Tribuna, iulie 1997 (Anul 113, nr. 1950-1972)

1997-07-11 / nr. 1958

11 iulie 1997 Tribuna ccdUvada Pagina 3 Pictură • Istorie şi critică literară • Pictură • Istorie şi critică literară Palatul Brukenthal Expoziţia Horte Atelierul pictorului “Bernea alege un colţ de lume după cât cosmos poartă în el Pentru că în selecţia lui Bernea realul este populat cu forme a priori purtătoare de sens. Ce vede artistul este “cauza eficientă d e cum pictează. Cum pictează devine în simplitatea acestei mecanici produsul natural a ce vede. Cosmicitatea, pe care în arta modernă o restituie doar sinergia unui ansamblu de opere, în postmodern tinde să fie, ca şi pentru pictorul român, o funcţie a fiecărei entităţi, autosuficientă fără a fi câtuşi de puţin prezumţioasă. Dacă o pânză, oricare a pictorului, e suficientă pentru a comunica ideea acestei construcţii, în mod paradoxal o expoziţie e - cum sugeram mai sus - un mod sigur de a obnubila coerenţa şi proporţiile acestei construcţii. Oricare pânză le rezumă într-un fel pe toate sau le conţine un nuce pe cele nepictate. Atelierul lui Bernea are acest caracter germinativ în care nici o experienţă, nici un studiu nu au rămas neîncolţite în altele. “E prea multă pictură în fiecare tablou” - ni se confesa cu ani în urmă un cunoscut critic francez formulând acest “reproş" antimodern la adresa lui Bernea. Când toţi în juru-i pictează mare şi grăbit Bernea îndeseşte miraculos pictura într-un pătrat de 30 pe 30 cm. Tocmai această densitate face mereu mai actuală opera lui acum. E rezerva ei de viitor pentru când istoria va redescoperi pictura ca reverie ascensională a materiei picturale. O densitate care absoarbe mitul istoric al culturii române într-o specie a ei: istoria picturii. O densitate care (se) apără de singurătate. Orice pânză pictată e un topos autosuficient egalând prin cosmosul picturii pe cel al motivului reprezentat: Curtea ţărănească, Dealul, Coloana ... Etica pictorului unifică anticul şi modernul (care nu e decât vârsta alchimică al lui slove). Tocmai transfocarea - prin operele modernităţii - a genezei operei de artă, oxigenarea percepţiei artei este suportul acestei călătorii a rebours. Meritul lui Bernea este de a fi ars în experienţe persoanle această condiţie a artistului modern intuind însă curând, prin anii 70, că postmodernii sunt artiştii unei modernităţi intraţi în post după carnavalul esteticilor secolului XX”. Coriolan BABEŢI “Până la urmă, pictura lui Bernea impune o anumită parcimonie enunţiativă. Eşti înclinat să spui lucruri “neinteresante”, de la sine înţelese, la antipodul criticilor “profesionale”, de pildă că lucrurile lui sunt frumoase, pur şi simplu frumoase, că frumuseţea lor e plină de autoritatea binelui şi a adevărului, că, în toate, se simte graţia reţinută a creaturii şi Creatorului. Asemenea “simplităţi” sunt mai apropiate de ceea ce vezi decât orice subtilitate hermeneutică. Cu alte cuvinte, ceea ce vezi iradiază o prestanţă a meseriei şi a atitudinii, faţă de care abuzul de fineţuri, piruete şi “decodări” savante sună indecent. Horia Bernea trimite la originalul emoţiei şi al reflexivităţii. Nu poţi divaga teoretic în jurul lui fără o senzaţie de cabotinaj. E suficient să înregistrezi­, cuviincios, marile repere ale discursului său: pe de o parte evidenţa lumii, pe de alta misterul ei: “grădinile” şi “iconostasul”. Pictura lui Bernea se înscrie, întreagă, în acest interval. Ea circumscrie un fel de paradis