Tribuna, octombrie-decembrie 1900 (Anul 17, nr. 190-248)

1900-11-25 / nr. 226

Anul XVII Sibiiu, Sâmbătă 25 Noemvrie (8 Decemvrie) 1900 Nr. 226 3 INSERȚIUNILE Un șir garmond prima­ dată 14 bani, a doua­ oară 12 ban a treia-oară 10 bani. ABONAMENTELE Pentru Sibliu: lună 1 cor. 70 bani, l/1 an 5 cor., l/1 an 10 cor., 1 an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 2 cor. 40 bani, «/« an 7 cor., ‘|3 an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru România ţn­ străinătate: */« an 10 franci, '/, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Redacţia şi administraţia: Strada Poplacei Nr. 15. Se prenumără la poşte şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici a 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Ti­­pografiei», societate pe acţiuni şi la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. —în Alba-Iulia: la librăria WeiszBernat »la lotirie jubileul universităţii din Cernăuţi. (***). în sala sinodală a reşedinţei metropolitane din Cernăuţi s’a serbat Duminecă, în presenţa ministrului au­striac de culte şi instrucţiune, asistat de representanţii tuturor universităţilor au­­striene, jubileul de 25 ani al fondării universităţii Francisc-Iosefine din Cer­năuţi. Interesul deosebit al Românilor pen­tru această Bărbare s’a manifestat şi prin împrejurarea, că la iubireu a luat parte în mod oficial dl prof. universitar Di­­mitrie Onciul, ca representant al uni­versităţii din Bucureşti şi dl Dimitrie Sturdsa, ca representant al Academiei Române. Din partea universităţii din Iaşi nu a asistat nici un representant, aşa ni­ se pare, pe motivul, că la jubi­leul universităţii din Iaşi, care a avut loc acum trei ani, nu a participat uni­versitatea din Cernăuţi. După sărbarea oficială din sala si­nodală a urmat un banchet în Casina militară, care seara a fost un mare »raut« la presidentul ţării, baronul Bourguignon. In preziua Jubileului a dat Metropolitul Arcadie un mare dineu în cinstea mini­strului austriac de culte şi instrucţiune Dr. cav. de Harţei. Discursurile şi toa­­stele au curs gârlă şi toate au culminat în apoteosarea culturii germane, al cărei cel mai avansat pion în Răsărit e — uni­versitatea din Cernăuţi. în şirul tonstanţilor la banchet s’a ridicat şi dl Sturdza şi amintind că şi d-sa s'a nutrit la sinul culturii germane a ţinut să aducă în termini călduroşi elogii la adresa acestei culturi. Aşa ni­ se pare, că şeful partidului liberal al rega­tului liber românesc a uitat pentru un moment că nu se află în Germania, ci în patria lui Ştefan-cel-Mare şi că mult lăudata »cultură germană« în condiţiu­­nile particulare din Bucovina nu va să zică altceva decât germanizarea descen­denţilor arcaşilor lui Ştefan-cel-Mare. Iată deci motivul, pe care noi Ro­mânii nu putem sărba alăturea cu dl Sturdza Jubileul din Cernăuţi, iată deci motivul, pe care Românii din Bucovina au stat rece la o parte în faţa iubileu­lui şi de tot caracteristic este, că în lista »Doctorilor ad honores« proclamaţi din incidentul iubileului nu este nici un Ro­mân şi între cei decoraţi de M. Sa îm­păratul din acelaşi incident nu este dea­­semenea nici un Român, ceea­ ce este cu atât mai caracteristic, cu cât o parte însemnată a speselor de fondare le-a purtat fondul religionar gr.