contele maghiar. Şovinist şi el ca toţi şoviniştii maghiari, visul lui e visul unei mari naţiuni ungureşti. Ear’ visul acesta, pentru a fi realizat, cere o mare negustorie de suflete, o necontenită cum­părare de oameni pe seama poporului mic doritor să devină număros din cale afară. De aceea, motivele, cari­­l-au în­demnat pe contele Pálffy să sacrifice un capital propriu atât de preţios — nu sânt motive de ordin etic. Sânt motive de­ ordin pseudo-moral. Sânt motivele puţin morale ale ori-cărui şovinism de rassă, ale ori-cărei năzuinţi sociale, care sub masca unor scopuri umanitare tinde la primejduirea drepturilor naturale ale unei clase de oameni sau ale unui popor sau ale unui stat. Contele Pálffy, generosul filantrop, nu s'a inspirat din idealul curat al unui umanitarism ireproşabil. S’a inspirat din isvorul tulbure al unui egoism na­ţional ilegitim. Pornind din asemenea premise pseudo-morale, scopurile contelui bine*­făcător nu puteau fi nici ele decât pseudo-morale. Ori poate fi moral sco-

Next