terestru, în care vocile Occidentului şi ale Bizanţului se întrepătrund.” Andrei PLEŞU Creaţie şi recuperare Galeriile EgndujvPlastic Bet­rospect­ivit Aurelian Dinulescu Deschisă cu prilejul ani­versării unei vârste rotunde, care coincide, poate nu întâmplător cu împlinirea a 25 de ani de când deschidea prima expoziţie personală, retrospectivă “pusă în scenă” de Aurelian Dinulescu reu­şeşte, în regia autorului se ne reamintească etapele, repe­rele unui drum pictural, pe care îndrăznim să-l consi­derăm extrem de semnificativ. Este vorba despre destinul unui­ artist, preocupat, pe lângă desăvârşirea calităţilor facturate, ale limbajului său inconfundabil dar mai ales de o meditaţie profundă asupra rosturilor existenţei şi ale statutului creatorului. Regăsim aici, naturile moarte şi por­tretele, debordând, de pros­peţime şi savoare cromatică, apoi, o piesă din ciclul “Feres­trelor", metaforă fascinantă, cu ascendenţă romantică a eului ce se deschide spre exterior, fără să-şi livreze secretele, pentru ca acest arc peste timp să-şi găsească o cores­pondenţă într-un piesaj recent sibian, melancolic şi sensibil. Artistul nu a mai considerat necesar, de această dată, să aducă pe simeze, binecu­noscutele sale interpretări la tablouri celebre prin care “Dinulescu opera în interiorul istoriei artelor” cum scria inspirat regretatul critic Andrei Pintilie. Voiajele sale ima­ginare, iniţiatice în câmpul vast al stilurilor şi perioadelor ilustre ale culturilor s-au completat în anii din urmă cu călătorii reale. Astfel, o întâlnire cu Istanbulul îl găseşte pregătit cu uneltele pictorului şi desenatorului, rezultând evocări-spectacol, pline de farmec, inedite ca obser­vaţie persepctivată, trans­criind vizual veşnica tentaţie a Sudului, a Mediteranei. Oarecum în aceeaşi familie spirituală se situează parafrazele la hărţile lui Pirri Rheis, antropomorfizate, straniu anticipative. Deşi redusă ca dimensiuni, de cuprinderea unei opere de o mare amplitudine, aflată într-o fertilă expansiune, ce ne rezervă încă, suntem siguri, multe surprize, această expoziţie mar­chează un eveniment impor­tant din viaţa unui artist, o privire lucidă în trecut, o evaluare a unor izbânzi şi eşecuri şi o scrutare îndrăz­neaţă a viitorului, în căutarea unor noi “avânturi” în confruntarea singulară cu imaginarul, ale “intersec­tărilor cu neprevăzutul" realităţii picturale, spre bucuria iubitorilor de artă. La mulţi ani şi fericite expoziţii! Gheorghe VIDA rauíhuíi Cartea de critică şi istorie literară Mircea Braga, “Decupaje in sens sau “gâlceava” criticului cu lumea textului Mircea Braga, cunoscut istoric şi critic literar, e în ultima apariţie editorială un adevărat hermeneut al textului, al câmpurilor tensionale ale acestuia, privite într-o transcendenţă a geograficului şi influenţelor directe. Istoricul literar, dublat de talentul criticului, acreditează ideea deschiderii culturale în axiologie unde “«anacronia» sau «protocronia» şi în egală măsură diacronia sunt simple repere formale”, iar creaţia de mare altitudine nu poate fi explicată exclusiv funcţie de Zeitgeist-ul autohton. Epoca marilor clasici i se pare au­torului vag delimitată, accentul punându-se pe istoricitatea încremenită în lecturi critice cu destin paideic, prea puţin deschise unui alt orizont de aşteptare, într-o vreme când suntem încă fascinaţi de unicitatea noastră trecută periodic prin criza descoperirii alterităţii, de unde şi spaimele unei