-or. şi o parte din salariile profesorale se plăteşte şi astăzi din acelaşi fond Nu suntem adversari ai culturii germane, îi recunoaştem în plină măsură valoarea şi nu negăm rolul important ce-­l are în desvoltarea poporului român şi al instituţiunilor româneşti. Dar, pe cât de recunoscători suntem, pe atât de energic trebue să ne înălţăm glasul de protest, când cultura germană depăşe­şte artificial frontierele sale naturale şi înăbuşe cultura românească şi desvol­tarea acesteia acolo, unde cultura naţio­nală este principala condiţiune de asi­­stenţă pentru poporul român. Universitatea din Cernăuţi s’a fon­dat la cererea ţării şi în interesul ţării cu ocasiunea sărbării centenarului ad­­nectării Bucovinei şi de atunci până astăzi a nesocotit şi nesocoteşte intere­sele ţării. Este un cuib al germanismului în inima Bucovinei, ostil limbii şi naţio­nalităţii băştinaşe. Afară de unele colegii la facultatea teologică şi de colegiul limbii române la facultatea filosofică, toate colegiile sunt germane şi profesorii, afară de profe­sorii dela teologie şi profesorul limbii române, sunt toţi aderenţii unei direcţi­uni politice contrare intereselor ţării şi declarat ostile poporului român. Un singur exemplu ne luminează situaţiunea: învăţământul limbii române la şcoalele medii nici nu merită numele de »învăţământ«. Afară de gimnasiul inferior din Suceava şi cele două clase paralele din Cernăuţi întreg învăţămân­tul e german, aşa încât absolvenţii gim­­nasiilor din Cernăuţi, Rădăuţi, etc. nu ştiu nici scrie şi ceti corect româneşte. Urmarea acestei situaţii a fost, că unii din părinţii mai luminaţi ,şi-au trimis copiii pe la gimnasiile din Ardeal, la Beiuş, Brad, Năsăud, Blaj şi Braşov, ca să înveţe cât de cât româneşte. Senatul universităţii din Cernăuţi, ca să pună capăt acestei stări a decla­rat, că nu recunoaşte valabilitatea testi­­moanelor de maturitate din Transilva­nia şi ministrul a aprobat acest conclus, prin care s-a tăiat calea tinerilor buco­vineni pe la şcoalele noastre medii. E ridicol, ca testimoniul de matu­ritate din Blaj şi Braşov, recunoscut la universitatea din Viena, să fie invali­dat la Cernăuţi şi Ardelenii cari ur­mează cursuri de teologie la Cernăuţi să fie nevoiţi a cere de la minister pas de cas recunoaşterea valabilităţii exame­­nului de maturitate din Ardeal. Pentru studenţii dela facultatea ju­ridică nu e nici un colegiu în limba ro­mână. Astfel se germanisează întreaga visaţă justiţiară. Căci cum vom pute pretinde dela un procuror să-’şi facă re­­chizitorul româneşte, sau dela judecător se facă sentenţa în limba română, sau dela advocat să apere româneşte, când nici la gimnasiu, nici la universitate nu numai nu ’i­ se dă ocasiune să înveţe ro­mâneşte, dar­ se împedecă chiar învăţa­rea limbii române. La tribunalul din Cernăuţi şi Su­ceava s’au făcut încercări cu pertractări conduse în limba română (cam 40°/o din judecătorii Bucovinei sânt Români) şi aceste pertractări au periclitat seriositatea mersului justiţiei, căci era caraghios să asculţi limbajul advocatului sau al jude­cătorului. Advocaţii, judecătorii şi pro­curorii români, pe lângă cea mai mare bunăvoinţă nu pot face pertractări în limba română, căci nu au învăţat înde­stul limba, ca să o poată folosi cu acea uşurinţă cu care folosesc limba germană. Astfel eludează învăţământul de la uni­versitate disposiţiunile legii, care