Universul Literar, 1924 (Anul 42, nr. 1-52)
1924-05-18 / nr. 20
4. Nr. 20. lucrurilor făptuite. Și în privința aceasta e cum nu se poate mai frumos episodul „Nevăstuica“, în care Breugnon din tinerețe și-a călcat pe inimă și n'a mărturisit nimic unei fete pe care o iubea și de care era iubit, numai pentru că i se păruse umilitor faptul acesta. Iar când după treizeci de ani o vede scrijelită de timp, suferă dar râde într’una și nu Își potolește părerile de rău ale unei vieți pierdute decât departe de „Nevestuica", plângând pe un trunchiu de stejar , și a doua zi nu-i mai rămăsese „din tristețea din ajun decât puțină sfârșeală și un cârcel î n pulpă“... lată că peste puțin Insă Colas e atins de ciuma ce ajunsese până sub zidurile Clameoyului, își ia atunci câteva cărți vesele și plecă într'o colibă din afară de oraș, unde râzând cu hohote de glumele galice, certându-se cu ciuma ce-i fărămica pântecele în dureri groaznice, trecu o noapte întreagă întrebându-se : „care p’cate ?“ Nu se lăsa răpus de loc și a doua zi prietenii vizitându-l de la depărtare pentru Îndeplinirea testamentului el le cere câteva butelii de vin bun vechi și cu ajutorul sa alungă boala. Când se întoarse în oraș vi 6a, auzi că „baba“ îi e pe moarte și atunci cu tot râsul lui simți cum îl îneacă lacrămile în gât și cunea sufletească cumpănește totdeain;. în Breugnon dorul lui de viață; nu e deci un materialist egoist și brutalizat. Impăcându-și soția, care îi cerea iertare de relele ce i le făcuse, e chemat de suspinele Gtddlei sugrumată de anghină. Meșterul își pierde o clipă cumpătul; se roagă, blesteamă, amenință,... însfârșit fetița e scăpată ca prin minune și bătrâna moare. Stingher, după ce molima trecuse, Colas Breugnon se îndreptă spre casă , bănuită a fi ciumată burghezii și dăduseră foc. Ca să se liniștească se duse să-și viziteze colecția lucrată pentru sălile d-lui d'Arnois; schilodite, ciuntite, mâsgâlite de nebunia seniorului gemeau toate bucățile acestea de lemn însuflețite odată de duhul artei. Lovitura era într'adevăr prea mare căci Breugnon era mai înainte de toate un artist și își iubea copil. Dar dacă s'au dus nu e un motiv să fii veșnic trist. Meșterul se întoarse în oraș, potolește turburăriie dintr'însul dar, găzduit de fiică-sa Martina nu se simte de sine stătător și se apucă să-și clădească o casă. Grinzile fiind linse de polei, alunecă și-și rupse piciorul. Asta a fost ceva cumplit pentru dorul lui fără hotare de libertate. Paullardh îi aduce insă un Plutarc și pe aripa gândului, jucându-se cu timpul și cu spațiul, alintându-se cu toți , oamenii iluștri“. Breugnon găsește cea mai mare plăcere, cea a cititului. „Nu știam ce comoară găzduiesc în dosul ochilor“, își împacă băieții îndemnându-i să părăsească certurile pentru Ligă și pentru Rege, căci la urma urmei au fost într'adevăr și Regi foarte buni, dar tot mai mult ține la el însuși decât la bunul Henric sau Ludovic Sfântul. Și Colas Breugnon încheie cu necesitatea libertății, ca un precursor al Revoluției din 79: „fiecare își are locul lui pe care e dator să-l păstreze. Fiecare francez e rege. Și unchiașul e stăpân la el acasă“. Locul restrâns mă împiedică să intru într'o analiză amănunțită a lui „Colas Breugnon“, analiză care de altfel a fost săvârșită fragmentar și in cursul povestirii romanului. Caracterul său epicurian, urmărind plăcerea, nerespectând nici pe „Ieri", nici pe „mâine“ îutind libertatea și viața, înrudirea cu eroii lui Rabelais, e vădită. Dar Colas Breugnon nu a fost cu toate acestea un materialist, rezultatul la care se ajunge de obiceiu ducând o morală epicureică; sentimentele predomină la el, arta îl farmecă, cititul il înlănțue și, ceea ca e minunat de bine prins de Romain Rolland la sfârșitul romanului, în fața unei dragoste adânci și libertatea