Unirea, decembrie 1968 (Anul 1, nr. 246-271)

1968-12-01 / nr. 246

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE. UNIȚI­VA­ COMITETULUI JUDEȚEAN ALBA AJ RCR SI AI CONSILIULUI POPULAR JUDEȚEAN PROVIZORIU ANUL I, NR. 246 DUMINICA 1 DECEMBRIE 1968 4 PAGINI 30 BANI in an iurra mom — interviu cu sculptorul Oscar HAN, autorul statuii lui Mihai Viteazul — Mii de oameni, aici la Alba Iulia, așteptau apariția de sub giul­giul alb a statuii temerarului viteaz care a fulgerat cu sabia cerul isto­riei patriei noastre întregi, devenind „Mihai Voievod domn al Țării Românești și Ardealului și Moldo­vei". Avea loc un omagiu, o adîncă recunoștință și admirație a întregului nostru popor față de cel ce a încercat — și a reușit vremelnic — să-l unească sub un s­ingur scep­tru pentru a-l face mai puternic, mai de temut în fața imperiilor feudale, îndeosebi în fața imperiului otoman. Pentru că, într-adevăr, așa cum spunea în acele timpuri ambasadorul Angliei la Constantino­­pol, era „un lucru de mare admirație și nemaipomenită faimă că ceea ce atîția împărați, regi și principi n-au putut spera să înfăptuiască vreodată, nu Mihai, unul din cei mai mici și mai săraci dintre prin­cipi să izbutească să o facă, zdrobind oastea sultanului". ...Și iată că giulgiul coboară lin și voievodul apare în toată mă­reția sa, trarea ființei și independenței noastre naționale. — Intr-adevăr, privind chipul lui Mihai Viteazul așa cum a fost creat de dumneavoastră, primul cuvînt care ne vine în minte este : victorie. Desigur, o victorie efemeră, dar nemaipo­menit de măreață, care a to­ni­­ficat peste veacuri lupta pe­ Virgil SÎNGEREANU (Continuare în pag. a 3-a) La semicentenarul existenței sale ca stat­­ unitar, România se înfățișează ca o țara în­flo­­rit­oare, libera și independenta, ca o națiune socia­lista dinamica, în plina afirmare a potențelor sale creatoare­­ NICOLAE CEAUȘESCU SI IATA­NE imi vine în minte, la această mindră și aleasă sărbătoare a poporului, chipul rotund al Ro­mâniei socialiste, încins cu e­­șarfa de stâncă a Carpaților. Numai încins pentru că „în gin­­duri și in simțiri“ locuitorii săi au fost întotdeauna aceiași, mereu mai strînși, mai uniți. Îmi privesc patria cu emoție și si­guranță față de viitorul ei, mă gîndesc la geografia ei moder­nă, cu nenumăratele ei cetăți industriale — Bicazul, Hune­doara, Galațiul, Brașovul. Uzi­nele ce produc — de acum în mii de exemplare — automobi­lele cu sugestivul nume Dacia, mă gîndesc la Porțile de Fier , la bărbații și femeile sub ele căror brațe se așează cuminte în forme comandate de ginoi, fierul, pămintul, apele și stînca; la miile de mici orășele, locuri în care „nu se întîmpla nimic" și care cutremură prin puterea industrială și morală ce le-a in­suflat-o poporul condus de partid. Mă gîndesc la flamura și ideea scînteietoare a Parti­dului Comunist, la oamenii săi de frunte­ la înflorirea necurma­tă a țării și rostesc, inspirat de vorbele marelui Ștefan cel Ma­re din piesa lui Delavrancea — „Apus de soare" , iubiți-vă cu ardoare patria aceasta înnoită ! In pămintul ei, in adincuri, s-au așezat glorios Burebista, Dece­­bal, oștenii neînfricați ai lui Traian, Gelu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Gheorghe Doja, Budai Nagy Antal, Horea, Cloș­ca și Crișan, Avram Iancu, Băl­­cescu, Bărnuțiu, eroii comuniști ai Doftanei și pe umerii lor, trainic, stau întregi Carpații ca pe umerii unor uriași ! 1 Decembrie 1963... Am ve­nit aci de de­mult și de depar­ Acad. CONSTANTIN DAICOVICIU te. Ne-am tras „de la Rim“, sau trudeam pe aci din timpuri imemorabile, oameni „carii — cum spune stolnicul Constantin Cantacuzino — încă și mai neaoși sunt". Da, pentru că aci, în Transilvania a avut loc acer­ba încleștare între titanii ce ne-au determinat seminția: De­­cebal și Traian. Alții, maghiari, germani și de alte naționalități au fost înrădăcinați cu timpul pe aceste meleaguri de marea învolburată a istoriei și și-au făcut și ei case, au avut ca și noi copii, nepoți, strănepoți, pămînt, vii și grădinițe cu flori, așa­ incit azi, în țara socialistă, constituim un monolit, un front unitar într-o unitate socialistă de nedespărțit. 