Tribuna, iulie-septembrie 1994 (Anul 110, nr. 1181-1246)

1994-07-01 / nr. 1181

Anul CX, nr. 1181/vineri, 1 iulie 1994 TRIBUNA ir­ i­ PREDA ŞI ŞCOLILE N TRANSILVANIA “Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist". (“Viaţa ca o pradă” Ed.It.C.R., Buc., 1979, p.5). Copilul care ţinea o pâine mare în braţe e trezit la realitatea conştiinţei de vocea Tatălui, aceeaşi voce care mai târziu, în momentul plecării la Bucureşti, după şcolarizarea de la Cristur, va marca despărţirea dintre ei urmată apoi de întâlnirea lor sub aceeaşi vrajă a cuvântului în “eterna lumină a zilei de vară” a Cărţii. O altă aventură care în final se va situa sub aceeaşi fascinaţie a logosului este călătoria în Ardeal spre “şcolile cele înalte”, în “Viaţa ca o pradă” e evocată această călătorie i­iţitică (a doua, prima fiind la Câmpulung) ce-l va duce pe tânărul Preda spre Daimonul creaţiei. Lume a transcendenţelor etnice, Transilvania, cu Abrudul şi mai ales Cristurul, a însemnat pentru Preda un spaţiu­ etos în accepţiunea mai veche de “casă” (în greaca veche cuvântul “etos” are şi înţelesul de “locuinţă”). Ţinut al armoniilor ancestral-cosmice, cu românii ce manifestă stăruinţa metodică şi vocaţia epicii de idei a metafizicii, Transilvnia va oferi tânărului, venit din zariştea câmpiei teleormănene, un spaţiu al “locuirii” într-o ordine morală în care individualul se deschide în rigoarea generalului. Spaţiu al locuirii şi nu al adăpostirii, locuire semnificând o libertate a individualului în general, o “închidere care se deschide”, cum ar spune­­ regretatul Constantin Noica, în şcolile din Transilvania, la Abrud şi apoi în cei doi ani la Cristur, elevul Preda se va situa într-un spaţiu al locuirii de sine, în Daimonul logosului creator. Fascinat încă din copilărie de rostirea cuvântului, Preda va găsi la Cristur un mediu prielnic lucrării puterii magice a acestuia. Aici exista o societate de lectură în tradiţia celor cunoscute de istoria noastră literară. Elevii, îndrumaţi de profesorul Iustin Salanţiu, îşi citeau aici încercările literare dintre care cele mai reuşite vor intra în revista şcolară ce era gata pentru tipar în anul şcolar ’39-'40, după cum aflăm din registrul de procese-verbale al consiliului pedagogic, registru în care sunt inserate discuţiile pe această temă în ziua de 10 ianuarie 1940. Războiul a împiedicat apariţia revistei şi deci, a debutului lui Preda, care se va produce mai­­ târziu, la Bucureşti, în bildungsroman-ul său “Viaţa ca o pradă" scriitorul menţionează împrejurările debutului în suplimentul “Popasuri” al ziarului “Timpul”: “Câteva zile am stat în casă şi am scris. Am reluat ceva deja scris pe vremea când eram la Cristur-Odorhei. Erau primele mele încercări, pe care le citisem în cenaclul şcolii, mici schiţe care povesteau despre nedumerirea unui ţăran care nu înţelegea alt ţăran (op. cit., p. 281-282). Oricum, aici la Cristur va începe marea aventură a cuvântului graţie şi, ori poate în primul rând, lui Iustin Salanţiu. Mai târziu, notează scriitorul, va înţelege panteismul naturii, acel glas al câmpiei ce-ţi dă fiorul eternităţii, incompatibilitatea om­­natură, dar se va întoarce mereu cu nostalgie spre admirabila figură a profesorului de la Cristur pe care îl aşează alături de învăţătorul Teodorescu de la Siliştea-Gumeşti şi de părinţi. Atât în “Viaţa ca o pradă” şi mai ales în “Convorbirile cu Florin Mugur”, Preda îşi aminteşte de cuvintele profetice ale profesorului său. Acesta la o oră de română, după ce aplicase câtorva elevi o pedagogie punitivă, se apropie de banca elevului Preda şi citeşte întâi pentru Sine, apoi cu voce tare, exclamând: “Ce frumos!...Ce frumos!...Excepţional! Bravo! Ai s­­ajungi un mare scriitor...Intre multe