Universul Literar, 1928 (Anul 46, nr. 1-52)
1928-07-22 / nr. 30
478. — UNIVERSUL LITERAR _____________________________I*Ctitorii DOI PRIETENI Când ne-am hotărît sa dăm lui P. Liciu locul care i se cuvine în această colecție a figurilor din cultura romanească, pe care o întregește, număr ca număr. „Universul Literar", ne gândeam cui să dăm să expuie în paginile revistei personalitatea și realizările acestui mare artist. De obiceiu când e vorba de un savant ne adresăm unuia dintre colaboratorii lui indicați sau în celelate cazuri, celor care sau făcut cunoscuți prin lucrări de specialitate. Dar despre Liciu mi s’a părut că nimeni re’a vorbit și n ar vorbi cu mai multă căldură, înțelegere și pasiune decât P. Locmteanu. Paginile „Flăcării“ pe care le-am consultat cu acest prilej, sunt pline de durere, înăbușită și de chemări prietenești în cele două săptămâni care au urmat morții marelui artist Clișee, ecouri, articole și note, arată imensa pierdere suferită și sunt scrise, e ușor de recunoscut în în cea mai mare parte — unele și semnate — de d- P .Locusteanu. De Petre Locusteanu care avea să moara el însuși, în condiții tragice punctând un final de dramă interioară peste câțiva ani. CAMIL PETRESCU Nici nu se răcise bine trupul neînsuflețit al lui Petre liciu și presa în unanimitate a vestit că , s’a stins unul din cei mai mari artiști aii noștri“. Nici nu se pierduse încă de tot ecoul celor din urmă cabale și insinuatiuni contra lui P. Liciu, și din toate colțurile lumii românești s-a ridicat valul îndurerărei stăpânit de glasul unanim care proclamă ca : „Liciu a fost unul din sufletele cele mai nobile cu care se poate făli neamul nostru“. Și astfel, artistul mare care a fost aproape totdeauna contestat, omul de inimă și de ideal care, atât în teatru cât și în afară de teatru a fost totdeauna bârfit ponegrit, întrunește unanimități de regrete și admirație chiar în clipa când încetează să existe. Mare neajuns este și această existență pentru talentul și însușirile bune ale omului. Și ce inspirați au fost întemeietorii vechilor religiuni când au decretat că moartea este singura ambițiune nobilă a omului și singuala ( realitate) adevărrată. Așa este, marțea devine, o realitate prin consacrarea pe care o acordă celor ce nu mai există. Dovadă Liciu el este mare artist, azi când nu mai există Omul material este piedica supremă da biruinnțeile omului ‘fră-Tuntric. Și, cu toate acestea, omul lăuntric nu poate trăi după moartea omului material ! Iată de ce omenirea e condamnată mai mult să plângă martiri eroici, decât să sărbătorească învingători fericiți: Da, Liciu a fost un mare artist. Sunt unul din puțini care am avut curajul și susțin că aceasta chiar pe vremea când nefericitul defunct trăia , o repet mai cu seamă acum când durerea morții lui ne ridică la acel punct înalt de unde viația unui om se poate vedea evoluând în toate amănunțimile complexității ei. Dar Liciu n’a fost un mare artist așa cum au fost mulți în trecut și așa cum sunt mulți alii. Liciu a fost un mare artist cu totul original, așa cum n’am mai cunoscut altul, nici în străinătate, nici la noi. Făcând elogiul lui Coquelin-Ainé, Jules Lemaître scria : „El are veselia care este un lucru frumols și prețios. Are o dicțiune care face plăcere prin previziunea ei. Are nasul amuzant și gura distractivă. Are una din vocile cele mai generos timbrate și mai răsunătoare din timpurile moderne. Lui Liciu nu i se poate atribui nici unul din aceste avantaje firești și nici altele cari să-i dea o valoare specială de personalitate artistică. Din potrivă , Liciu avea însușiri fizice cu totul comune : un glas fără timbru deosebit, trăsăturile regulate ale feței care-l făceau să pară mai mult frumos decât comic, nas potrivit, gură potrivită — ca să întrebuințez termenii oficiali ai ofițerului stării civile — ochii mari, expresivi dar fără o strălucire originală, — cum sunt, de pildă ochii lui Novelli. Liciu avea înfățișarea generală, — simpatică, desigur și atrăgătoare, — dar de un comun ireproșabili, de o lipsă de originalitate, exasperantă pentru aceia cari pretind artistului de comedie să stârnească ilaritatea publică numai prin simpla lui apariție pe stradă, la cafenea, în mulțime. De-acasă, Liciu a plecat un om ca oricare altul, fără nici o predestinație... fizică hotărâtă. Și această „lipsă de însușiri teatrale"—cum ar fi zis acum 30 de ani marele Pascaly — s’a transformat sub imperiul inteligenței lui superioare, în însușirea cea mai de căpetenie a talentului său. Neavând nici o caracteristică fizică prea pronunțată, Liciu a devenit cel mai maleabil temperament scenic, capabil să se transforme într-o varietate infinită de aparențe, fără ca aceste aparențe să păstreze ceva măcar care să amintească spectatorilor comunitatea substanței lor creatoare. Aceasta a fost originalitatea artistică supremă a lui Petre Liciu, originalitatea pe care azi nu o poate revendica nici unul din marii noștrii artiști. Un cugetător francez spunea acum câțiva ani: „Actorii câștigă mai multă glorie dar cu mai puțină osteneală decât noi scriitorii deoarece, aceea cu care ei joacă comedia este corpul lor, este nașul lor, este vocea lor și ei sunt aproape siguri —nu e așa ? — că au totdeauna la ei toate acestea și că le pot găsi ori de câteori au nevoi de ele ; pe câtă vreme noi, dând publicului comedia ideilor noastre, noi nu știm niciodată, cu un minut mai’ nainte, ceea ce va eși din noi, nici dacă va eși ceva*. Dacă, până la un punct această cugetare este adevărată pentru cea mai mare parte din artiștii noștri, în fața artei superioare a lui Liciu ea cade cu desăvârșire. Așa este, sunt actori de mâna întâi care Și ARTISTUL ȘI ARTA SA P. LOCUSTEANU P. Liciu (ultima fotografie)