1 Decembrie 1918... Moment crucial, hotăritor, care a cons­fințit României acel chip pe ca­re i l-au conturat înaintașii încă acum 2000 de ani. Pentru că, așa cum au consemnat in scrie­rile lor anticii Pompeius Trogus, Dio Casius și mai cu seama Strabo, dacii și tracii, deci îna­inte de amestecul cu romanii, „vorbesc aceeași limbă". Așa cum mult mai tîrziu un Martin Opitz consemna in versurile sa­le obîrșia daco-romană a moți­lor , cum și mai tirziu un Ștefan Ludwig Roth se zbatea în flă­cări ars pe rug la Cluj pentru credința că­­ n­imeni nu poate distruge ființa națională, drep­turile firești ale poporului ro­mân. Veneam de mult spre acest moment din istorie de înălță­toare sărbătoare a semicente­narului Unirii. Au trecut noi vijelii, am fost hărțuiți peste de imperii, ne-au jefuit otomanii și habsburgii, așternînd peste noi un lințoliu negru, dar de sub care ne-am ridicat întotdeauna cu vitejie și demnitate. Sarmi­­zegetusa, Podul înalt, Rovine, Călugăreni, Mirăslău, Plevna, Mărășești, iată piscuri pe care le-am străbătut spre azi. Și veneau mare veneau... Veneau străbunii ,ore spre azi. Se îndreptau pas noi, cu pas, spre Unirea intr-un stat u­­nitar, strălucitul, istoricul act al Unirii Transilvaniei cu țara, de la 1 Decembrie 1918, așa cum a visat-o un Mihai Vitea­zul care a străfulgerat o clipă cu sabia sa nemaipomenită, nă­­praznică, întregul cer al acestei patrii. Și iată-ne azi, împurpurați de emoție sărbătorind 80 de de la consfințirea pe ved­e­rii statului român unitar. A fost un a­­ct ce reprezintă unul dintre cele mai înalte piscuri spre ziua de azi. El s-a întîmplat o dată cu zguduirea seismică mondială a Revoluției Socialiste din Octombrie, care a determi­nat și determină o nouă față a lumii. Moment înălțător, Unirea de la 1918 a creat cadrul de luptă al poporului — fără deosebire de naționalitate — în frunte cu flamura roșie comunistă, spre ceea ce azi numim Republica Socialistă România. Iubiți această minunată pa­trie ! Iri frumusețați-o și întări­ți-o ! La rădăcinile ei stau douăzeci de veacuri viguroase, zbuciumate... ACELAȘI BIND NE UNESTE PE TOȚI De multă vreme, pe pămintul patriei noastre conviețuiesc îm­preună români, maghiari, germani și alte naționalități care împre­ună au suferit aceeași exploatare, au luptat alături împotriva duș­manului comun. Este suficient dacă amintesc anii 1437, 1514, deși exemplele s-ar putea înmulți, cînd iobagii români și maghiari s-au răsculat împotriva nemeșilor. Sîngele lor care a curs atunci este mărturie, acum și peste secole, a frăției dintre aceste naționalități. Istoria pămîntului românesc este istoria unor năzuințe și aspirații comune, concretizate în mărețul act al Unirii din 1918, an în care s-a desăvîrșit marele act de formare a statului român unitar. Atunci, la Alba Iuli, dorința unirii Transilvaniei cu România nu a fost numai a românilor, ci a tuturor exploataților, maghiari, germani și de alte naționalități, dornici să-și cîștige libertatea so­cială și națională. Unirea s-a înfăptuit prin voința tuturor și pen­tru toți. Alexandru SZABÓ, judecător la Tribunalul județean Alba, președintele Consiliului oamenilor muncii de naționalitate maghiară din județul Alba (Continuare în pag. a 3-a) INFRĂJITI IN marea familie A ROMÂNIEI SOCIALISTE In viața fiecărui popor există zile de o însemnătate deosebită. O asemenea zi, care a rămas înscrisă cu litere de aur în istoria poporului român, este 1 Decembrie 1918. „Dorința cea mai mare, cea mai generală..."" — spunea Mihail Kogălniceanu despre acest vis al românilor, care s-a realizat în 1918, prin actul de la 1 De­cembrie, într-un entuziasm nemaiîntîlnit pînă atunci. Oamenii muncii din toate regiunile Ardealului au votat pentru unire, pentru un stat unitar și democratic, care să asigure drepturi și