a intro­dus limba poporului în vieaţa justiţiară. Universitatea din Cernăuţi, fondată în mare parte cu bani româneşti, pe pă­mânt istoric românesc şi în mijlocul unei populaţiuni româneşti, este o pepinieră a germanismului, care trebue combătută dacă nu voim ca întreaga vieaţă naţio­nală a poporului român din Bucovina se fie otrăvită. Dacă aducea dl Sturdza omagii şi elogii culturii germane la jubileul uni­versităţii din Tübinga sau Halle, închi­năm şi noi cu dragă voe cu d-sa ; la Cernăuţi însă îi zicem: Depărtează Doamne de la noi acest păhar amar! FOIŢA „TRIBUNEI“. Din Estetica Tragicului. — Replică la răspunsul dlui Dr. Iosif Blag­a — de Dr. Ghiţă Pop. (Urmare­. Al doilea element al tragicului e lupta eroului. Iată ce am zis in critica mea re­feritor la acest punct: »Nu e destul cu suferinţa. Se zice că vieaţa e o luptă. Ei bine, în societatea omenească va­loarea unui om depinde de modul cum ştie să dee piept cu moartea, care ne impune această luptă. Cu cât cineva e mai energic, activ şi resolut, cu atât creşte şi valoarea lui în faţa lumii; cu cât e mai laş, moale şi pasiv în lupta vieţii, cu atât perde în ochii noştri. Această lege există şi în tragedie, încă în măsură şi mai mare. Un erou ne­voiaş, lânced şi neputincios stîrneşte în noi dispreţ, şi unde despreţuim, acolo nu putem avă simpatie, car’ simpatia pentru eroul tragic e prima condiţie, fără care nu se poate produce în noi plăcere estetică. Aşadar’ eroul trebue se lupte«. Ce-’mi răspunde dl Blaga la ace­stea ? Lăsând la o parte chestia prin­cipală, dacă e necesar sau nu să lupte eroul, d-sa se leagă de cuvântul »soarta, îl identifică cu »Moira« Grecilor și »Fa­­tum-ul« Romanilor, și ca un adevărat escamator mă scoate deodată aderent al — tragediei fataliste (Schicksalstragödie). Dar’ bine, n’am scris eu în »Convorbiri literare« următoarele cuvinte? »Poetul trebue să motiveze moartea eroului din caracterul seu şi din faptele sale«. Reese cumva de aici, că eu admit în tragedie ideea fatalismului? Şi iarăşi n’am scris eu: »La finele tragediei publicul să -şi poată zice, aşa trebuia să se întâmple şi nu altfel, căci atunci vedem, că în tra­gedie este plan, ordine, raţiune, că totul se basează pe nex logic şi causal, dar’ nu pe întemplare oarbă*. Spun aceste cuvinte, că eu stau pe basa tragediei fataliste ? Dar’ şi mai lămurit mă esprim întrun al treilea loc: »Faptele eroului trebue să fie de natură, că ele trebue să aducă moartea eroului cu necesitate absolută, precum din ghindă răsare ste­jar şi nu răchită sau altceva«, întreb, oare aşa vorbeşte acela, care stă pe basa tragediei fataliste? Atunci ce în­ţelegem prin »soarte« ? Aceste trei ci­tate şi întreaga mea critică răspund: Caracterul şi faptele isvorîte din ca­racter constitue soartea omului, deci şi a eroului tragic. Unde e aici vre-o idee fatalistă ? Atunci cu cine se ceartă dl Blaga? E de necrezut, cu câtă lipsă de judecată şi logică combate d-sa. Se mai aduc încă un esemplu: în cartea sa susţine, că tragedia antică e fatalistă (Schicksalstragödie), adecă eroii sunt duşi la peire de cătră o putere supra-ome­­nească »Moira«. Această teorie am com­bătut-o cu critica mea, susţinând, că în literatura antică nu există decât o sin­gură tragedie fatalistă, unde soartea eroului e predestinată şi inevitabilă. E Edip. »Insă toţi ceialalţi