lucruri absurde ce mi s-au întâmplat, ăsta păstrează însă specificul lui: e reconfortant și mi-l amintesc întotdeauna cu mare plăcere. Din acest punct de vedere comportarea lui seamănă perfect cu a învăţătorului meu Teodorescu... Faptul că n-am uitat cuvintele lui (ale lui Salanţiu) dovedeşte că selecţionăm din ceea ce ni se întâmplă în viaţă, lucrurile care ne pot susţine şi care ne întăresc în aspiraţiile noastre, chiar dacă acele aspiraţii sunt încă într-o formă embrionară, nucleare şi pentru noi înşine". (Florin Mugur, “Convorbiri cu Marin Preda”, Ed. Albatros, Buc., 1973, p. 147- 148). Plecarea de la Școala Normală din Cristur se va face sub imperativul actului nedrept impus de Dictatul de la Viena. Ultima clasă o va urma la București, unde timpul nu va fi atât de răbdător cu el ca la Cristur. Profesorul de română din ultima clasă, poetul şi criticul Vladimir Streinu, îi va lăsa o amintire neplăcută, ceea ce va lumina prin contrast şi mai mult locuirea întru cuvânt de aici din Transilvania. Tânărul Preda se va reîntoarce în orăşelul în care şi-a plimbat amintirile şi neliniştile tinereţii, într-un florar de mai al anului 1941 pentru a-şi ridica certificatul de trei clase de Şcoală Normală, certificat eliberat cu nr.118/27.05 şi ulterior prin anii 1950, dacă e să dăm crezare paginilor din “Viaţa ca o pradă”, unde relatează vizita făcută la fostul coleg de bancă Codrin, acela al cărui tată îl dusese cu sania într-o vacanţă hibernală la el acasă într-un sat din Apuseni. Evadarea lui Preda din condiţia de ţăran ce-i era destinată, călătoria iniţiatică spre şcolile din Ardeal comportă determinările unui destin, iar destinul alege din experienţele noastre de viaţă pe acelea care se transformă în experienţe de cunoaştere. Cum impactul cu Destinul s-a produs în aceste locuri, în toposul mioritic al protoistoriei noastre, clipa aceea transformată în destin şi locul acesta al destinului nu se uită şi nu se părăsesc. Preda e prin urmare aici cu noi şi printre noi şi nu se poate să nu-l iubim pe “cel mai iubit dintre pământeni!” Prof. Ioan Mariş ________________Liceul “Octavian Goga” Sibiul) ■‘/£- '' TRIBUNA CULTURA /u-r­-iiii VA --------­DANICl D€L€ANU ÎN DOUA IPOSTAZE Daniel Deleanu este student în anul IV, la Facultatea de Litere, secţia engleză-română, din Sibiu. Cele dintâi poezii le-a publicat în 1992, în “Luceafărul” şi “Euphorion”. Având o mare încredere în poezia pe care o scrie-nu pentru sertar ci dintr-o irepresibilă nevoie de a comunica nemijlocit cu alţii, Daniel Deleanu şi-a strâns versurile scrise între timp şi le-a publicat, în regie proprie, în două plachete: EFIGIILE HIMEREI (1992) şi TACI (1993). Fiind imprimate într-un tiraj de uz - am spune - familial, ele sunt inaccesibile publicului iubitor de poezie. Poezia lui Deleanu se află într-un evident proces de adâncă decantare şi de tentare a formulei, a accentelor celor mai adecvate tensiunii ei ideatice şi mărturisitei dorinţe de a şoca a poetului. Acesta mărturiseşte preferinţă pentru o poezie “neutră”, dinamică, pentru un discurs “obiectiv”, rece, cerebralizat, poezia menită unei lecturi “rapide”... Rămâne de văzut dacă poezia pe care o va scrie­­ în continuare îl va contrazice sau nu. Poetul este dublat de o conştiinţă reflexivă, fiind pasionat în egală măsură de comentariul critic şi de eseu. Şi în alte împrejurări - prezentând comunicări sau referate la seminarul de literatură română - s-a dovedit un ingenios şi subtil interpret de telet literar. Pentru ca profilul său să fie cât mai aproape de adevăr, să menţionăm că face traduceri de poezie din/în limba engleză, încercându-şi chiar “norocul” să scrie poezie în limba engleză (cu toate că locul unui poet autentic nu se află decât în