libertăți tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate. Lupta pentru unitate străbate ca un fir roșu istoria acestor meleaguri unde au trăit români, maghiari, germani. Luptătorii pentru libertate și o viață mai bună se numesc, in Transilvania — Horea, Gheorghe Doja, prof. Hans-Helmuth SCHNEIDER, președintele Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană din județul Alba (Continuare în pag. a 3-a) Bun venit, călătorule ! Bun ve­nit, oricine ai fi tu, cel­­ care azi —­ așa precum bunii și străbunii tăi t­u făcut-o acum o jumătate de veac — ai intrat pe poarta Cetății Alba Iulia, pentru a vedea mărturiile unui glorios trecut de luptă, pentru a fi cu inima mai aproape de inima țării. Priviți cu luare aminte aceste locuri. De vă veți apleca urechea la pămînt, veți auzi prin veacuri murmure și zăngănit de lanțuri sfărîmate. Sînt înaintașii noștri, cei care au încercat să rupă fia­rele sclaviei la Bobîlna sau cei care l-au urmat pe Doja, sînt miile de umiliți care s-au ridicat cu Horea in frunte și­ au să-și dobindească dreptul la vrut o viață demnă. Pe aici au trecut mulțimi de săteni și tiigoveți spre Cimpia Libertății de la Blaj. Acolo s-a auzit strigătul celor 40.000: „Vrem să ne unim cu Țara!“ Pămintul acesta poartă în el gînduri, sudoare și singe. Pămân­­tul acesta adăpostește oasele stră­bunilor noștri, care au visat Românie Unită. Este meritul ge­­­nerației noastre că a împlinit azi — sub conducerea Partidului Co­munist Român — aceste aspirații, făurind o republică socialistă, res­pectată și cinstită în lume. Acolo, lingă catedrală, se afla odinioară drumul pe care a in­trat, la 1 noiembrie 1599, Mihai Vodă Viteazul, cel care și-a cîști­­gat cel dinții dreptul de a-și spu­ne : „domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Mol­dovei“. A fost doar visul unui mare domnitor, un vis care a trebuit să călătorească prin timp, secol după secol, pentru a se împlini în fapt. Rândurile acestea au intrat sub tipar azi noapte. O noapte calmă. Altfel decit noaptea aceea, noap­te a nerăbdării, ce domnea sus, în Cetate, acum 50 de ani. Făcliile ardeau, ridicate deasupra mulți­mii care aștepta zorii lui 1 De­cembrie 1918. Oamenii au strîns mina celor 1.228 de delegați Marele Sfat Național care înce­ta­rea, avînd nădejdea împlinirii u­­nui vis de veacuri. Ningea ușor în dimineața aceea cînd, întreaga suflare româneasca, parcă întîlnea în Cetate pentru a împli­șe­ni un imperativ al istoriei. Masele, sub imboldul ideilor revoluțio­nare proletare, și-au impus voin­ța, scoțînd energic de pe scena istoriei acel bolnav putred, care era dinastia habsburgică, și ridi­­cînd stindardele, au proclamat Unirea pe veci a Transilvaniei cu Patria-Mamă. Mai pot veni azi la Alba Iulia doar citeva grupuri din cei care au avut fericirea să asiste la momentul apoteotic al Unirii. Să-i îmbrățișăm cu drag și să le sărutăm părul alb. Iar dacă ne-ar întreba cum va fi mîine, să le vorbim pe îndelete despre uria­șele energii puse să transforme ța­ra într-o țară a rodului bogat și a echității sociale, să le vorbim despre viitorul tot mai luminos pe care-l făurim, sub înțeleaptă con­ducere a Partidului Comunist Român. Să-i însoțim pe Platoul Româ­nilor și să-i lăsăm să-și bucure privirea cu noul peisaj citadin, a­­flat într-o efervescentă schimba­re, să le arătăm cum răsare și se înalță tot mai mult spre soare dni nou oraș, demn de măreața epocă a socialismului. Să le spunem bă­­trînilor, care n-au mai trecut de mult pe aceste străzi, că ele vor fi, peste cîțiva ani, de nerecunos­cut chiar și pentru noi. Să le ară­tăm silueta robustă a modernei fabrici „Refractara“ și să le vor­bim despre planurile noastre apro­piate. Să avem răbdarea și îngă­duința de care fiecare sîntem da­tori față de cei care ne-au des­chis drumul de azi. Și, poate că, în aceste clipe, se cuvine să ple­căm cu pioșenie capul pentru cei care nu mai sunt, dar care ne îm­bărbătează cu ideile lor. Căci, așa cum spunea Nicolae