aceasta individualistă, dacă vreți egoistă, se închină și se mărturisește prinsă. Nu știu dacă din sumara mea explicație s-a înțeles pe deplin caracterul meșterului din Clamecy , de ceea ce sunt sigur că e convins iasă cititorul, e optimismul cărtei aceștia. Epicureismul lui Colas e dublat de un admirabil stoicism, cum ne-ar trebui mult nouă astăzi o resemnare în fața soartei adăogată cu o tinerească încredere în puterea vieții. Și recomandându-i tuturor cu deplina convigere că se va găsi într'însul seva tânără a vieții nouă la care suntem chemați să trăim, încheia cu cuvintele criticului pomenit la începutul acestui articol: „Citiți, citiți pe Colas Breugnon , Mircea Eliade FILéOJF&m p ! cum ași vrea să fiu țărână Cum am mai fost și cum voi fi. .Tu m'ai lua în alba-ți mână Și suspinând m'ai risipi Pe brazda ta cu flori, Stăpână! Semințelor ce-ar sta în mine. Le-și da din sufetu-mi culori Și te-ași vedea în zori pe tine, Cea mai frumoasă dintre flori Prin brazdele de rouă pline, Te-ai apleca prin flori ușoară Iar eu cu rouă te-ași stropi Și în minusul care sboară. Ași pune spre-a te adormi Cel ma plăcut parfum: Fecoară ! O ! când le-ai apleca alene Zâmbind ca un copil sglobiu: Te-ași săruta cu flori pe gene Și ași ofta ca omul viu Când a-i închide ochii alene ! F. Voten «r universul literar Duminică Mai 18 1924 Din cele citite la începutul începuturilor Schiță culturală etnografică — Cum a evoluat scrisul — Ne folosim zilnic de citit și scris,ni se pare că n’am putea trai dacă n'am ști să citim și să scrim — totuși sunt mulți cari și azi nu știu ceti și scrie și trăesc cum au trăit străbunii omului, cari nici ei n’au știut ceti și scrie. Nevoia însă de a comunica abtuia gândurile sale prin semne, a încolțit în sufletul omului primitiv de timpuriu, numai așa se explică istoria destul de veche a scrisului. Nu de mult am cetit o carte care îmi era necesară pentru studiul scrisului la copii și care tratează despre istoria scrisului în decursul veacurilor și este făcută de I. A. Schnitzer. Ea cuprinde date foarte interesante asupra originei și evoluției scrisului care merită să fie relevate într'o publicație așa de răspândită ca Universul literar. Scrisul prin semne, diferite obiecte în natură, ca o artă de a întipări gândurile trecătoare e mult mai vechi decât scrisul cu anumite semne convenționale, litere, etc. Deoarece omul nu era încă bine stăpân pe vorbirea lui când a știut să exprime lucrurile care-l înconjurau legându-le cu cutare sau altă idee. In Biblie întâlnim deseori povestirea cum poporul lui Israel, pentru a întări amintirea despre vr’un fapt însemnat se folosea de mari pietroaie! Scrisul figurativ al indianului. In desemnul de sus se spune : M’am dus în direcția cutare. In desemnul de jos se spune : M’am dus în direcția cutare pentru cinci zile sau de copaci falnici. Așa, după trecerea celor 12 seminții izraelite prin Iordan, Isus Navi a luat 12 pietre din Iordan și le a pus în Galgala zicând fiilor lui Israel : când vor întreba mai târziu fii părinților voștri ce însemnează aceste pietre , spuneți fiilor voștri că Israel a trecut Iordanul arcesta pe uscat. Scrisul acesta cu obiecte de care amintește Biblia n’a fost inventat de israiliteni: el era cunoscut de toate popoarele vechi. Paipuașii conserva craniile oamenilor pe care i-au mâncat și pe aceste cranii pot povesti principalele episoade din viața lor. Totuși scrisul cu obiecte este și mai expresiv și servește ca o complectare și desvoltare a „limbajului cu semnele”. Oare poate fi ceva mai expresiv și mai vorbitor despre războiul pe care un trib îl declară altuia decât trimiterea unui topor însângerat) Scrisul figurativ al funcționarilor din Peru, pe frânghii care sunt noduri care arată numărul soldaților, a locuitorilor, cantitatea recoltei