eroi din tra­gediile greceşti ajung la un sfîrşit tragic în urma caracterului lor şi cu voinţă deplină«. Acestea sînt cuvintele mele. Atunci în urma cărei escamatorii dl Blaga mă scoate aderent al tragediei fataliste ? Cunoaşte d-sa istoria lui Cer­vantes despre cavalerul care luptă con­tra morilor de vânt? O simplă în­trebare ! Referitor la al doilea element al tragicului am mai zis, că »eroul trebue să arete pasiune înfocată şi voinţă ne­strămutată în urmărirea unui scop se­rios şi mare*. Dl Blaga nu admite voinţa nestrămutată, ci afirmă : »Tocmai lipsa de voinţă nestrămutată duce pe erou la sfîrşit tragic. Ce voinţă ne­strămutată desfăşură Hamlet, Brutus, Coriolan, Romeo şi Iulia etc.? Dacă aceşti eroi erau conduşi de voinţă ne­strămutată, nu cădeau« (Polem, p. 18). Eu­­­e analizăm puţin această teorie. Ori­ce erou tragic voeşte ceva. Hamlet vrea să descopere crima săvîr­­şită asupra tatălui seu. Brutus vrea să împedece întemeierea monarchiei. Co­­riolan vrea să frângă puterea plebei. Romeo şi Iulia vreu să se căsătorească cu toată ura între familiile lor. Wal­lenstein vrea să- și pună coroana Bohe­miei pe cap. Horia vrea se nimicească privilegiile nobilimii feudale etc. Deci fiecare urmărește un anumit scop. Ei bine, eu zic, că acest scop eroul nu tre­bue să-­l peardă din vedere în nici o împrejurare, fie cât de mari obstacolele, ce ’i­ se pun în cale. Pentru­ ce? Să presupunem, că Hamlet, voind să des­copere pe ucigaşii tatălui seu, s’ar fi convins, că dovezile ce le are sânt în­şelătoare şi ’şi-ar fi strămutat voinţa. Am mai fi avut noi tragedie? Nu. Sau că Brutus voind să împedece înteme­ierea monarchiei sar fi convins că e imposibil şi în consecinţă ’şi-ar fi stră­mutat voinţa şi ar fi primit forma mo­­narchicâ de guvernare. Am fi avut tra­gedie? Nu. Sau că Coriolan voind să frângă puterea plebeilor, ar fi ajuns în faţa Romei, unse s’ar fi convins că e în nedrept şi deci împăcându-se cu plebeii­­şi-ar fi strămutat voinţa şi băgându-’şi sabia in teacă s’ar fi reîntors —unde? Fără îndoială la Roma, consecvent cu strămutarea voinţii; dar’ atunci n’am fi avut tragedie. Sau că Romeo şi Iulia voind să se căsătorească împreună s’ar fi convins că ura dintre familiile lor e prea mare şi strămutându-’şi voinţa ’şi-ar fi luat ziua bună unul dela altul (se înţelege cu lacrămi în ochi). Am fi avut tragedie? Nu. Sau că Horia voind să nimicească privilegiile nobilimii feu­dale s’ar fi convins că această nobilime are dreptate şi strămutăndu ’şi voinţa s’ar fi împăcat cu starea de atunci. Am fi avut tragedie? Nu. Sau că Antigone voind să îngroape pe fratele ei s ar fi convins că are nedreptate şi strămu­tăndu-­şi voinţa ar fi ascultat de po­runca regelui Am fi avut tragedie ? Nu. Dar’ ce am fi avut? Probabil nişte sarbe de drame (Schauspiele), a căror notă caracteristică este tocmai aceea, că eroul in cursul acţiunii se convinge de­spre nedreptatea sau imposibilitatea prin­cipiului ce urmăreşte şi strămutându-’şi voinţa renunţă la el. Aşadar, pentru­­ce devine tragic eroul? Pentru­ că nu voeşte să-’şi strămute voinţa, ci mai bine-­şi jertfeşte vieaţa. De aceea avem tragedii. Vedem dlară că legea dlui Blaga, care zice, «că tocmai lipsa de voinţă nestrămutată duce pe eroi la sfîr­şit tragic«, trebue întoarsă de-a dreptul cu fundul în sus şi zis: »Tocmai