propria-i limbă, singura care îi pune la îndemână disponibilităţi multiple pentru a se exprima în esenţialitatea fiinţei lui, restul fiind “modă”,capriciu, complex “idiomatic”). Ilie GUŢAN DESCINDERE LA DOMICILIU iată-mă la capătul absenţei tânguirea unui impuls suveran peste-ntinsul neliniştii mele. beau apa care îmi dizolvă gura şi-mi înfund capul în galvanice alcătuiri de seară iarba între timp mi-a crescut până la umeri proiectat în afară un behăit de ţap trimiţându-şi destinul la plimbare, iată-mi harul­­repetând intrjecţiile­ şi ridurile ce duhnesc bâlbâială. ♦ ♦ ♦ aceleaşi oblice cârteli şi­ adiacente distanţe plasma în cataractă nevăzută dar gâfâitoare irişii lui Christ în imersiune la pândă: două roţi negre, claxoane dure şi amprente pasta rarefiată a încremenitei lumini pe alocuri cu miros de moleculă sacadată-n surdină, albă ca poţelanul muzica rătăcind pe culoare tumefiată de lance. DANIEL DELEANU Exotismul - între alteritatea lucrurilor şi examenul identităţii cu sine Acolo unde se face simţită o diferenţă - ceea ce implică o puternică individualitate - acolo apare exoticul. Cu siguranţă că o expoziţie ce etalează obiecte aparţinând unei colecţii denumite, de altfel, “exotică”, va atinge prin existenţa sa, dincolo de valoarea informativă, şi acest scop. Concept­ larg, cu atribute îndelung discutate şi susceptibile de noi şi noi interpretări, exotismul afirmă alteritatea lucrurilor şi constituie totodată un examen al identităţii cu sine. Noţiune vastă, care redusă la accepţia sa geografică, şi-ar semnala din start umbrirea, descreşterea, poate dispariţia. Cu amendamentul că “mondializarea” existenţei în multiplele sale planuri şi mediatizarea culturală sunt daturi asimilabile în timp. Prima experienţă exotică rămâne natura, lumea exterioară atât de deosebită de noi, şi percepţia exotică se conturează începând din copilărie concomitent cu integrarea în lume. Şi atunci pericolul de a pierde savoarea senzaţiei exotice, ca dat al existenţei, îşi pierde tensiunea, căci apare reluarea experienţei, individual, prin fiecare dintre noi. Rămâne energia condensată în capacitatea de a considera altfel, de a schimba punctul de vedere şi exotismul nu mai este degradat. Diversitatea se afirmă plenar, individualitatea împreună cu senzaţia de altceva, complementare, fac din lume un spectacol savuros. Cu o condiţie: antagonismul, şubred şi inutil în înţelegerea fiinţării în diferenţă, nu-şi află locul aici. Comparaţiile, chiar dacă emulative, când ochiul şi, mai apoi inima vor să-l primească pe celălalt, vor tinde spre diferenţa decelabilă în imensa unitate a fiinţării. Nu competiţia exterioară, asimilarea, cu orgoliul de a fi făcut mai mult decât alţii (asemenea celui care, încercând să facă şi el, pe un mâner de pumnal flori asemănătoare cu ale meşterilor de departe, constata cu mândrie nedisimulată că ale lui erau mult mai frumoase şi mai trainice din felurite pricini) dau trăirea exotică, ci perpetua întregire, continua complementare, perfecta împletire dintre subiect şi obiect. Prima călătorie în jurul lumii, care a demonstrat că “Extremul îndepărtat” nu mai există, poate să nu fie nicicând o deziluzie, căci repetiţia nu există. La limită nici identicul. Savoarea contactului cu diferenţa ţine de individ ca parte integrantă a mecanismului inteligenţei omeneşti, şi în acest caz, chiar şi o călătorie, în cel mai bun sens al cuvântului, poate fi oricând exotică, neriscând nimic din partea numeroaselor curiozităţi superficiale sau a modernizărilor tehnice. Doar o îmbo­găţire măsurând distanţele spirituale dintre două reali­tăţi, exotismul devenind, din produs al spaţiului,creator de spaţiu, de valori în continuă recompunere, de reveniri şi îndelungi