istoricităţi ce se vede din când în când în oglinda sincronizării, istoricul literar are curajul amendării vidului teoriilor protocroniste şi a mult discutatei teze a formelor fără fond, denunţată ca o mare eroare a junimismului conservator. Mircea Blaga îşi pune întrebări care păreau a avea un răspuns clasat de retorica istoriei şi criticii literare consacrate, întrebări ce s-au confruntat cu exigenţele unei receptări ieşită din canoane. O asemenea întrebare se referă la relaţia Eminescu - Slavici - Creangă - Caragiale. Asupra influenţei paideice în ale scrisului, mai ales asupra lui Slavici şi Crean­gă, s-a scris mult dar nu s-a spus aproape nimic despre ce a primit Eminescu prin aceste contacte. “Imponderabilele” humuleşteanului ori ecourile culturale dintr-o realitate multilingvistică din care venea Slavici să nu fi avut nici o influenţă asupra genialului poet ?, se întreabă astăzi istoricul literar M. Braga, întrebare ce ar merita o exegeză aparte. M. Braga, pornind, probabil, şi de la sugestiile Şcolii de la Konstanz, caută să lumineze dimensiunile istorice ale fenomenelor literare prin secţiuni sincrone, subscriind, deci, la ideea creării unei istorii noi a literaturii ce va conţine o multiplicitate de secţiuni sincronice în diacronie. Cartea de faţă este, în mic, o asemenea istorie. Cele mai multe comentarii sunt consacrate scriitorilor ardeleni. în studiul Paradoxul Slavici, marele nostru clasic e citit sub zodia valorii de referinţă, care în cazul autorului Matei se clădeşte doar pe un segment al operei sale “devalorizat” prin comentarii mai mult sau mai puţin inspirate. Imaginea unui Slavici “cu o dramatică vocaţie a eşecului” (cf. M. Zaciu) i se dezvăluie istoricului literar înghesuită într-un pat al lui Procust, în estetica “realismului poporal” de vocaţie etică. M. Blaga îl vede pe Slavici antologabil şi cu alte texte decât cele intrate în manualele şcolare, nuvele ce deschid noi orizonturi genului într-o adevărată poetică a atmosferei (Cf. Hanul Ciorilor, Cruciile Roşii, Paraschiv Ciulic, O viaţă pierdută, Domnul Istrat Gorăuţ etc., “monografii” de atmosferă cu locuri şi medii în parte diferite de “modernitatea vieneză” din Mara). Insomniile lecturii îl conduc pe istoricul literar spre alţi scriitori din spaţiul transilvan, despre care se credea că s-a spus tot sau aproape tot. Teatrul lui O. Goga: autenticitate, retorică şi eficienţă e un studiu incitant, o re­ lectură a unui gen literar practicat de poetul nostru mesianic. Retorica teatrală din piesele lui Goga, umbrite de preeminenţa poetului, e pusă în valoare prin glisarea expresivităţii textului dinspre literaritate spre document, retorică şi eficienţă. Vocaţia teatrală a poetului e generată, asemeni autorilor de teatru ardeleni din epocă, de necesitatea de a face din scenă un instrument al afirmării ethosului naţional. Sub zodia unei specificităţi ce depăşeşte “realismul obiectiv" al lui Rebreanu e re-citit şi Pavel Dan, scriitor mai apropiat fantasticului arhetipal, un “realism” fantastic stilizat în deformări în care se instituie un scenariu de coşmar dramatic cu propensiunea spre “un baroc al viziunii” (cf. şi o deschidere a receptării prozei sale din perspectiva poeticii expresioniste -1. Vlad). Grotescu e citit de M. Blaga într-o semnificare ontologică, dincolo de mecanismele limbajului, refuzând o relaţie mimetică biografie-text. La nivelul textului lui P. Dan, creatorul unui stil, al unui idiolect deschis