voinţa nestrămutată duce pe erou la sfîrşit tragic«. Oare pentru­ ce a mai scris dl Blaga o teorie a dramei ?! Ceea­ ce dl Blaga numeşte »lipsă de voinţă nestrămutată« nu e altceva decât o greşeală din partea eroilor în alegerea mijloacelor, cari au să-­i conducă la ţintă sau o neglijenţă a unei datorinţe. Căci să esaminăm. Dl Blaga zice, că dacă Brutus nu permitea lui Antonius să vorbească în for, nu-’şi punea capul, ci ar fi trăit mai departe. Dar’ întreb: oare această permisiune înseamnă ea, că Brutus s’a lăpădat de principiile repu­blicane, că ’şi-a strămutat voinţa de-a mai combate monarchia ? Din contră, nu-’şi lapădă el vieaţa tocmai fiindcă nu vrea să primească monarchia, eşită biruitoare? Iată-’i cuvintele: Volumniu ! Tu vezi cum merge lumea. Inimicul Ne-a ’mpins la marginea prăpăstiei. Mai demn e să sărim în ea noi înşine, Decât se ne ’mbrâncească el într’însa. Atunci cum ni­ se presentă permi­siunea dată lui Antonia ? Ca o simplă greşeală sau neglijenţă, care nici­decum ca o inconsecvenţă, cum susţine dl Blaga. Căci in­cons­event e omul atunci, când îşi propune o ţintă, şi apoi se abate de la ea. O astfel de schimbare de front nu există în caracterul lui Brutus, şi tocmai pentru aceea se sinucide, — consecvent de la început până la sfîrşit. (Va urmai.­ ­ Sibiiu, 7 Dec. n. in chestia naţională, în şe­dinţa de ieri, joi, a dietei maghiare, a luat cuventul şi prim-ministrul Széli, pentru a răspunde la toate învinovă­ţirile aduse guvernului în decursul dis­cuţiei desvoltate asupra budgetului. A vorbit deci şi în chestia naţională, respunzând deputatului Komjáthy. A zis că da, voeşte pace cu naţionali­tăţile, pentru­ că aceasta o pretind in­teresele desvoltării statului unitar ma­ghiar. Dar, scopul nu se poate ajunge prin o politică recomandată de Kom­játhy. Dacă ar urma sfaturile lui Komjáthy, ar ajunge acolo, că statul maghiar ar fi certat cu toată lumea, şi ori­ce progres ar fi zădărnicit. După­­ce vom cunoaşte vorbirea întreagă vom reveni. Deocamdată constatăm, că cu toate­ că dl Széli se fereşte de a fi certat cu toată lumea, câtă vreme merge pe calea bătută de antecesorii sei, re­mâne totuşi reu certat cu­­­raţiunea: „ Stăruinţă“. De la un fruntaş luptător al nostru pri­mim următoarele reflexiuni la cele scrise în ar­ticolul din nr. 220 cu titlul: »Stăruinţă«. Am cetit articolul întitulat: »Stă­ruinţă« şi constat şi eu,­­că în trecutul nostru politic, pe lângă avânturi fru­moase de luptă au fost şi timpuri de decadenţă, să le zic aşa, în cari lupta a mai contenit, ca la o pasiune dată să se reiee firul energiei. In ori­ce cas însă din trecutul no­stru vedem, că luptătorii fruntaşi, aceia cari au condus şi conduc firele politicei naţionale, au fost întotdeauna la locul lor, au luptat întotdeauna fără preget şi au îndemnat la luptă pe popor, cu cuvântul şi cu fapta, dând adese­ori esemple de jertfe şi de abnegaţie. De aceea, dacă une­ori lupta şi avântul naţional a stagnat, au fost de vină împrejurările împovorătoare, dar­ nici­când nu conducă­torii, cărora prin urmare nu li­ se poate imputa lipsa de stăruinţă în eluptarea drepturilor naţionale. Aşa a fost aceasta de la 1848 şi până în timpul present, chiar şi în tim­purile de stagnare. Cei­ ce au urmărit sau vor urmări cu atenţiune luptele po­porului românesc, se vor convinge de­spre