aprecieri interioare. Maria Bozan Muzeograf, Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale “ASTRAL rae II.V. La Casa Artelor a fost deschisă expoziţia fotografică a artistului Martin Eichler din Germania, care prezintă imagini din localităţile populate de saşi. Dovedind un ochi deschis la tot şi la toate, fotograful surprinde aspectele cele prin mai diferite ce caracterizează aceste zone locuite de comunitatea săsească. Expoziţia, rămânând deschisă până la 20­ 07, este o invitaţie pentru toţi amatorii de fotografie şi nu numai lor._________________Foto: Andrei BUTA Pagina 3 'expoziţia' DE FAIANŢĂ şi PORŢELAN Meşteşugul şi arta ceramicii constituie una din cele mai vechi manifestări umane. Stau mărturie în acest sens strălucitele creaţii ale civilizaţiei neolitice, apoi cele din Grecia clasică, epoca romană şi cea bizntină. Produsele de ceramică, la început simple ca înfăţişare, au ajuns cu timpul să atingă splendori neegalate de nici un metal, de nici o piatră, fie ea preţioasă. Arta ceramicii, aşa cum apare ea în prezent, este rezultatul eforturilor unui şir nesfârşit de geneiaţii care s-au întrecut în a crea frumu­­seţi utile, nepieritoare. Arta ceramică a ţinut cont în evoluţia sa de obiceiuri şi de gustul estetic, utilul şi frumosul fiind strâns legate una de alta prin imbatabila inteligenţă umană. Arta porţelanului, care intră în sfera noţiunii generale de “ceramică”, cunoaşte momente de mare dezvoltare în antichitate prin măiestria ceramiştilor­ chinezi şi japonezi. încercări de producere a porţelanului în Europa sunt cunoscute inca din secolele XV-XVII în Italia, la Veneţia, Ferrara şi Florenţa, în Franţa la Paris şi Rouen şi în Germania la Berlin. La sfârşitul secolului al XVII- lea cercetările germanilor Ehrenfried Walther von Tsch­nhaus şi­ ale lui Johann Fr. Bottger s-au dovedit fructuoase, în aşa fel încât în 1708, se obţinea pentru prima dată porţelanul european. Doi ani mai târziu apărea la Dresda un decret emis de "principele elector al Saxoniei prin care anunţa descoperirea porţelanului şi, totodată, înfiinţarea manufacturii în palatul Albrechtburg din Meissen. La scurt timp după acest decret, împăratul Carol al VI- lea al Austriei acorda privilegiul fabricării primelor porţelanuri austriece realizate în manufactură din Viena. Produsele acestui centru cunosc o largă circulaţie în Europa şi în special în cadrul Imperiului habsburgic, determinând apariţia altor manufacturi de faianţă şi porţelan cum au fost cele de la Papa şi Herend din Ungaria sau Batiz din Transilvania. Se constată în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, o orien­tare a produselor manufacturii tot mai mult spre clasicism, preferând motivele antice în decorarea artistică, rol deose­bit jucându-l în acest sens sce­nele mitologice sau pagini din istoria Greciei și Romei antice. Dar, apariţia fabricilor de sticlă din Imperiu (mai ales cele din Boemia) lovesc puternic în manufacturile de porţelan şi faianţă silindu-le să-şi reducă drastic producţia şi, totodată, scăzând calitatea artistică a acestora. Din produsele manufacturii vieneze ale perioadei sale de vârf “Alt-Wien” precum şi din cele peste 70 de obiecte ralizate la Batiz (Transilvania) se constituie recent deschisa expoziţie de faianţă şi porţelan de la Muzeul de Istorie sibian. Piesele, donaţii ale diferiţilor posesori particulari, intrate în colecţii prin anii 1912-1915, în special servicii de masă, căni pentru lapte, cafetiere, zaharniţe, fructiere, dar şi vase pentru flori şi decorative, stau mărturie a artei şi priceperii celor care le-au produs, fiind în acelaşi timp motiv de inspi­raţie pentru forma şi decorarea porţelanurilor moderne. Lucian GIURA muzeograf, Muzeul de Istorie .

Next