Iorga, „Stră­­moșii noștri trăiesc întotdeauna, ori ca o dogmă, ori ca o binecu­vântare”. Să-i salutăm pe flăcăii care, asemenea celor din Lupșa, mun­cesc și învață sub faldurile dra­pelelor care au îmbărbătat în luptă pe strămoșii lor. Să-i ascul­tăm pe fiii minerilor din Valea Jiului sau pe băieții și fetele de moți, care vor veni la Alba pen­tru a vedea locul marelui event­ La confluența cutului9 p lui și viitor­ ment de acum 50 de ani. Sub faldurile drapelelor roșii și trico­lore, încununate cu ramuri de brad, orașul cinstește marele eve­niment de acum o jumătate de veac. Sunt prezenți aici, în con­știința tuturor, Mircea cel Bătrîn, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Vitea­zul, Rareș și Doja, Bălcescu și Petőfi, Horea și Iancu. Alături de ei sînt milioanele de anonimi care, mușcînd din codrul amar de pîine, au nădăjduit la o țară li­beră. Și visul lor de veacuri s-a împlinit. Țara aceasta se numește ROMANIA SOCIALISTA. Acum 50 de ani, părinții și bu­nicii noștri au ovaționat entuziast marea victorie a desăvirșirii sta­tului național român. Azi ovațio­năm o altă mare victorie epocală — biruința deplină a socialismu­lui în țara unită atunci, pe care strămoșii și-au dorit să o vadă așa cum o avem în zilele noastre. La 1 Decembrie 1918, ziarul „Românul“ se întreba : „Genera­țiile care au să vie după noi, vor pricepe ele oare agitația înălță­toare a acestor zile istorice !“. Da, răspunde unanim generația noastră. Dar noi, sub conducerea gloriosului partid comunist, am dus și mai departe idealurile lup­tei lor. Lăsăm la rându-ne moște­nire generațiilor viitoare o patrie independentă și suverană, în plin progres economic și social-cultu­ral, pe care vor avea sfînta dato­rie de a o înălța tot mai sus, pe culmi tot mai înalte ale civiliza­ției și progresului, pe culmile în­sorite ale comunismului. Aristide BUHOIU Cinstea de a înfăptui această operă menită să dăinuie peste veacuri i-a revenit sculptorului Oscar Han. Il vedem în acest moment înălțător, adinc emoțio­nat, alături de opera pe care a înfăptuit-o. Mai tîrziu, benefici­ind de amabilitatea ce îi carac­terizează, îi propunem o convor­bire în legătură cu opera pe care a creat-o, convorbire pe care o redăm mai jos. — Aș putea să vă mărturisesc— ne spune sculptorul O. Hall — că astăzi, aci, în străvechea Albă Iulia, trăiesc momente de copleșitoare emoție. Mai real spus, este o emoție ce m-a fră­­mintat zeci de ani, culminînd aci, în fața lucrării pe care mi-o privesc și pe care nu mi-o pot măsura cu înălțimea uriașei personalități pe care o repre­zintă... — Ne închipuim că făurirea operei ce o privim v-a solicitat multă muncă, multă zbatere creatoare... — Mă gîndesc la ea cam de 30 de ani... Da, da, am discutat despre necesitatea imortalizării in veacurile viitoare a viteazu­lui voievod, cu multă lume, cu mulți prieteni, oameni de cultu­ră, îndeosebi scriitori (in pa­ranteză fie spus prietenii me) cei mai mulți și intimi mi-au fost scriitorii, printre care Mi­hail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodorea­­nu și atîția alții dintre care cei pe care i-am amintit aci nu mai sînt în viață). Am făcut de-a lungul anilor zeci de schițe... Evitînd, din respect față de personalitatea artistică a maes­trului Oscar Han, o apreciere asupra modestiei cu care ne-a vorbit de opera sa, i-am comu­nicat că mulți dintre admirato­­rii statuii, printre care și sem­natarul acestui interviu, soco­tesc că personalitatea impresio­nantă a voievodului a fost sur­prinsă în momentul înălțătoarei sale glorii, cînd a ridicat spre cer buzduganul ca un semn al măreței sale victorii. — Este ideea pe care o cău­tam. Voiam ca Mihai Viteazul să apară în clipa culminantă a gloriei sale și să reprezinte, pe cut mi-a stat în putință, ceea ce azi, aci, spunea iubitul nostru conducător Nicolae Ceaușescu , un simbol al luptei pentru păs­ Fabrica de produse retractare Alba Iulia — puternică cetate a industriei socialiste. Foto : Ileana TEREK

Next