aceasta şi-­mi vor da dreptate. Eu nu voesc aci să mă estind mai departe în trecut, ci voesc să aduc de exemplu, pentru susţinerea tesei mele de mai sus, tocmai starea noastră cam de un deceniu încoace, adecă luptele şi sta­rea actualei generaţiuni. Ştim cu toţii, ce avânt frumos lua­seră luptele naţionale pe timpul ducerii Memorandului la Viena şi pe timpul procesului acelui Memorand. După aceasta a urmat stagnarea sau amorţeala, care ţine până în zilele aceste. Dar­ oare sunt de vină la crearea acestor stări conducătorii fruntaşi ai no­ştri? Oare li­ se poate imputa lor ne­­glijenţă sau lipsă de stăruinţă sau energie ? Nu, pentru­ că ştim, că fruntaşii eşiţi din Vaţ şi Seghedin, îndată­ ce s'au re­întors acasă, au convocat în mai multe rînduri adunări naţionale şi de prote­stare. E lipsă aceasta de stăruinţă ? Pentru astfel de adunări ei au fost de nou aruncaţi în temniţă, care conferen­­ţele convocate au fost oprite. A fost disolvat comitetul nostru naţional, acti­vitatea politică a fruntaşilor noştri a fost oprită şi oprite au fost până şi con­sultările private în afaceri politice. Forţa s’a impus faţă de drept şi această forţă detestabilă a fost şi este cea mai principală cauză a stagnării noastre, care nu lipsa de stăruinţă a fruntaşilor noştri şi peste tot a naţiu­nii noastre. Constatat aceasta, adecă împreju­rarea, că la stagnarea de acum nu este de vină lipsa de stăruinţă a conducă­torilor noştri naţionali, să întoarcem acum foaia. Oare, dacă din partea fruntaşilor noştri s’a făcut tot ce s’a putut pentru susţinerea şi continuarea luptei naţionale, urmează că până­ când va veni timpul de­ a relua firul întrerupt prin forţă, se stăm locului ? Noi avem, în cadrul programului naţional, un vast teren de luptă, în comune şi în municipii. E adevărat, că în congregaţii, în câteva centre co­­mitatense să face luptă, cum aceasta se accentuează şi în articolul »Stăruinţă«, dar’ lupta aceasta nu e încă îndestuli­­toare. Pentru­ ce nu păşesc fruntaşii noştri din toate comitatele, locuite de Români, pe arena de luptă ? Şi pentru­ ce nu se organisează massele poporului pentru lupta legală în comune ? Aici trebue să stăruim cu toţii, luând exemplu de stăruinţă chiar de la fruntaşii noştri din comitetul naţional. Aceasta cu atât mai mult, că pe acest teren şi în cadrul legilor, stăpâ­­nitorii noştri nu pot ave nici un pro­test de­ a ne opri în lupta noastră legală. Apoi mai avem o armă, armă cinstită şi puternică, cu ajutorul căreia putem să luptăm şi care ne poate aju­tora în lupta din municipii şi comune. Această armă e ziaristica, întot­deauna presa are mare însemnătate la un popor, dar, la noi, în împrejurările actuale, ea are o însemnătate enormă. De aceasta ar trebui să ne dăm seama odată şi să oţelim această armă, parte comunicându-ne părerile asupra che­stiilor politice, toţi din toate părţile, parte sprijinind în privinţa materială presa noastră. In acest punct iarăşi trebue să accentuez, că esemplu de stă­ruinţă să luăm de la conducătorii noştri naţionali. Ei susţin ziarele noastre cu mari jertfe materiale, luptând cu mari neajunsuri din cauza indiferentismului nostru. Dar­ ei le susţin cu mare abne­gaţie şi stăruinţă tocmai pentru­ că sunt convinşi de puterea şi însemnătatea acestei arme. Dela ei să luăm esemplu și în privința aceasta.

Next