spre un coşmaresc ritualic şi tragic, se impune o receptare nouă care să iasă din factologia­ biograficului: e ceea ce face M. Braga, care pare a intui în proza acestui poet al câmpiei Transilvaniei un hybris aparte ca rupere “a fragilului echilibru al minimei «linişti»”, hybris provocat de ieşirea omului din ritmul firesc al vieţii. Dintre scriitorii ardeleni, L. Rebreanu şi I. Agârbiceanu îi oferă lecturi cu accente ce încă nu s-au pus. în cazul lui Rebreanu romanul/ nuvela Ciuleandra este citit(ă) din perspectiva jocului “ritual aproape mistic”, metaforă a unui “arhetip al patimii”, iar I. Agârbiceanu e urmărit în cea mai fertilă perioadă a creaţiei sale, anii 1940-1945, ani în care realismul scriitorului se rostuieşte “între epică şi istorie”, între ficţiune şi docu­ment, cu favorizarea diegezei ca document. Aceasta - ne-o spune M. Blaga - ţine de structura operei autorului­ Arhanghelilor. Exegeza făcută operei lui Mateiu I. Caragiale, Craii de curtea veche, e o “fenomenologie a unui ceremonial de iniţiere”, a unei “mitologii personale” (cf. Ov. Cotruş). Textul lui M.I. Caragiale, dogmatizat de V. Lovinescu, transcende înspre un “tezism” al marilor mistere iniţiatice de “sub pecetea tainei”. M. Braga observă la M.l. Caragiale un topos legendar care se structurează începând cu Putere, continuând cu Remember şi Craii de Curtea veche, cu cele trei hagialâcuri. Acest topos legendar şi ritualic devine un eu adoptiv al scriitorului, eu esenţializat în scriitura tonurilor rafinate, pure. Iniţierea şi-o fac personajele “întru Frumos şi Creaţie”, călătorind spre “fermecătoare trâmbe de vedenii", coborând în timp, într-o mişcare ritualică de integrare în vedeniile trecutului, de trecere/ petrecere iniţiatică în “bolgiile lumescului". Cartea profesorului, criticului şi istoricului M. Blaga conţine şi un studiu scris cu o detaşare specifică celui ce ştie să depăşească în receptare esteticul, care în cazul operei lui N.D. Cocea nu există. Acest publicist pamfletar, om al faptei ce pune în paranteze esteticul, e situat “între literatură şi propagandă”. Unul din studiile cele mai întinse şi mai dense ideatic este cel intitulat “Dreagă şi soluţia călinescianismului”, adevărată profesiune de credinţă. G. Călinescu e văzut de­­ Braga ca interpret al lui Creangă şi nu numai, ca un poet epic de tip balzacian,­­ iar monografia sa e un “cuprinzător roman”, chiar dacă-i lipseşte desfăşurarea epică amplă. Talentul de critic pe care Călinescu îl consideră indispensabil unui istoric literar îl dovedeşte autorul cărţii în schiţa de portret făcută maestrului, schiţă care pune în valoare opera, stilul autorului monumentalei Istorii. Portretul lui G. Călinescu, în conjuncţia cu textele lui I. Creangă, apare în dimensiunea umoral-patetică, histrionică şi romantică în acelaşi timp. M. Blaga e convins de unicitatea lui Călinescu, de scrisul său mai mult modelator (ca istoric şi critic) decât catalitic. Discursul critic călinescian e un ospăţ sardanapalic din care s-au înfruptat mulţi. G. Călinescu îl prezintă pe I. Creangă ca personaj, impunând în primul rând creaţia humuleşteanului, “insinuată abil" în ţesătura biograficului. Rămâne în acest eseu ecoul unei întrebări: E posibil un alt Creangă decât cel citit de G. Călinescu? Cartea, în ansamblul ei, e plină de asemenea­ provocări de lectură, vădind o intuiţie critică ce nu se inhibă în faţa unei istorii literare făcută de autori clasicizaţi. Ioan MARIŞ

Next